ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Nu-mi vine a crede. Vieru nu mai este printre noi, cel puţin trupeşte. Chiar speram să se însănătoşească, mai ales că se spunea, ce-i drept, cu jumătate de gură, despre o oarecare ameliorare a condiţiei sale fizice. Nu vroiam să recunosc gravitatea situaţiei, dar inima poetului a cedat, s-a frânt în două, asemeni ţării române… Indiscutabil, va rămâne poetul „podului de flori” şi al Unirii care zăboveşte încă.

Necunoscute sunt căile Domnului, pe când semnele Sale sunt evidente. Întorcându-se de la o festivitate dedicată „Luceafărului poeziei române” a demonstrat că stelele strălucesc mai tare atunci când noaptea e mai întunecată şi că o stea care apune, răsare mai abitir în sufletele noastre. Cum a fost Eminescu pentru Vieru, cel puţin aşa trebuie să fie Vieru pentru noi. Măcar de-acum în colo să-i valorificăm creaţia, să punem mâna pe o carte de-a sa şi eu o pun pe a mea în foc că nu vom regreta. Vieru n-a scris mult, dar cu suflet. El întruchipează creatorul polivalent, fiind autor al câtorva poezii dedicate copiilor (Iese tata la balcon / Şi mă strigă: „Măi Ion!„ / Cred că am făcut ceva / Altfel nu mă striga aşa / Să nu fi făcut nică / Mă striga: „Măi Ionică!”), mamei (Când s-a întors la puii ei cu hrana / Găsise cuibul gol şi amuţit / I-a căutat până-i albise pana / Până când în cioc sămânţa i-a încolţit, precum şi un întreg ciclu de poezii consacrate acestei tematici: „Părul mamei”, „Braţele mamei”, „Glasul mamei” etc.) şi patriei (versurile multor piese interpretate de soţii Aldea-Teodorovici, cum ar fi „Eminescu”: La zidirea soarelui se ştie / Cerul a muncit o veşnicie / Noi muncind întocmai ne-am ales cu / Ne-am ales cu domnul Eminescu…, „Mănăstirea Căpriana”: Dumnezeu prima oară / când a plâns printre astre / El a plâns peste ţară / cu lacrima limbii noastre…, „Suveranitate” ş.a.). De altfel, tot lui Vieru îi datorăm şi versurile excepţionale ale unor cântece din repertoriul lui Mihai Ciobanu: „Casa părintească” şi a Anastasiei Lazariuc: „Splendoare”. Aşadar, poetul v-a dăinui în inimile noastre şi va continua să trăiască graţie operelor sale inegalabile, pe care le redescoperim de fiecare dată.

La înmormântarea maestrului, am avut senzaţia că unii şi-au luat rămas bun, iar alţii şi-au luat de-o grijă. În data cu pricina s-a decretat „Zi de doliu naţional”, deşi m-aş mira dacă cei de la conducere ştiu ce naţiune majoritară avem în RM. Cert este că „a tunat şi ne-am adunat”. În Scuarul Teatrului de Operă şi Balet a venit lumea cu mic, cu mare, inclusiv câţiva ruşi, probabil curioşi să vadă cui îi aduc omagiu ăştia „mulţi şi oropsiţi” şi orfani – aş adăuga.

În ceea ce mă priveşte, am aşteptat împreună cu câţiva prieteni cam două ore şi ceva pentru două secunde. Nu cred să fi durat mai mult, din cauza acelui şuvoi de oameni, dar ştiu că a fost suficient pentru a murmura un „Dumneuzeu să-l odihnească” şi ştiu că a meritat. Luând în consideraţie cât s-a sacrificat poetul pentru noi şi că ne-a oferit leac sufletelor noastre, ceea ce am putut face e aproape un fleac. În schimb, misiunea pe care ne-a lăsat-o moştenire şi o avem de îndeplinit e una sfântă!

La Cimitirul Central din str. Armenească s-au vărsat şi lacrimi de crocodil, s-a jucat şi teatru, că doar trebuia televiziunea să surprindă cum Vieru este numit „un mare… umanist”. Eh, şi când te gândeşti câte a suferit bietul poet, toate astea nu fac nici cât negru sub unghie. După cum se ştie, Vieru a fost acuzat de spionaj. Mi-l şi imaginez analizând hărţi şi numărând tancurile ruseşti din Transnistria în timp ce se afla în căsa părintească de la Pererâta… Dar ce-i al lor e pus deoparte.

Trebuie să recunosc că mi-a tresărit inima la văzul unui mănunchi de drapele tricolore, de care, fireşte, s-au prins panglici negre în semn de doliu. Acest fapt, dar şi felul în care oamenii tăceau la unison m-a făcut să sper că dacă nu la bucurie (adu-ţi aminte unde erai în ziua celebrării a 90 de ani de la Marea Unire), măcar la durere să fim uniţi. Eu, care n-am apucat să asist la prima Mare Adunare Naţională decât din pântecele mamei, la cea de-a doua fiind preocupat cu jocul în nisip, am rămas surprins de „cohortele lui Vieru”, de numărul impunător de oameni veniţi nu pentru că vreun politician i-ar fi luat cu zăhărelul, ci din propria lor iniţiativă, pentru că aşa le-a dictat conştiinţa (naţională).

E clar, acum fiecare o să-l tragă de mânecă pe (deja) regretatul poet, o să-l „privatizeze”, o să-i cânte osanale ş.a.m.d. Fiind campioni la „datul cu părerea”, mai multe propuneri au şi aburit micile ecrane. Se vehiculează modificarea denumirii unei artere importante a capitalei, numai că (b)rânza este prea scumpă, iar consilierii municipali, în a căror competenţă se încadrează această acţiune, au lăsat „plăcinta” să se răcească. Sau poate se gândesc să boteze cu numele lui Vieru vreo stradă de pe lună?.. Dar nu-i nimic, am răbdat atâta, m-ai răbdăm un pic. În ceea ce priveşte redenumirea satului natal al poetului, mă simt obligat să atenţionez că acest fapt ar constitui o gravă eroare, întrucât fiecare denumire de localitate constituie o inestimabilă valoare toponimică.

În fine, Vieru va rămâne printre noi atâta timp cât vom purta în sufletele noastre creaţia sa veşnic vie.

ION MISCHEVCA