ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Scopul acestei lucrări este de a analiza posibilitatea stabilirii unor paralele între cele două fenomene ale gândirii: postmodern versus postomdernitate.  În vederea abordării acestei problematici dificile vom începe prin a prezenta pe scurt conceptele: modern; sfârşit al modernităţii (după Gianni Vattimo), postmodern, postomdernitate.

Înţelegem prin modernitate tendinţa omului de a schimba, de a fi modern, o caracteristică a ,,gândirii tare”, care domină, impune egocentrismul, intoleranţa, propice  avangardismului, istoriei, timpului ireversibil. Corespondentul postmodernităţii este ,,gândirea slabă”, reevaluarea modernităţii, transistoricul, dialogul dintre culturi, reamintirea ,,marilor povestiri” (după Lyotard), omogenizarea, reversabilatetea tipică hermeneuticii.

Considerăm că în interiorul modernităţii iau naştere modernismul şi postmodernismul, ca două direcţii, două ,,feţe ale modernităţii” (Matei Călinescu). În acest sens încercăm o periodizare, identificarea unor ,,generaţii” care au demolat canonul. Conflictul dintre moderni şi postmoderni este departe de a se stinge, cu atât mai mult că încă suntem în interiorul acestei problematici, unde confuzia este totală. Pentru a evita cearta, unii cercetători propun o altă viziune, introducând conceptele de ,,transmodernitate¹ sau cos(mo)modernitate (Rosa Maria Rodriguez Magda), deci o altă soluţie apărută în contextul ,,gândirii slabe”.

Pornind de la ipoteza: câte păreri tot atâtea capete, încercăm să intrăm în hăţişul  definiţiilor pentru a încerca o ,,critică a ideilor literare” (A. Marino).

Motto:

,,Nevoia de distrugere, schimbare, devenire  poate fi expresia unei forţe supraîncărcate de perspectiva viitorului …(dionisiacul); poate  fi însă şi ura celor care au suferit eşecuri.”

(Friedrich Nietzsche, Romantismul şi perechea lui)²

Întreaga orientare a literaturii actuale tinde să devină tot mai mult o problemă, o meditaţie şi o dezbatere de idei literare. În reviste literare, la emisiunile de cultură, în centrele universitare se pun în discuţie conceptele de ,,arheologii ale viitorului: modernitate, modernism şi postmodernism”³. Sunt reanalizate prin prisma criticii ideile literare: canonul, direcţiile literare în simpozioane.

În cadrul colocviilor tomitane, cu tema Postmodernism versus postmodernitate din decembrie 1999, Mircea Cărtărescu recunoaşte că însuşi conceptul de postmodernism este o himeră, deorece termenul este alcătuit din trei bucăţele. ,,Conceptul este derutant, pentru că are o mecanică proprie. Post induce în eroare prima dată, istm îl transformă în curent literar, ceea ce e parţial adevărat. Termenul masiv modern este ca un munte din parabolă. Dacă punem la un loc ce iese? Toate aceste trei componente dau un exces, dau suma lor sau mai mult. Ceea ce este mult este spiritul secolului nostru.”⁴

Ihab Hassan, fiind conştient de amploarea acestui concept scrie intenţionat titlul studiului său POSTmodernISM⁵. Acest termen apare în jurul nucleului semantic al cuvântului ,,modern” destul de oscilant, imprecis, fragil, un câmp asociativ vast şi instabil.

Adina Ciugureanu în articolul menţionat explica etimologia termenului ,,modern” (Lat. modernus) ca o derivaţie a cuvântului latin modo (,,curent”), amintind că a fost folosit pentru prima dată, conform unor autori, în secolul V de Papa Gelasius I cu scopul de a diferenţia între creştinii care adoptaseră noua religie, conform Noului Testament şi Părinţii bisericii moderne, apostolii, propovăduitori ai noii religii. Cam în aceeaşi perioadă, Cassiodor utilizează termenul ,,modern” în comentariul despre cucerirea Romei de către goţi. El pare să fi văzut acest eveniment istoric ca ruptură deoarece, conform opiniei sale, cultura latină clasică, veche este întreruptă de o cultură recentă, nouă, cultura germanică. Cercetătoarea observă cu multă putere de sinteză cele două conotaţii ale cuvântului ,,modern”; care trimit la ideea de: continuitate prin discontinuitate, adică ideea existenţei unei ,,noutăţi în prezent” ancorate în, sau dependente de, trecut, potrivit perspectivei Papei Gelasius. A doua, potrivit lui  Cassiodor, respinge ideea continuităţii şi descrie ,,modernul” ca breşă, ruptură totală, iremediabilă, faţă de trecut. (subl. noastre).

