ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Mai întâi ucizi sau alungi pe toţi georgienii din Abhazia şi aşa-zisa Osetie de Sud, iar apoi spui: abhazii şi osetinii niciodată nu vor vrea să trăiască împreună cu georgienii. Acest tip de politică naşte imediat întrebarea: Ne temem de tancurile, avioanele şi speţnazul ruseşti? Ne temem. Cum să nu ne temem? Că doar n-om fi nebuni să uităm Gulagul, 50-60-70 de milioane de oameni ucişi acolo de la 1917 încoace. Că doar n-om uita cele 15 ocupaţii ale Principatelor Române (locurile unde au staţionat trupele ruse şi acum sunt net mai sărace decât cele în care au staţionat, de pildă, trupele austriece sau turceşti). Sau Hatîniul (1939), Fântâna Albă (1940), Ungaria (1956), Cuba (1962), Cehoslovacia (1968), Afganistanul (1978). Dar Vilniusul, Riga, Tbilisi, Bacu în 1989-1990? Dar aţâţarea „bunilor găgăuzi” contra „răilor români” din Basarabia în 1990? Ne temem, tare ne temem de bombardamentele, deznădejdea şi sărăcia pe care ni le-au tot adus ruşii. Dar nu ne închinăm în faţa acelor ruşi.

Datele de mai sus sunt doar o micuţă împrospătare a memoriei dlui Serafim Urecheanu, care s-a grăbit să condamne „genocidul osetinilor” în Georgia şi să salute rămânerea RM în CSI (vezi TIMPUL din 14 august). Fiindcă Domnia Sa nu a condamnat şi genocidul georgienilor, îi mai amintim că osetinii au primit pământuri în jurul oraşului Ţhinvali, de altfel un vechi târg evreiesc, pentru servicii militare contra georgienilor încă de la primele războaie ruso-georgiene din secolul XVIII (Georgia este primul stat din lume care a adoptat creştinismul în secolul IV). Că prin 1930 în Ţhinvali trăiau doar vreo patru familii de osetini. Că aceştia au fost aduşi acolo de Hruşciov după moartea lui Stalin şi plecarea în masă a evreilor din URSS (inclusiv prin schimbarea denumirii ţinutului în Osetia de Sud). Că din 1989 încoace tancurile ruseşti au alungat mai pe toţi georgienii din acest ţinut care se cheamă Samaciablo, ţara cnejilor Machiavelli. Deci, cum ar fi să ne alunge cineva din ţara Orheiului, iar noi să ieşim în stradă şi să-l aplaudăm? Cum putem să-i aplaudăm pe cei care au măturat totul din şuri, beciuri şi cămări în 1946 şi ne-au ucis prin înfometare peste 200.000 de oameni? Chiar dacă ne temem de tancurile ruşilor, nu-i vom aplauda niciodată.

Or, paradă cinismului militar rusesc în Georgia, „eroismul” osetinilor şi abhazilor (şi în Abhazia georgienii au fost majoritari din veac) care pradă în aceste zile satele strămoşeşti ale georgienilor păziţi de sute de tancuri ruseşti, adică, acest mers legănat, kremlinesc, de mongoloid stăpân peste cel mai mare imperiu geografic al lumii, această stupefiantă plăcere de a-ţi arăta muşchii anihilând micile popoare din fosta URSS, toate astea şi altele, care nu sunt la vedere, ar trebui să reamintească încă o dată Apusului că Imperiul colonialist rus, care a şi anihilat o mulţime de popoare din teritoriile cucerite în ultimii 300 de ani, este încă pe rol activ. Rusia a rămas un necruţător jandarm al fostelor colonii şi tot ea ne spune că nu se vede nicio posibilitate ca acest nărav să fie cumva înmuiat.

Dar, totuşi, există soluţii drepte pentru aşa-numitele conflicte îngheţate create de Federaţia Rusă în spaţiul postsovietic. Un exemplu bun este megapolisul economic Hong Kong, pe care Marea Britanie l-a retrocedat Chinei după ce îl ocupase până în 1997. Modelul Hong Kong este cea mai bună dovadă a faptului că şi marile, şi micile puteri politico-economice pot găsi soluţii de pace şi bunăstare. Chiar şi pentru Transnistria, Abhazia sau Tibet.

ANDREI VARTIC, Chisinau