ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Am primit o invitaţie să merg duminică, 3 mai, 2009, începând cu ora 11, la Phylls Rawlinston Park, la o întâlnire organizată pentru moldovenii noştri, cei care poartă şi răstignitul nume de basarabeni, care acum sunt trăitori pe aceste meleaguri, împreună cu cei care îi vizitează din ţară. Am răspuns cu multă plăcere, fiindcă pe fraţii noştri prigoniţi de peste Prut îi păstrez cu mult drag în suflet şi cu o asemenea durere ca pentru fraţii cei buni.

Aceasta zi de duminica a fost o zi de adevarata sarbatoare – sarbatoare a naturii, cea mai frumoasa zi de prmavara din acest an, dar si o sarbatoare de suflet a celor de-un  neam ce s-au intalnit in locul anuntat si mai mult decat atat, o sarbatoare acelor plecati intru Domnul, sarbatoarea numita Pastele Blajinilor. Lumina  blanda a soarelui si aerul caldut cu invaluiri mangaietoare ale vantului calator de primavara au trezit la viata intreaga natura. De la o ora la alta, peisajul se schimba, tot mai multe flori razand in soare, tot mai mult verde crud raspandind pofta de viata.

Sarbatoarea acesta, numita Pastele Blajinilor, Prohoadele sau Pastele Mortilor, este raspandita mai cu seama la slavii de rasarit si in Moldova, unde se intersecteaza traditiile romanesti cu cele slave, o sarbatoare care caracterizeaza bogatia traditiilor crestine, un amestec de mituri stravechi si datini crestine. Se praznuieste in prima zi de luni dupa Duminica Tomii, dar pentru traitorii pe aceste meleaguri canadiene care  lucreaza in zi de luni, a fost amanata pentru urmatoarea duminica.

Pana la sosirea moldovenilor, am avut timp sa retraiesc frumoase amintiri de la o astfel de sarbatoare petrecuta in Chisinau cu 18 ani in urma. Cimitirul era o adevarata gradina de flori. Flori in copaci si flori pe toate mormintele chiar si a celora fara urmasi si chiar fara nume, flori  pe iile femeilor imbracate ca in zi de sarbatoare, flori pe stergarele cu frumoase cusaturi pe care erau asezate bunatatile aduse pentru pomana mortilor, caci dupa traditie, sufletele lor in aceasta zi sunt libere si vin sa manance din ce li s-a daruit.  Si ce frumoase chipuri de oameni lumina atunci soarele! Erau oameni blajini, ca si numele acestei sarbatori, oameni carora li se citea pe fata bunatatea iesita la lumina chiar din izvorul bunatatii profunde. Li se citea pe fata smerenia, credinta, piosenia, dragostea pentru neam si graiul sfant, rabdarea cu care au indurat amarnica prigoana. Pe fetele lor mai lumina speranta in unirea cu tara, caci atunci, inca nu se stinsese  ecoul  marilor prefaceri ale istoriei, o istorie pentru ei atat de nedreapta. E o istorie care si astazi le-a ramas datoare intru profunde schimbari. Era acolo, la cimitir, pe langa frumusetile ce-ti imbatau privirile si-ti inaltau gandurile spre ce poate fi mai frumos si mai curat in lume, atat de multe pasari cantatoare, cuci care se asezau pe langa oameni si le cantau dumnezeieste, incat te trimiteau  cu gandul ca Cineva de Sus le trimite bunilor oameni si frumuseti de negrait.

Aceiasi oameni i-am reintalnit acum, poate ca cei mai multi sunt fiii acelora intalniti la Chisinau, dar care sigur fac parte din aceeasi stirpe de oameni.

Sufletul acestei intalniri a fost un interesant cuplu de basarabeni, alcatuit dintr-o tinerete nu cu mult trecuta de 20 de ani, cea a Liei Popovici si o senectute ce se apropie de 90 de ani, cea a cunoscutului inginer chimist, acum scriitor, Ovidiu Creanga.

Lia, sosita cu intreaga familie, imbracata cu un tricou cu stema si numele tarii, cocotata pe masa, a facut sa fluture si steagul tarii, asa, ca sa se stie cine se afla acolo, a organizat totul ca sa fie multumita toata lumea, de la mic la mare. Pentru cei mici a improvizat teatru de papusi  ca sa vada povestile romanesti si sa le asculte in graiul nostru strabun. Mai de pe margine, sfatosul si hatru “Mos Bodranga” cum se autointituleaza, seniorul Ovidiu Creanga, vegheaza ca totul sa se desfasoare bine si frumos, mai ales ca, tot astazi, s-a pus la cale infiintarea unui cenaclu literar care va purta numele mult iubitului si regretatului poet Grigore Vieru si infiintarea unei societati de intr-ajutorare a moldovenilor sositi in Canada si aflati in diferite nevoi. Miscatoare fapta de aleasa omenie! Cred ca primii scriitori, Lia Popovici, poeta in care vibreaza durerea pentru fratii lasati in suferinta: “Au plecat mai toti prin tari straine,/ De-au lasat si vatra si parinti,/ Parast-au gliile romane./ Ftatilor, acasa cand veniti?” dar si Ovidiu Creanga, narator, care are ce scoate din sacul in care pastreaza cele mai calde sentimente “basarabenilor mei”, cum ne aminteste mereu,  si-au pregatit deja materialele cu care se vor prezenta la prima intalnire a cenaclului.

Totul s-a desfasurat dupa cum au planuit ei. Usor de imaginat cum stateau mesele incarcate cu fel de fel de bunatati. Mancand, depanam amintirile trezite de marele nostru povestitor, Ion Creanga, de placinte, alivenci, poale-n brau sau de gustoasele sarmale duse pe gatlejul lacomului lup: ghiogalt, ghiogalt…

Pe drumul de intoarcere spre casa, nu mi-am putut opri gandul sa nu fuga la ideea atat de draga ce-mi umple sufletul si-mi tine inima sus; dincolo cei care au construit atatea orori si derapaje de la linia normalitatii, sunt mult mai multi oamenii care traiesc si faptuiesc in cinste si dreptate, care pot pune chezasie pe cuvantul dat, care au puterea sa raspandeasca in jurul lor devotament, fidelitate, onoare, incredere, bunatate si iubire.

ELENA BUICA – Toronto