Dacă termenul de modern îl putem defini doar în contrast cu ce nu este el (nou/vechi; dezvoltare/stagnare; revoluţie/reacţiune; superior/inferior), atunci este logic să interpretăm conceptul de modernitate ca opoziţie dintre o mentalitate nouă şi una învechită. Privind diacronic, orice etapă culturală îşi are modernitate sa. Lovinescu respinge tradiţionalismul, gândirismul (pe care îl considera factor de regres) tocmai pentru a impune modernitatea, (sub forma modernismului, mişcare litarară, văzută ca sincronism, ca evoluţie a literaturii române).

În privinţa celui de-al doilea concept luat spre analiză, cel de postmodernitate lucrurile se complică. Cu atât este mai greu de definit cu cât nici modernul nu se configurează de la început într-un mod clar şi coerent. Nu vom găsi o definiţie clară, unanim acceptă a postmodernităţii, deoarece acest termen face obiect de studiu pentru mai multe discipline. Cercetătorii încearcă să identifice constantele, să le surprindă şi să le structureze în modele şi scheme logice.

Putem discuta despre o condiţie postmodernă a criticului ideilor literare, căruia i se cere să fie pe lângă critic, fenomenolog, sociolog, economist, apoi teoretician şi istoric al ideilor literare. Sfera ideii literare se dovedeşte invariabil şi inevitabil mai vastă decât a conceptelor din care este constituită. A. Marino consideră că explicaţia constă în faptul că ideea literară ,,anticipă şi prefigurează conceptul într-unul din stadiile sale anterioare posibile embrionar, fragmenter sau potenţial. Unele concepte tipice curentelor literare sunt discutate înaintea enunţării expressis verbis a conceptului corespunzător a cărui paternitate este uneori incertă”.⁶

Câţi cercetători tot atâtea definiţii. Postmodernul este o prezenţă multilaterală (ori poate tocmai din cauza ei), fiind greu de cuprins totalitatea semnificaţiilor post-modernului în limitele unei definiţii, fie ea cât de largă.

Există mai multe cauze ale acestei imposibilităţi de a cuprinde sensul postmodernului: în primul rând, dificultatea rezultă şi din structura termenului, din constituţia sa etimologică; în al doilea rând, fiindcă suntem încă, istoric vorbind, în interiorul acestei etape; în al treilea rând, odată cu postmodernul se instaurează în gândire şi acţiune tocmai domnia multiplicităţii şi a diferenţei, a heterogenităţii ireductibile la orice încercare de nominalizare şi de totalizare. O altă problemă vizează identitatea postmodernismului în raport cronologic şi tipologic cu modernismul. Din moment ce modernismul îşi are etimologia în latinescul modo ( acum), asta înseamnă că postmodernismul reprezintă o imposibilitate. Trecând peste impas, legarea numelui noii epoci de perioada anterioară şi a noului curent de curentul anterior înseamnă nu doar o situare ulterioară în plan temporal, ci şi o dependenţă ideologică şi estetică.

Multă lume a acceptat că ,, sunem [...] locuitorii altui Timp şi Spaţiu” (Ihab Hassan), însa problema definirii acestul timp încă din ,,copilăria” lui, când alte epoci erau fixate şi definite abia după dispariţia sau maturitatea lor, e una dintre cele mai delicate. Ihab Hassan ajunge să susţina paradoxul că postmodernismul — care ar trebui mai degrabă să se numească ante-modernism — este vârsta juvenilă a modernităţii, la fel cum Lyotard îl  considera senectutea sa. În ,,Condiţia postmodernă” şi în ,,Postmodernul pe înţelesul copiilor” Lyotard afirmă că sunt două ,,mari povestiri”: care au folosit la legitimarea cunoaşterii. Primul tip de povestire este ,,mitic” (tradiţional), al doilea este proiectiv (modern). În culturile tradiţionale cunoaşterea se legitimează prin referire la origini, la timpul primordial când au apărut lucrurile. ,,Spre deosebire de mituri, metanaraţiunile caracteristice modernităţii legitimează cunoaşterea nu în termenii trecutului, ci în termenii viitorului.”⁷ Această viziune am întâlnit-o şi în sistemul filozofic blagian  privind diferenţa dintre ,,cunoaştere paradisiacă” şi ,,cunoaşterea luciferică”, dar această paralelă ar constitui subiectul de studiu pentru o altă cercetare.  ,,Cunoaşterea luciferică” este cea de tip distructiv, caracteristică omului de ştiinţă, pe când cea de a doua este cea poetică, mitică, a metaforei revelatoare(a se vedea Eu nu strivesc corola de minuni a lumii din Poemele luminii.) Postmodernitatea, dacă totuşi o acceptăm, paradoxal, din acest punct de vedere, o putem considera o pre-modernitate.

