ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

“CU UMOR” DESPRE UMOR

Dacă vorbim despre umor, este cu două tăişuri: aici este vorba şi de firea omului, sunt oameni care prin natura lor sunt mai puţin îndârjiţi, care nu au călcătură grea, care spun lucruri grave uneori din vârful buzelor. Spiritul critic exersat cu îndârjire provoacă mai curând blocaje şi încăpăţânări decât corecţii. E stupid ca dincolo de spiritul critic să se vadă mai curând o natură încrezătoare în perfectibilitatea lucrurilor şi o anumită bunăvoinţă de fond, dacă astea lipsesc, spiritul critic nu are nici un fel de virtute didactică.

Pe de altă parte, sigur că umorul se răstoarnă frecvent în băşcălie, când nimic nu mai trebuie luat în serios, când lucrurile pot fi relativizate la nesfârşit în gol, cum, nu contează, când, pe scurt, acţiunea moare în faşă pentru că avem un fel de experienţă milenară a ineficacităţii, „la ce bun” împreună cu „asta este situaţia” sunt formele psihologice care paralizează. Ne mişcăm în aceste limite, în aceste excese de un fel sau de altul, pe un rezumat în această inaptitudine de a coagula.

COALA ALBĂ DE HÂRTIE

Naufragiate pe o coală albă, goală, de hârtie, ca un păianjen care s-a lăsat prins de bunăvoie, toate cuvintele devin organice, fireşti, dar, lângă foaia de hârtie, într-o scrumieră, încremeneşte umorul, sarcasmul, pateticul, poeticul, iar sub albul hârtiei stau artificiile narative, convenţiile, măsura şi ritmul, în condiţia unei materii transparente ce îmi impulsionează albul şi golul hârtiei. Un gând castrat mă teroriza cu întrebarea ce şansă va avea textul într-un asemenea spaţiu. Riscul ca experimentul narativ să nu cunoască un destin spectaculos stătea sub două semne de întrebare dar eu aveam în memorie formele din pământul aluvionar al imaginaţiei.

Decupate între o margine şi alta a colii de hârtie emigrau cuvinte nerostite iar pixul meu se autoexilase în albul colii de hârtie; dar el nu era un exilat pasiv, suferind de complexe şi alienare, ci critica în forţa de subversiune a ierarhiilor consfinţite, existând ca potenţial realitatea capabilă de renaştere literară.

Ordinea textului este tulburată de zburătorul cotidian care, îşi împinge, în final, pe albul hârtiei, universul său jucăuş şi imaginativ, suveran şi autoreflexiv. Gândul devine un spion, intervenind ca agent al realităţii, descoperind ceea ce nu se vede cu ochiul liber, ceea ce rămâne dincolo de aparenţe, dar sub forma unui joc, precum jocul de cărţi, unde jucătorii filează, adică descoperă treptat noile cărţi primite pentru a vedea dacă acestea intră în combinaţiile câştigătoare ale valorilor vieţii literare.

Chinta regală se cumpăneşte în sacralizantul joc postmodern cu tetratriumful, pixul scriitorului fixându-i locul în cartea cotidianului ca legiuitor al lumii în care se deschide ca un evantai, înspre sensul literar.

Aflat în interiorul colii de hârtie, al cărei metabolism digeră cititorul care are o experienţă de abator şi crematoriu în cuvânt şi avertismentul de cititor, asemenea profeţilor, dar şi după modelul mai nou, rostit ca o promisiune electorală deşartă, pixul înfiinţându-se în spaţiul hârtiei, spunându-şi propria poveste prin câteva măşti în spaţiul dintre cuvinte cu pixul devenind pe hârtie un cunoscător al artei morţii şi învierii,   diluat de comercialism ori desprins din ancora substratului.

Toate se învârt şi, pe coala albă a hârtiei, mereu la capătul istoriei, literatura ca un lanţ energetic.

PETRE BUCINSCHI