ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Titlul ales pentru acest articol – Solidaritate şi toleranţă – este pe cât de simplu, la prima privire, pe atât complicat, dacă e să-l analizăm mai temeinic. Ce poate fi de la sine înţeles decât să ne înţelegem şi să ne apărăm drepturile, la nevoie? Dar ce poate fi mai greu decât a le şi pune în aplicare?

Asemănători suntem – aşa cum ne-a hărăzit Dumnezeu şi Mama Natură  – dar cât suntem de deosebiţi, dacă ne privim unii pe ceilalţi. Chiar noi înşine, în diferite perioade ale vieţii noastre, cât ne schimbăm, rămânând totuşi aceiaşi?… Cum ne modificăm în timp felul de a fi, de a simţi, de a gândi? Chiar cei de lângă noi, din propria noastră familie, cât putem de fi diferiţi, ca fire şi aspect, având totuşi, propria personalitate, atât de unică, fiecare în felul său…

De cele mai multe ori, ne înţelegem perfect. Dar de câte ori nu ne pomenim puşi  în încurcătură de cerinţele vieţii? Când dorim să  ne realizăm pe planul vieţii materiale, când ne trage inima spre idealuri sublime. Cum să le mai împăcăm?

Hai să  ne referim – pentru început, la ceea ce socotim a ne fi mai aproape de inimă: la poezie. De câte feluri poate fi ea? Câte nuanţe, câte stiluri, care uneori par că se bat cap în cap! Ne rămâne în amintire celebra ceartă a clasicilor cu modernii. Mai precis a celor atraşi de tradiţie, în conflict cu modernismul sau… postmodernismul. Ceartă în care se insinuează şi accente extraliterare, de exemplu – dintre arta pentru artă, care clama dreptul poetului de  se feri de lumea cotidiană şi a-şi căuta idealul în forma exemplară – şi arta cu tendinţă – mai exact cu tendinţă politică, mai nou economică sau de altă natură.

Cu această  ocazie, intră în conflict poetul nu numai cu confratele său literar, dar şi cu editorul său, cu criticul literar sau mai puţin, – ori chiar cu publicul cititor – atât de schimbător şi de capricios uneori…

Dar, problema poate avea şi un alt aspect: desigur, diferenţa dintre oameni poate genera conflicte de tot felul, dar în lume mai există şi altceva, mult mai preţios: e vorba de cooperare, de într-ajutorare între cei aflaţi, poate – de aceeaşi parte a cortinei. Aşa iau naştere aşa-numitele grupări literare, unele având la vârf câte un lider mai proeminent.

Mă refer la romantism, – dintre care, desigur, noi, românii, ni-l avem, sau ar trebui să-l avem – apropiat, pe inegalabilul nostru Luceafăr, poet naţional, Mihai Eminescu. De el, de arta lui, ne simţim – sau poate, ar trebui să ne simţim, – mereu şi veşnic solidari. Chiar dacă el, în timpul vieţii lui chinuite, de multe ori a avut ocazia să se simtă… solitar. Căci singurătatea este – de multe ori – hărăzită de soartă – poeţilor, mai ales a celor care se îndepărtează mult de oamenii comuni.

Solidaritate se cere pentru cei câţiva inşi de mare talent, care înţeleg să-şi jertfească timpul, efortul, pentru fericirea şi împlinirea sufletească a cititorilor lor, care cititori – la rândul lor – ar trebui să dovedească aceeaşi generozitate, măcar jertfind din timpul lor, pentru a citi, dacă nu chiar a studia cum trebuie, opera poeţilor  menţionaţi. Cu timpul, mai ales în vremurile grele pe care le trăim, timpul acesta preţios, pentru lectură şi perfecţionare spirituală, devine din ce în ce mai restrâns.

Solidaritate s-ar cuveni şi din partea celor care vor, şi care pot desigur, să scrie – avizat şi competent, nu numai cu scop publicitar – recenzii şi studii, despre opera autorilor care reuşesc să compună opere valoroase. Ce păcat că şi în acest domeniu, operele critice sunt tot mai rare şi mai restrânse în conţinut. Cauza – o ştie fiecare; e vorba de zbuciumul şi lupta pentru supravieţuire în condiţiile crizei economice – şi nu numai, care se tot apropie de noi.

Despre toleranţă acum. Literar vorbind, – cred că e vorba despre capacitatea noastră de a avea simpatie şi empatie faţă de idei şi feluri de a gândi ale altora – în special, ale celor ce aparţin altor culturi, ori culte, etc. decât ale noastre.  Lucru nu întotdeauna uşor de realizat, ţinând seama de o realitate evidentă: de complexitatea şi varietatea infinită a culturilor de pe mapamond. Cu alte cuvinte, de interculturalitate pare a fi vorba.

Ştim că marele nostru artist Constantin Brâncuşi, trăitor la Paris, a transformat şi modernizat radical sculptura, întrucât cunoştea foarte bine – pe lângă arta noastră populară din rădăcinile ei ancestrale, – şi artele orientale extreme, din Africa centrală sau din China. De aici şi specificul uluitor al artei sale.

Sau, scriitorul-domnitor moldovean Dimitrie Cantemir, vorbind despre arta poetului persan Saadi afirma cu admiraţie: „Macar că păgân era, însă foarte frumos au grăit zicând…”

Cred că  – în acest caz, toleranţa asta faţă de alte culturi, este favorabilă, pentru a ne simţi apropiaţi de cultura celorlalţi din lume, dar – când e vorba să ne păstrăm valorile naţionale culturale în starea lor pură, nativă, – bine ar fi ca să folosim şi „toleranţa zero”. Altfel dispărem, contopindu-ne într-un postmodernism de Kitch. Ceea ce nu poate fi recomandat nimănui.
FLORIN CONTREA