Ce este postmodernitatea? Conform ideilor lui Ihab Hassan postmodernitatea este o schimbare în modernitate, ’’the change in Modernism may be called Postmodernism”, ’’a revision  of Modernism is slowly taking place, and this is onother evidence of Postmodernism”.⁸

Termenul de postmodern a apărut din nevoia legitimării unui termen care să definească anumite realităţi umane total schimbate, o nouă sensibilitate, un nou spirit al secolului. Odată cu apariţia în 1979 a lucrării lui Jean-François Lyotard, La Condition postmoderne, se lansează şi în filosofie un termen care era deja prezent de mai mult timp în alte domenii, cum ar fi arhitectura ori literatura, unde stârnise aprinse controverse metodologice şi stilistice, mereu vii în dezbaterile actuale. Pătruns şi în spaţiul reflecţiei filosofice, termenul de postmodern se va impune vertiginos, venind să denumească şi să confirme oarecum o stare de spirit, chiar mai mult, un tip de scriitură şi o perspectivă specifică de tratare a problemelor filosofice, afirmate cu deosebire în mediul intelectual francez sub diverse titulaturi, fie post – sau neostructuralism fie deconstructivism ori postheideggerianism etc., toate aflate sub semnul sintezei paradoxale dintre fidelitate şi rebeliune, dintre recuperare şi originalitate.

Postmodernitatea este o stare de spirit apărută ca urmare a unui complex de factori de natură intelectuală, socială, politică etc. Ne învârtim într-un cerc hermeneutic: pentru a defini un concept, al unei mentalităţi ,,post-„, apelăm la alt post. Postmodernul şi-a câştigat irevocabil un loc în analizele filosofice, indiferent că ele au avut şi au ca obiect metafizica, istoria, arta, politica ori ştiinţa, că au vizat chestiuni de metafilosofie, de limba ori de stil, speculative ori ,,aplicative”.  Dacă nu ar fi conceptul de postmodern, nu am vorbi de postmodernism în arhitectură, apoi în literatură etc., deci nu ar exista postmodernitate.

Vom enumera câteva dintre definiţiile unor cercetători pentru a observa spectrul mare al acestei problematici. Societatea postmodernă este o  etapă a ,,spectacolului”, concretizată prin: reînnoirea tehnologică neîncetată; fuziunea economico-statală; secretul generalizat; falsul fără replică; un prezent perpetuu (Guy Debord).

Postmodernitatea este o societate intrată într-o ,,eră a vidului” (G. Lipovetsky) şi a individualismului” (G. Lipovetsky, A. Renaut), supusă unor neîntrerupte efecte ,,de simulare şi seducţie” (J. Baudrillard), ceea ce conduce în cele din urmă la ,,sfârşitul socialului (Baudrillard). În aceste condiţii se poate vorbi despre o democraţie postmodernă, întemeiată pe ,,lipsa reperelor de certitudine” (Cl. Lefort), fapt ce provoacă o ,,criză de identitate şi de identificare” (Marco Tarchi), având drept rezultat o inguvernabilitate politică (Paolo Portoghesi)⁹.

Care sunt condiţiile istorice ale postmodernităţii? Sfârşitul modernităţii Gianni Vatimmo îl vede ca pe ,,apologie a nihilismului”, ,,criză a umanităţii”, ,,moarte/sfârşit al artei”, ,,frângere a cuvântului poetic”, (capitole ale acestei cărţi, unde cercetează influenţa filozofiei lui Nietzsche şi a lui Heidegger asupra (post)modernităţii).   Postmodernitatea rezultă în urma imposibilităţii de a mai ,,vorbi despre istorie ca despre un curs unitar” (G. Vattimo), ceea ce ar putea însemna sfârşitul istoriei (F. Fukuyama, G. Vattimo) ori aproprierea de ,,Zidul Timpului” (E. Jünger). În ,,A Dictionary of Modern Critical Terms”¹⁰ (introduction: Julie Rivkin and Michael Ryan) postmodernismul apare împreună cu post-structuralism şi deconstrucţia, iar numele sunt cele ale filozofilor şi lingviştilor deopotrivă.

