ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Sunt multe oraşe ale lumii care merită vizitate şi câteva dintre ele admirate în mod special. Dintre cele pe care  am avut posibilitatea să le văd şi să le admir frumuseţile, Roma mi-a cucerit din prima suflare inima. Căci Roma nu are egal, nu poate fi comparată cu nimic. Roma imperială este maiestuoasă, sfidătoare nu doar prin Colosseum, ci şi prin San Pietro, prin Via Apia, prin Fontana dei Tritoni, Fontana Trevi, Vaticanul  etc. Florenţa însăşi te uluieşte cu Campanilla lui Giotto dar măreţia ei nu se aseamănă cu cea a Romei. Ponte Vecchio este mai învăluitor, Palazzo Pitti te pofteşte în lăuntrul său ca să-i admiri comorile de artă, Familia Medici are ea însăşi fastuoase comori create de mâna unor maeştri ai Renaşterii. Aş putea adăuga aici Veneţia, Parisul, Petersburgul, Praga, Barcelona, alte minuni ale omului.

Dar oraşul pe care îl iubesc cel mai mult, unde mă simt mai acasă decât acasă,şi aceasta fiindcă  ultimii optsprezece ani au spulberat peste dulcele meu cămin, peste mica Vienă, cum le place unora să-i zică Timişoarei, dezmăţul, demenţa şi mizeria, neliniştea, deci oraşul pe care îl ador  este marea Vienă. Ador ordinea, calmul, măsura care domneşte în toate. Bulevardele largi sunt la fel de ordonate, de curate, de tihnite, chiar dacă tihna acesta presupune circulaţia maşinilor, tramvaielor, pietonilor, ca şi străzile înguste, acelea pe care vienezii le numesc nu Strasse, ci Gasse, într-un alint pe deplin meritat. Îmi place siguranţa pe care o simţi în multele şi covârşitoarele parcuri. Plimbându-te alături de vienezi, într-un ritm care e acela al înţelepciunii, nu al demenţei, ochiul nu este rănit nici de gunoaie, nici de prezenţa unor zdrenţe umane .În Viena nu am văzut cerşetori. Doar noaptea, la Südbahnhof am apucat să-i întâlnesc şi m-am cutremurat. Erau, bineînţeles, rumânaşi de ai noştri. Pegra, spurcăciunea, care ne umilesc şi ne murdăresc obrazul!

Am admirat, ca de atâtea ori altădată, stilurile palatelor Schönbrunn, Belvedere,al Stephansdomului, al Albertinei,  cu cea mai superbă cupolă aurie de Secession, al Stadsoperei, Volkstheatrului etc. La Albertina am avut norocul să găsesc o amplă şi fascinantă expoziţie dedicată mişcării de avangardă în arta plastică. La  Opera Toilet te poţi uşura ascultând  Mozart, la Siebensternbräu poţi bea cea mai aus besten Hopfen und Malz Bierspezialitäten făcută chiar sub nasul tău şi câte altele. Dar omul este în veşnică şi nemulţumită căutare…Eu însumi voiam să văd ceea ce ştiam, eram sigur, că mă va bulversa pentru moment.

Pe Mahlerstrasse la numărul 3 se află Wiener Kapuziner Kloster, Mânăstirea capucinilor vienezi, unde aflasem că voi găsi şi Kaiser Gruft, cripta împăraţilor habsburgi, ce au trăit şi împărăţit în ultimii patru sute de ani. Într-un cuvânt, mă duceam pe urmele „Mătuşii mele Maria Theresia” ( pentru cei ce nu ştiu, acesta este titlul, pus cu oarecare maliţie, al unei din ultimele cărţi pe care le-am publicat). Începutul l-a făcut, aşa cum scriu pliantele, împărăteasa Ana care în testamentul său, datat la 1618, notifica ridicarea în cetatea Vienei a unei locaş de cult pentru capucini, prevăzut cu un adăpost funerar pentru ea şi soţul ei, împăratul Matia.

Am păşit în cripta uriaşă cu inima în gât. Sicrie de plumb, flori de plumb, chipuri de plumb, hârci de plumb, mâini de plumb şi îngeri de plumb. Eram în plină atmosferă bacoviană. Barok über alles !12 împăraţi şi 17 împărătese. Stăpâni ai unor neamuri, printre care şi al meu. Hotărâtori de destine, pricinuitori de războaie şi de spânzurători, de trageri pe roată. Leopoldzi,Karli, Iosifi, Franzi. În mijlocul lor, acum reci, doar hârci şi ciolane în sicriul de plumb, mătuşica mea domneşte suveran. Construcţia mausoleului ei este cea mai mare, cea mai impresionantă. La picioarele ei se află cel mai modest sarcofag, cel al fiului ei Iosif al II-lea, împăratul iluminist, cel ce a făcut trei călătorii în Banat şi Transilvania scriind mamei sale, augusta împărăteasă, cu cinste, adevărul despre soarta deplorabilă a supuşilor români. Acelaşi, ajuns împărat va hotărî tragica soartă a lui Horia, Cloşca şi Crişan. Masonul îşi sacrifica fratele mason,  dacă cumva este adevărat, cum susţin unii, că Horia a fost mason. Mai la vale, mai aproape de ieşire, am găsit sarcofagul lui Franţ Ioşca şi la picioarele sale pe cel al împărătesei, frumoasa şi nefericita Sissi şi al fiului lor. Rigidul, uscatul, încăpăţânatul Franţ Ioşca, poreclit de bunicii mei şi de toţi almăjenii, cine ştie din ce cauză, şi Franţ Cătăramă, a fost el însuşi responsabil de multă durere pricinuită românilor. Un nebun şi cu un hoţ nu aveau ce vorbi, spusese Iancu, cutremurat de trădarea şi minciunile habsburgului. Căci, împotriva unor lucruri bune pe care le-au poruncit pentru neamul meu din Banat şi din Transilvania, habsburgii au fost trufaşi,  mincinoşi şi trădători. Au trădat înţelegerea cu Horia dar şi înţelegerea cu Iancu. Ca un semn al grijii pe care augustele lor feţe şi-au purtat-o încă din timpul vieţii, măruntaiele lui Franz Josiph se află depuse într-un vas în catacomba de sub Stephansdom. Deh, maţe subţiri, cum erau să putrezească, precum cele ale muritorilor de rând!

Am părăsit Kaiser Gruft tulburat dar şi, cumva, împăcat. Nimic nu este etern, nimic nu durează din ce-i viaţă. Oricât ar fi de mari, de bogaţi, de puternici, de vestiţi, oamenii se reîntorc în pulberea din care, spune Sfânta Scriptură sunt făcuţi. Fără moarte rămân faptele . Unele spre laudă, altele spre condamnare veşnică.

ION MARIN ALMĂJAN