ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Cunoşteam de mai mulţi ani un tinerel dintr-un sat oarecare. Îl simpatizam, fiindcă ştiam că e un copil necăjit. Era mic de statură, slab, sfrijit, parcă n-ar fi făcut altceva în viaţă decât să se îngrijească de menţinerea siluetei. M-am bucurat când am auzit că a intrat la o şcoală de cântăreţi bisericeşti. Credeam că era o alegere bună pentru el. A trecut un an şi mai bine de când Gheorghe ,,studia” psaltichia. Într-o zi l-am întâlnit. Era să nu-l mai recunosc. Îşi lăsase barbă şi plete. Cât era el de scund, atâta era barba de lungă. Un adevărat caer de pus în furca de tors atârna pe pieptul amicului meu. Devenise bietul copil un fel de Statu-Palmă-Barbă-Cot din poveştile copilăriei. Pletele şi le legase cu elastic colorat la ceafă într-un smoc, din care jumătate era sub guler, iar jumătate peste. Am stat de vorbă cu el şi am văzut că era ţanţoş nevoie mare. Curând mi-am dat seama că omul nu prea avea habar de ale teologiei, dar pentru el asta nu conta. Socotea că are alte calităţi şi acelea îi erau de ajuns. La sfârşitul discuţiei noastre, mi-am permis de i-am spus: ,,- Bă, Gheorghe, bă, numai cu bărbiţă şi codiţă n-o să ajungi niciodată mitropolit. Îţi mai trebuie şi ceva carte!” Tânărul m-a privit neîncrezător, a surâs cu subînţeles, a schiţat un salut şi a plecat. După câteva zile l-am văzut din nou, dar eram într-o maşină şi n-am mai putut să vorbesc cu el. M-a surprins când am observat că era tuns şi bărbierit. Ceva se întâmplase. După câteva luni am aflat că abandonase şcoala.

De multe ori m-am gândit la cele două scene prezentate mai sus. Deşi nu mi-a spus, dar cred că tânărul acela aflase el de undeva, din discuţiile dintre colegi, probabil, că e suficient să ai ornamentaţie capilară ca să reuşeşti în cadrul instituţiei noastre. Cu cât barba şi pletele îţi sunt mai bogate, cu atât ai perspectivele mai trandafirii. O asemenea gândire a fost, ce-i drept, la modă, sute de ani în Biserica noastră, dar credeam că ea a dispărut demult, că până şi cei mai mici au înţeles că altele sunt vremurile şi alta trebuie să fie pregătirea unui teolog. Cu două sute de ani în urmă, Arhimandritul Eufrosin Poteca, după ce studiase cu brio la câteva mari universităţi europene, venea în Ţara Românească şi avea curajul să ceară domnitorului într-o cuvântare să înfiinţeze şcoli teologice, în care să fie şcoliţi preoţii şi viitorii preoţi. Cuvântarea respectivă fusese văzută de către mitropolit mai înainte de a fi rostită înaintea domnitorului şi boierilor divaniţi ai ţării, dar tânărul teolog îşi permisese să nu ţină seamă de tăietura mitropolitului şi să-şi zică textul întreg, aşa cum îl zămislise mintea lui de mare român. Pentru ,,neobrăzarea” de a cere domnului o asemenea ,,aberaţie eretică”, mitropolitul îl trimitea pe marele Eufrosin Poteca, cel dintâi profesor de filozofie în limba română de la Academia ,,Sf. Sava” din Bucureşti, în surghiun la Mânăstirea Gura Motrului din Mehedinţi. Mânăstirea era pe atunci o ruină părăsită, iar cel surghiunit acolo era destinat să păşuneze caprele până la sfârşitul vieţii. Şi-a mai permis şi el să candideze peste câţiva ani la un post de episcop, dar ierarhii din sinodul de atunci nu i-au dat nici un vot măcar. Era prea deocheat, prea străin de spiritul şi moda vremii! Pe atunci era suficientă bărbiţa şi codiţa ca să ajungi cineva în Biserică. De atunci au trecut două sute de ani. S-au înfiinţat seminarii teologice, facultăţi de teologie, s-au acordat burse în străinătate unor elevi teologi merituoşi. Teologia românească s-a ridicat la nivelul teologiei din alte ţări, ba uneori am avut oameni care au depăşit pe mulţi dintre teologii de renume din străinătate. Ierarhii înşişi au astăzi masterate, doctorate, ba chiar unii preoţi au absolvit asemenea forme de învăţământ superior. Trebuie să se înţeleagă că nu mai este suficientă numai ornamentaţia capilară. În numerele trecute ale ,,scrisorilor” noastre făceam referire la unele aspecte negative. Nu spuneam de dragul de a critica, ci din dorinţa de a îndrepta anumite stări de lucruri. Poate nu întotdeauna am fost înţeles cum trebuie, poate mulţi s-au supărat şi au fot deranjaţi. Totuşi, ceva s-a întâmplat. Se pare că ,,scrisorile” de la Bârda au avut ecou. Zilele trecute m-am amuzat, când am aflat că Prea Sfinţitul Episcop Nicodim şi-a scos din birouri înalţii funcţionari, consilieri, inspectori, secretari, protopopi etc. şi i-a trimis să urmeze masterate, doctorate şi alte… rate, să-şi ia titlurile corespunzătoare, ca să fie în pas cu vremea de azi. Felicitări, Prea Sfinţite! O măsură înţeleaptă, potrivită vremii. Din toată această trecătoare ,,supărare” are de câştigat Biserica şi asta este esenţial. Dacă l-aş întâlni acum pe amicul meu, i-aş spune: ,,-Vezi, bă, Gheorghe, bă, că mai trebuie şi ceva carte?!”

ALEXANDRU STĂNCIULESCU-BÂRDA