Filosofia postmodernă s-a născut din constatarea eşecului metafizicii tradiţionale şi al ,,marilor povestiri de legitimare (Lyotard), ce militează pentru o reabilitate a diferenţei – diferanţei – diferendulul, a fonologismului în detrimentul logocentrismului (Derrida), a gândirii slabe, hermeneutice în locul gândirii ,,tari”, întemeietoare (G.Vattino) etc. Important ni se pare a sesiza viziuni postmoderne asupra limbajului. Daca în arta şi arhitectura una din manifestarile postmoderne este mozaicul stilurilor şi sinteza dintre recuperare şi originalitate, în filosofie marca este o accentuată întoarcere spre limbaj. Gânditorul care, de pe poziţiile post-structuralismului a contribuit foarte mult la orientarea filosofiei în aceasta direcţie este Jacques Derrida. În teologie unele din tendinţele postmoderne stau sub semnul operei lui Derrida, aplicând ideile deconstructiviste la teologie şi ştiintele biblice. În societatea postmodernă se observă interesul pentru alteritate, diferenţă,  încălcare, exces, ca alternative la uniformitatea şi idealul totalizant modern, la falsa siguranţă a subiectului modern auto-întemeiat. Una din figurile trecutului marginalizată de modernism este misticul. Este surprinzator câte lucrări se publică astăzi despre mistică, fie ea mistica dragostei sau cea apofatica, semn ca spiritul postmodern vrea s-o recupereze sau că se regaseşte în ea. Autori ca Jean-Luc Marion, Robert P. Scharlemann, Kevin Hart şi altii au publicat în ultimii ani lucrări direct referitoare la tradiţia misticii apofatice. Calea negării poate fi văzută ca golire de conţinut a ideii de Dumnezeu în sens metafizic, ceea ce corespunde reacţiei „anti-onto-teo-logice“ postmoderne.

Autorii postmoderni nu se sfiesc să cultive un deconstructivism angajat ideologic, fie în direcţia feminismului, a teologiei eliberării, a pluralismului sau a altor mode contemporane. Pentru a înţelege mentalitatea acestora vom puncta fenomenele esenţiale pe care le inaugurează exegeza nietzscheană. Prin radicalizarea perspectivei ca sistem de referinţă a gândirii adevărul devine o categorie interpretativă. Dar din această discuţie adevărul poate fi interogat: la ce serveşte el, la ce e bun? Nietzsche se mu1ţumeşte să distrugă, dezvelind fundamentele. Esenţa este fiinţa, voinţa de putere pe care a descoperit-o Schopenhauer. Dar această constare nu aduce un sentiment de neputinţă. Atitudinea acelora care din faptul că nu găsesc în lume adevăr, bine şi frumos, trag concluzia că nu există valori- Nietzsche o numeşte nihilism şi o consideră caracteristica definitorie a lumii moderne. Omul şi-a pierdut demnitatea, respectul de sine, devinind fiinţă supremă. Proclamă legea depăşirii, ca unică normă proprie: lupta împotriva propriilor sale limite. A trăi înseamnă a te înălţa, a urca mereu mai sus. Omul nu suferă nicio limitare, deoarece el este Supra-om. Aceasta a deschis noi perspective. Viaţa sălbaticului din junglă nu e doar un iad, cum o vedeau misionarii, ci o înflorire, creativitate, satisfacerea unor instincte, pe care cultura europeană le inhibă prematur în noi. Nietzsche este purtătorul de cuvânt al marginalilor eterni, al răzvrătiţilor împotriva ordinii, al celor care desfiinţează canonul, răstoarnă ierarhiile.  Gândirea aceastui filozof german ar fi nu doar modernă, ci şi post-modernă, văzută ca o reconsiderare a multor idei. Cugetarea lui reprezintă o cotitură în sistemul filozofic.

Omul contemporan nu reface oare a drumul lui lui Zarathustra, cel care lupta cu vântul? Zarathustra a făcut din mers o luptă. Mai mult, mersul este lupta lui. El conferă acel ritm energic cărtii Aşa grăit-a Zarathustra. Zarathustra nu vorbeşte stând jos, sau plimbându-se, ci îşi exprimă doctrina în timp ce merge rapid. O azvârle către cele patru vânturi ale cerului cu dezinvoltă vigoare. Când e dusă împotriva vântului lupta e totdeauna o  victorie. Eroul care provoacă vântul nu acceptă deviza trestiei: ,,Mă aplec, dar nu mă rup”, deviza pasivă, deviza care recomandă aşteptarea, supunerea în faţa puterii. Toiagul lui străpunge uraganul, găureşte pământu1, 1oveşte rafala. Este opusul terstiei. A dispărut orice  tristeţe: lacrimile smulse de vânt sunt lacrimile cele mai artificiale, cele mai exterioare, cele puţin îndurerate. Lupta cu vântul înseamnă nu o răsturnare a tradiţiei, o negare, ci o reconsiderare, o căutare a memoriei culturale văzută ca o afirmare a identităţii egocentice sau ex-centrice. Prin lovirea cu toiagul dincolo de eliberările sexuale, de misticism, de nomadism, ne regăsim, de explozia informaţională, ne aducem aminte de noi, în fiecare din noi zace câte un supra-om. Cercarea idolilor cu toiagul este spargere tiparelor, canoanelor, a centrului.

