ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Pesemne îl dureau şalele de la atâta apă… Poate îl durea şi în cot de (la) atâta umezeală câtă a căzut pe capul Moldovei. Şi nu avea chef de stat la palavre cu oamenii încercaţi de ape. Ce dacă s-au rupt digurile şi a năvălit potopul? Ce voia ţară să facă el?

Înainte i-ar fi ascultat vreme lungă… Şi-ar fi mascat elegant plictiseala şi ar fi stat cât ziua de lungă în mâlul sărăciei să asculte vorbele ţării. Acum nu îi mai pasă. Mandatul e pe ducă şi nu mai are nici vreme, nici interes să piardă timpul la snoave. Căci „snoave” sunt pentru el dramele pe care oamenii încearcă să-i le spună pentru a-şi mai alina cumva durerile.

Preşedintele nu are timp de turma pe care o păstoreşte. Ce dacă apele le-au nenorocit oricum amărâtele de vieţi? Ce putea să facă el, chiar dacă s-a dus în mijlocul lor? Că doar nu era să le ridice peste noapte diguri… Ori să le dea bani din buzunar… El s-a dus acolo că aşa dădea bine. Politic. Dar nu pe plan intern, că aici oricum nu mai contează, ci pe cel internaţional.

Pe cel internaţional, şi nu întâmplător… Căci, oare cât de umilit a trebuit să se simtă Traian Băsescu când, în vremea când ţara se scufunda sub ape, iar viiturile măturau destine, el stătea bine chircit (politic, desigur!) în turnul său de fildeş de la Cotroceni, primind însă condoleanţe şi cuvinte de îmbărbătare pentru familiile celor trecuţi prin dramă de la preşedintele… Franţei? Pentru că, înainte ca şeful statului să spună o vorbă de alinare pentru cei loviţi de ape, ţara a primit o vorbă blajină de la surata ei europeană.

Cât de umilit s-a simţit Traian Băsescu şi, mai ales, cât de iritat trebuie să fi fost de situaţia în care a fost pus pentru a răbufni atât de mârlănesc? Mai ales că, de fiecare dată când a poposit în mijlocul oamenilor loviţi de inundaţii, Traian Băsescu nu a rezistat şi a reproşat. Pentru că, dacă există cu adevărat o diferenţă faţă de primul mandat, aceea e că Traian Băsescu nu-şi mai poate ascunde adevăratul chip. Felul său de a privi ţara ca pe un trecător (sub vremuri) ce are fericirea, dar nu înţelege minunea, să aibă un asemenea ocârmuitor.

După palma încasată de la un preşedinte european, care i-a transmis printre rânduri mesajul că, în loc să participe la reuniuni internaţionale, unde să facă pe liderul geostrategic, ar trebui să meargă în mijlocul oamenilor loviţi de năpastă, Traian Băsescu a răbufnit. Din fericire, a făcut-o acolo, între ape… Căci, Doamne fereşte!, să-şi fi ieşit el din pepeni în cadrul unei întâlniri internaţionale, enervat de privirile pline de reproş ale omologilor lui. El s-a răţoit acolo. În faţa unei profesoare „vinovată”, după convingerile şefului statului, că nu şi-a asigurat casa din leafa ciuruită de sfertul de impunere al premierului Boc. Un dascăl luat peste picior că salariul este şi aşa destul de mare pentru ce nivel de calitate are învăţământul românesc. Sau în faţa altor nefericiţi, ironizaţi sau de-a dreptul scuipaţi cu vorbele pline de ura propriei sale neputinţe.

Pentru că asta ştie să facă preşedintele nostru… Pe cei loviţi de tragedie îi mai loveşte o dată şi el. Cu dispreţul şi ironia vorbelor sale. Pentru că oricum nu îi mai pasă.

CEZAR ADONIS MIHALACHE