~L.D. Clement: „Un fel de a trăi poezia“

(prefata la vol. “Mirajele vietii”)

Într-o vreme în care unii consideră că nu se mai citeşte poezie, aşa, ca odinioară (fără însă a se preciza, cel mai adesea, care ar fi fiind acea vârstă de aur a poeziei la care se face referinţă – epoca în care se iveau miturile?, anii în care un Homer mixa evenimente ce prindeau a da lumii contur cu întâmplări plasmuite într-un cer din care picioarele zeilor atârnau desculţe spre pământ?, poate un timp mult mai apropiat nouă, în care limba în care încă mai scriem acum se creştea pe sine însăşi, modelată sub condeiele părinţilor literaturii noastre?, poate chiar cel care pare a se fi încheiat, istoriceşte, în urmă cu mai puţin de 20 de ani, timp în care devoram biblioteci despre care năzuiam a crede c-ar păstra nesufocate scânteile unei libertăţi abia întrevăzute?), exact aceeaşi vreme în care alţii spun că se scrie prea mult – în urmă cu vreo 2 ani, revenit la Suceava, criticul Alex. Ştefănescu opina că în România ar fi fost, atunci, mai mult de 5000 de autori de poezie („atestaţi” într-un fel sau altul: fie că au obţinut meritate recunoaşteri editoriale şi publice, fie că s-au înregimentat în diverse asocieri literare sau, pur şi simplu, au reuşit să publice o plachetă sau măcar câteva versuri într-un colţ de revistă literară), tot aceeaşi vreme în care se spune că scriitorii scriu mai ales pentru scriitori, dar şi că nici măcar scriitorii nu se prea cunosc între ei (iar uneori nici nu vor să audă unul de celălalt), iată, cam în astă vreme, apare şi volumul „Mirajele vieţii”. Cel care l-a plăsmuit se numeşte Mihai Leonte, iar despre domnia sa s-ar putea spune că are deja experienţă în generarea unor astfel de proiecte colective. După cum aţi aflat deja (presupunând că aţi parcurs deja volumul de faţă), „Mirajele vieţii” nu constituie prima alcătuire de acest fel şi avem toate motivele să credem că nici ultima. Din câte am aflat, cei mai mulţi semnatari din interiorul acestor pagini s-au cunoscut mai întâi alunecând pe firele Internetului: pe diverse site-uri literare, forumuri etc. Au scris şi (s-)au citit. Au răspuns (unii, din nou) invitaţiei domnului Mihai Leonte şi s-au înfăţişat cititorilor (şi) astfel, pe hârtie, în cartea care, potrivit unei tradiţii (ce pare a fi însă din ce în ce mai serios clătinată; chiar şi de cei care se intitulează „poeţii de pe Internet”), ar conferi mai multă concreteţe, mai multă materialitate şi chiar durabilitate cuvântului scris. Unii se află chiar la debutul „pe hârtie” şi trebuie să le înţelegem emoţiile, este frumos să le susţinem speranţele.

Citindu-i pe fiecare în parte (dar şi privindu-i ca grup; chiar ca grupare – dacă îmi daţi voie să risc –, deşi „manifestul” lor e mai mult implicit, insinuant, decât explicit; şi nicidecum „revoluţionar”), cred că putem vorbi despre un (anume) fel de a trăi poezia. Într-o libertate a inocenţei netrucate, cu onestitate faţă de sine şi faţă de ceilalţi (nota bene: iată, autori cu o anume rutină, cu vers format, bine tăiat şi încărcat cu substanţă, nu s-au ferit de a publica, aici, alături de debutanţi). Probabil că, într-un fel sau altul, fiecare dintre cei aproape 20 de autori (de vârste diferite, de la juniori la seniori, cu profesii şi ocupaţii dintre cele mai diverse; nu în ultimul rând cu experienţe de viaţă şi de lectură diferite; şi, chiar mai mult decât atât, din zone diferite ale ţării şi chiar lumii!), fără a se confrunta cu oarece complexe insuflate de definiţii rigide şi teorii, consideră că poezia există în stare naturală, trăieşte, se află în ei şi dincolo de ei. Se observă că aceşti autori nu-şi propun să intre în pas cu o anume modă, nu fac apel – explicit, cel puţin – la modele, nu caută să instituie ierarhii sau să clatine ierarhii; dacă pentru ei ele vor fi existând, totuşi, credem că, mai curând, le ignoră sau şi le asumă ca atare, fără ca acestea să constituie, în ce-i priveşte, handicapuri sau imbolduri suplimentare.

Poate că cel mai important aspect este acesta: poezia face parte din viaţa lor, ca o constantă – mai întâi individuală, dar şi de grup – a timpului prezent şi ca o perspectivă. Va fi fiind ea un liant microcomunitar, un element de inserţie a individului în cosmosul pe care îl percepe, un program terapeutic asumat într-un climat resimţit ca agresiv şi angoasant, o simplă descriere a universului, cu chei de zăvorât taine şi chei de descuiat sipete cu nestemate sclipitoare? Doar citindu-i, fiecare dintre ei vă poate răspunde…

L.D. CLEMENT