La metanivelul analizei general-filosofice a posmodernităţii, principiile de bază pot fi elucidate şi conştientizate, în mod constructiv-critic, ca atitudini de depăşire a dogmatismului, totalitarismului şi standardizării, a tendinţelor moştenite de la epoca raţionalităţii rigide şi a determinismului univoc. În postmodernism se evită toate formele de monism şi universalism, se implică critic nu numai faţă de reprezentările pozitiviste logistice, dar şi faţă de idealurile şi normele ştiinţei clasice, ale ştiinţei epocii moderne, în genere. Ca o consecinţă importantă a ideilor postmoderniste, se consideră, de asemenea, necesară zdruncinarea gândirii binare de tipul „sau / sau”, cu ,,şi” ..,,şi”, înlocuirea prin atitudini ale gândirii termale, când sunt echivalente nu două, ci trei începuturi. In loc de opoziţie, ei propun sistemicitate, armonizare, complementaritate, simultaneitate,  multiplicitatea şi diversitatea, varietatea şi concurenţa paradigmelor, coexistenta elementelor heterogene, recunoaşterea şi stimularea unei varietăţi de proiecte contemporane de viaţă, interacţiuni sociale, învăţături filosofice şi concepţii ştiinţifice. Aceasta presupune reevaluarea fundamentalismului, recunoaşterea aspectului multidimensional al realităţii şi a unei mulţimi de tipuri de relaţii de aceeaşi esenţă, recunoaşterea multiplicităţii de neevitat a descrierilor şi a punctelor de vedere, a relaţiilor de complementaritate şi interacţiune dintre ele. Observăm o deschidere în toate domeniile: transdisciplinaritatea, multiculturalitate, globalizare, sunt cuvinte tot mai des auzite peste tot.

Dacă se poate vorbi de o constantă a postmodernităţii, paradoxal, tocmai inconstanţa este singura certitudine. Adina Ciugureanu¹¹ consideră că trăsătura lumii postmoderne este proliferarea formelor care duce, de fapt, la anihilarea formelor. Societatea post-industrială implică o creştere a consumului ce duce la de-evaluare, de-formare, kitsch. Însuşi omul se devalorizează, se transformă în marfă. Prin alienare, omul se transformă din subiect în obiect. Aceeaşi perspectivă importantă, pertinentă în înţelegerea  postmodernităţii este cea oferită de Th. Adorno şi Max Horkheimer, este ’’culture industry”¹², cultură industrială, de masă, caracterizată prin omogenitate, predictibilatate; relaţia dintre cultură şi viaţă, cultură de masă şi de elită sunt inseparabile. Nu putem cunoaştem postmodernismul dacă nu înţelegem postmodernitatea ca epocă mediatică. Ceea ce este mult este spiritul veacului nostru: mult din toate punctele de vedere: economic, informaţional, social, margini devenite centru.

Cum este receptat postmodernismul în România? Dacă în societatea europeană, mai exact occidentală se vorbeşte despre acest concept după cel de-al doilea război mondial,  atunci după unii cercetători, mai exact pentru istoricul englez Arnold Toynbee, epoca postmodernă ar începe nici mai mult nici mai puţin decât imediat după 1870.¹³ Absolut independent, termenul a fost folosit iniţial atât pentru a defini noua proză (şi poezie) americană din anii care au urmat celui de-al doilea război mondial, cât şi pentru a defini o nouă era în istoria civilizaţiei de tip mediteranean. Cât priveşte spaţiul românesc Mihaela Irimia este de părere că postmodernismul începe din 1968 odată cu revoltele studenţeşti¹⁴ în condiţiile postmoderniţăţii. Era nevoie de o democraţie veridică şi intelectualism. Dar paradoxal, nu aveam aceste condiţii într-o epocă totalitară. Modernitatea este analizată sistematic în Franţa; în Germania, în schimb, postmodernitatea încă nu este asumată definitiv. În România din cauza comunismului a fost o limitare drastică a informaţiei şi totuşi Mihaela Irimia este de părere că începutul postmodernismul a fost prin 1968. Dan Cristea afirmă că ,,atunci omul avea încredere în el, era măsura tuturor lucrurilor, azi omul nu mai are încredere în nimic, nici în el, nici în Dumnezeu, nici în tradiţie. Condiţia postmodernă înseamnă îndoială” e de părere Dan Cristea¹⁵.

Se poate vorbi de o generaţie postmodernă? Vlad Spineanu¹⁶ în  articolul: Postmodernitatea. Remember: Generaţia beat, având ca motto două versuri de  Allen Ginsberg: “I have mystical visions and cosmic vibrations.” (America) este de acord că este o generaţie beat. Noua naştere a fost provocată de nişte tineri, aparent naivi, buimăciţi de ororile războiului care nu ştiau cu precizie încotro se îndraptă, dar erau siguri că trebuie să se îndrepte către ceva. Generaţia poeţilor din jurul anilor ’50, continuată apoi sub alte forme, (generaţia hippy) s-a ridicat împotriva establishmantului cultural al epocii, a normelor de orice fel, propunând moduri alternative de gândire şi un alt standard de viaţă.  Cei care pe la jumătatea anilor ’40 s-au luat la harţă cu mentalitatea acadmică americană au fost: Allen Ginsberg, Lucien Carr, William Burroughs, John Clellon Holmes şi alţii. Grupul newyorkez s-a extins şi a inclus şi alţi membri vitali ca Jack Kerauc sau Lawrence Ferlinghetti.  Cuvântul care a ajuns să definească o nouă viziune asupra vieţii şi a artei ,,beat” provine din argoul teatrelor de circ şi al carnavalelor, desemnând aventurile existenţei nomade. În lumea drogurilor,,,beat” însemna ,,înşelat”, a individului nou, a individului “beat” sau “beatten”. Ei au luat lumea ,,aşa cum este” cu experimente narcotice, sexuale etc. Au creat o nouă religie, a tuturor posibilităţilor, provenită dintr-o Waste Land. Acestă generaţie a reuşit să distrugă consensul şi să-l parodieze, de aceea este numită generaţia  ,,bravă”, ,,eroică”, deoarece a înţeles să-şi învingă procesul de inferioritate a ,,generaţiei pierdute” de după război.

În literatura română nu a exisat  o ,,generaţie” care să se impună vehement. Andrei Pleşu este unul dintre scepticii care susţine că ,,post-modernismul diagnostichează corect, fără să poată să vindece”. Citind un titlu de articol ,,Postmodernismul românesc, o glumă inutilă”¹⁷, scris de Daniel Clinici sesizăm care sunt cauzele: ,,nu avem traduceri suficiente din autori occidentali; este vina optzeciştilor, se întreabă autorul sau poate că e doar a lui M. Cărtărescu? La noi postomdernismul este o chestiune se pare încheiată înainte de a fi deschisă serios şi greşit înţeleasă”¹⁸. Unii postmoderni îi contestă pe alţii moderni. Postmodern înseamnă contemporan, actual, la modă, neaparat valoros. Aceasta este optica optzeciştilor; 1. a fi modern este desuet; 2. a fi postmodern este actual şi 3. ei sunt postmoderni. Aceasta este ideea lui Cărtărescu în Postmodernismul românesc. Daniel Clinici identifică cinci greşeli: 1. trecerea de la modernitate la postmodernitatate nu înseamnă progres, evoluţie; 2. nu se dictează de la centru, dintr-un cenaclu de la Bucureşti, ce e bine şi ce  e rău; 3. nu se clasifică operele pe gen şi  specii; 4. nu e un sens, ci o multitudine de interpretări, o decentralizare; 5. nu gândeşte hermeneutic, cercul, reluarea ideilor literare. Suntem de acord cu punctul de vedere al acestui autor: postmodernitatea românescă nu este pregătită să discute conceptul de postmodernism.

Într-adevăr, câţi scriitori atâtea definiţii ale postmodernului. Alexandru Muşină posmodernismul ne ,,proiectează în paradisul din tomberon”.¹⁹ Lui Andrei Pleşu postmodernii i se par ,, alexandrinii sensibilităţii moderne, conştiinţe1e ei crepusculare”. Monica Spiridon afirmă că postmodernismul este un ,,ambalaj la modă”.

Mai puţin importantă este polemica, deoarece just ni se pare a identifica punţile de salvare. În articolul citat din Ex Ponto, Adina Ciugureanu prezintă o sinteză a modernismului şi a postmodrnismului, identificând teme comune celor două faze: moartea, cu toate conotaţiile: decădere, distrugere, apocalipsă, ruină, violenţă ca o recurenţă în toate domeniile; realitate; diferenţă; ironie (pag. 97-98).

Ni s-a părut interesant să aducem în discuţie părerile autorilor români privind ,,fenomenul de import” şi amploarea discordiilor, mai ales că ştim cât de conservatori sunt românii.

Încercând să ieşim din acest labirint, ne permitem să avem un punct de vedere propriu. Considerăm că sfârştul modernităţii nu este în secolul trecut, cum credea Arnold Toynbee, ci în epoca actuală. Apelăm la o comparaţie din arhitectură (nu uităm că discuţiile de aici provin): epoca modernităţii ar fi dorinţa de a construi cât mai mult, cât mai sus; ,,zgârie-norii”, ar fi un apogeu al opulenţei, al supremaţiei, al egocentrismului. ,,Postmodernii s-au angajat în direcţia opusă, către dezunificare şi desimplificare²⁰, o întoarcere spre manierismul din secolul 16”, continuă M. Călinescu.  Ceea ce s-a întâmplat pe 11 septembrie cu ,,turnurile gemene” a culminat, credem noi, cu sfârşitul modernităţii, iar noul preşedinte al SUA este un bun exemplu pentru ceea ce înseamnă postmodernitate, în sens de schimbare, ieşire din goana unidirecţională, din monotonie printr-o re-formulare, impunerea marginilor văzută ca re-evaluare a gândirii, de tip ,,slabă”.

Revenim la ideile cercetătorilor italieni pe care le acceptăm a fi conciliante (o altă atitudine a postmodernităţii). Suntem de acord cu termenul de ,,gândire slabă” -,,pensiero debole”, la care se referea Vattimo,²¹ cu sens de slăbire a fiinţei, concept care a generat polemici vii. ,,A vorbi de gândire slabă înseamnă a da nume unui fenomen general: popularitatea hermeneuticii în cultura occidentală.”²² Concluzia lui Vattimo este că modernitatera s-a încheiat pentru că nu mai există nimeni care să-şi imagineze un curs unitar al istoriei-o invenţie a lumii occidentale care se considera pe sine centrul, în timp ce toate celelalte culturi, cu istoriile lor, erau mai primitive, mai înapoiate, necivilizate. Marile imperialisme odată încheiate -a luat cuvântul cultura islamică, diversele culturi ale lumii a treia nu se mai simt primitive în comparaţie cu noi-e greu să ne mai gândim la o istorie ca la un curs unitar…Postmodernitatea nu este o epocă de regret după modernitate, ci o epocă pozitivă, de eliberare. Gândirea slabă acceptă elementul postmodrnităţii: sfârşitul metafizicii, sfârşitul viziunii unitare. Aceste sfârşituri nu sunt decese după care să ţii doliu, ci sunt eliberări, changes. Multiplicarea interpretărilor nu însemnă că nu ,,există religie”, ci o eliberare a unei plurităţi de forme de viaţă între care putem să alegem sau pe care le putem face să convieţuiască.”²³

În concepţia gânditorilor italieni Vattimo şi Eco modernitatea este avangardă, epoca istorismului, iar postmodernitatea prin reînvierea ,,interesului pentru naivitate” are un ,,sens profund şi bogat, e o categorie ce merită să fie utilizată”. Aceşti doi italieni înţeleg postmodernitatea în sens pozitiv, hermeneutic, iar posmodernismul este ,,bun la toate, ,,a tout faire”. Succesul postmodernismului ţine de gustul şi de conşientizarea noului ,,umanism”, al cunoaşterii postmodernităţii. ,,Fiecare epocă îşi are postmodernii ei”, spune Eco. Aceeaşi este şi poziţia lui Matei Călinescu postmodernismul ,,este o faţă a modernităţii”.²⁴ Ca cercul hermeneutic să fie complet mai aducem un citat a lui Luk Ferry ,,Cultura postmodernă poate fi acceptată drept ,,o culme a modernismului”, ca întoarcere la tradiţie împotriva modernismului’.

Concluzia este că postmodernismul acoperă toate laturile vieţii noastre. Adina Ciugureanu distinge următoarele trăsături: proliferarea formelor, care duce, de fapt, la anihilarea lor;²⁵ tehnologizarea societăţii, implicând o creştere a consumului, care duce la de-evaluare, de-formare, la kitsch; alt paradox al epocii postmoderne: relaţia dintre centru şi periferic; marginalizarea spiritualului şi a religiosului; răsturnarea ierarhiilor şi nivelarea, desfiinţarea canonului; îndepărtarea de esenţă în sensul platonian al cuvântului, care duce paradoxal la căutarea esenţei. Tot o căutare este şi lucrea de faţă care şi- apropus să cerceteze conceptele de modernitate versus postomdernitate.

Interesantă ni s-a părut perspectiva cercetătoarei spaniole Rosa Maria Rodriguez Magda²⁶ preluată de la Basarab Nicolescu din dezbaterile Phantasma, din cadrul Centrului de Cercetare a Imaginarului din Cluj. În acest sens vom reproduce tabelul pentru un studiu comparativ al conceptelor dezbătute.

Nu ne permitem o analiză temeinică a elementelor de similitudine şi diferenţă, (depăşind cu mult limita unei lucrări), dar considerăm că rămâne o problemă deschisă, care va mai face subiectul unor lungi polemici.  Cum postmodernitatea acceptă pluralismul ne permitem să fim de acord cu existenţa unui alt concept: cel de cosmomodernitate. Nu ne sperie postmodernitatea atâta timp cât  acceptăm că este recuperatorie. ,,A transforma ideea  dispariţiei artei în însăşi sursa vitalităţii şi supravieţuirii acesteia, este răspunsul optimist pe care postmodernul îl dă asestei probleme, care pentru modernist este insolubilă: după moartea artei urma neantul” afirmă Vatimmo în cartea citată.

Concluzia acestei lucrări este că postmodernul nu înseamnă după, ci o continuare, în sens hermeneutic. Aplicând ipoteza de recurenţă a ideilor liaterare, constatăm că se reia proiectul Luminilor de emancipare (epoca luminilor, în sensul exploziei informaţionale prin Internet, mass-media etc.) Umanismul nou devine cunoaştere raţională pentru a salva denumirea de om, meditaţia filozofică încă nu s-a încheiat.

Singura certitudine este, paradoxal, doar incertitudinea. Nu există o valoare supremă, doar valoarea omului, dorinţa lui de a deveni supra-om, (conform teoriei lui ). Este epoca supremaţiei calculatoarelor, a ciberneticii, a exploziei informaţioanle. Post, nu înseamnă moarte, escatologic, apocaliptic, ,,tomberon de gunoi” ci o ciclicitate, o convingere că un mod de gândire a eşuat. Conceptul de postmodern este o convenţie, un paşoport spre o gândire  postmodernistă, deoarece nu se vor reacţionari. El ţine de modele, (acceptăm aici omonimia, a se citi omofonic, cu dublu accent pe o şi pe penultimul e) care au devenit sau devin  isme.

„Postmodernismul“ nu este o ruptură majora cu proiectul luminilor, ci doar rabufnirea nemultumirii faţă de tendinţa totalizantă a modernismului, a avangardelor.  Postmoderniatea justifică ideile hermeneuticii de perpetuare şi constantă de naştere a noului în cadrul fiecărei etape, continuatoarea unui proiect cultural, cel al iluminismului din sec. al XVIII-lea. Informaţia, multiplicarea, tehnologie, societate computerizată, societăţi multinaţionale este aceeaşi idee doar că în alt context. Mediile intelectuale sunt departe de a fi unanime in aceasta privinta. Eco afirmă în nişte marginalii la Numele trandafirului ,,răspunsul postmodernului dat modernului constă în recunoaşrterea că trecutul, de vreme ce nu poate fi distrus, pentru că distrugerea lui duce la trecere, trebuie să fie revizuit: cu ironie.”²⁷

Postmodernitatea, credem noi, este o ieşire calitativă din cercul hermeneutic, un salt calitativ, trecerea într-un alt cerc, asemeni unui spirale, care va relua ideile literare prin recurenţă şi constanţă.  Care sunt totuşi arheologiile viitorului? Întrebarea cere cu siguranţă un nou studiu.

Prof. drd. ANASTASIA DUMITRU

BIBLIOGRAFIE

A Dictionary of Modern Critical Terms (introduction: Julie Rivkin and Michael Ryan), edited by Roger Fowel, London and New York, Routledge @ Kegan Paul 1987.

Adorno, Theodor; Horkheimer, Max, The Culture Industry: Enlightenment as Mass Deception, in The Cultural Studies Reader, London & New York: Routledge, ed. Simon During, 1999.

Baudrillard, Jean: from Simulacra and Simulation in Selected Writings, 1988.

Călinescu, Matei, Cele cinci feţe ale modernităţii, Editura Univers, 1995.

Matei Călinescu, Modernitate, modernism, modernizare: variaţii pe teme moderne, în Postmodernismul, 1995.

Cărtărescu, Mircea, Postmodernismul românesc, Postfaţă de Paul  Cornea, Editura Humanitas, 1999.

Ciugureanu, Adina, Modernism and the Jdea of Modernity, Constanta: Ex Ponto, 2004.

Ciugureanu, Adina, articolele: Arheologii ale viitorului: modernitate, modernism şi postmodernism în revista EX PONTO, NR. 4, 2004;

Postmodernism versus postmodernitate revista Tomis, ianuarie 2000, (nr. 1, (354), anul V (XXXV).

Diaconu, Mircea, Poezie postmodernă, editura Aula, 2002, Braşov.

Jarneson, Frederic “Postmodernism, or the Cultural Logic of Late Capitalism”, In Joseph Natoli i Linda Hutcheon, A Postmodern Reader. New York: State University of New York Press, 1993.

Hassan, Ihab: “Toward a Concept of Postmodernism” in The Postmodern Turn. 1987.

Hassan, Ihab: “POSTrnodernISM: A Pracritical Bibliography”.

Lyotard, Jean-Francois, Condiţia postmodernă. Raport asupra cunoaşterii, traducere şi prefaţă de Ciprian Mihali, , ed. Babel, Bucureşti, 1993.

Manolescu, Nicolae, Despre poezie, Editura Cartea Româneascä, 1987.

Marino, Adian, Critica ideilor literare, editura Dacia, Cluj, 1974.

Nietzsche, Friedrich, Aforisme şi scrisori, Selecţie, traducere din limba germană şi prefaţă de Amelia Pavel, ed. Humanitas, Bucureşti, 1992.

Vatimmo, Gianni, Sfârşitul modernităţii. Nihilism şi hermeneutică în cultura postmodernă. Traducere de Ştefania Mincu, postfaţă de Marin Mincu, Constanţa, Pontica, 1993.