ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

În  ultima vreme auzim tot mai des de cazuri de sinucideri. Se sinucid tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, săraci şi bogaţi, învăţaţi şi mai puţin învăţaţi. Despre unii se ştie câte ceva, despre alţii se bănuieşte, despre alţii nu se va şti niciodată care au fost motivele care i-au dus în pragul disperării. M-am înfiorat, auzind cu ani în urmă un tânăr spunându-mi că umbla noaptea pe malul Oceanului Atlantic şi numai mugetul apelor l-a înspăimântat şi l-a făcut să nu se arunce în vaduri. Am socotit multă vreme că sinuciderile îşi au în majoritatea lor cauza în anumite boli psihice ascunse, care se agravează pe-ncetul, fără ca să fie luate în seamă. Și totuşi, bolile psihice sunt doar o cauză a acestor gesturi disperate. Cauzele sunt mult mai numeroase şi foarte nuanţate.

În ultimele luni s-au întâmplat mai multe asemenea nenorociri şi în lumea clerului, ceea ce este foarte grav. Am fost zguduiţi cu toţii auzind că un preot protestant din Mediaş, aflând că soţia lui e bolnavă de cancer, şi-a luat cei doi copii de 4-6 ani, i-a dus în biserică, i-a tăiat la gât ca pe purcei, apoi s-a dus şi s-a aruncat înaintea trenului. Luna trecută băiatul preotului de la Zegujani s-a spânzurat, deşi era căsătorit, avea toate rosturile unei vieţi normale; luna aceasta băiatul preotului de la Băile Herculane, mehedinţean de origine, s-a sinucis, deşi terminase Facultatea de Informatică, avea serviciu şi apartament în Timişoara şi toate şansele de reuşită în viaţă. Sunt numai câteva cazuri cutremurătoare, care lasă în urmă o durere imensă în sufletul celor din familie, care nu se va cicatriza niciodată.

Sinucigaşul trăieşte o criză personală nemărturisită, cu mult înainte de a se produce nenorocirea. Poate neînţelegerile din familie, poate neînţelegerile cu semenii, problemele de serviciu, şomajul, decepţiile în viaţă, gelozia, nereuşitele la examene, marginalizarea, lipsa de perspective, problemele financiare, bolile grele, nevindecabile şi multe altele pot constitui cauze care să ducă la gestul fatal. Candidatul la sinucidere caută soluţii, nu le găseşte şi se simte singur, tot mai singur. Credinţa în Dumnezeu îi este tot mai puţină, iar nădejdea îi dispare ca roua de dimineaţă. Soluţiile la problemele care îl frământă nu apar. Crede că nimeni nu este în stare să-l mai scoată din mocirla în care a intrat cu voie sau fără voie. Atunci dispune de ultima valoare pe care o mai are: viaţa. O distruge şi pe aceasta, crezând că aceasta este soluţia salvatoare. Sinuciderea pentru el este ca o evadare din această lume, din realitatea cu care se luptă şi pe care nu o mai poate birui. Tocmai valoarea aceasta ultimă, viaţa, l-ar putea scoate din impas, tocmai ea ar putea fi soluţia salvatoare, dar  proprietarul ei nu mai are răbdare. El nu vrea să se simtă umilit, învins. Este prea mândru de sine, prea plin ca să recunoască înfrângerea, ca să continuie lupta pentru o cauză aproape pierdută. Îşi pune capăt zilelor, crezând că aceasta este soluţia salvatoare. O eroare mai mare ca aceasta nu există. Un păcat mai mare ca acesta nu este. Sinuciderea este păcat mai mare decât crima. Criminalul se mai poate mântui, sinucigaşul nu. Tâlharul s-a mântuit în ultima clipă, când era pe cruce, Iuda, deşi apostol al Mântuitorului, nu s-a mai putut mântui. Dacă ar fi avut şi el puterea de a recunoaşte că a greşit că a făptuit păcatul, că a produs răul şi ar ri cerut iertare la picioarele Crucii Mântuitorului, cu siguranţă că l-ar fi iertat!

Sinucigaşul încearcă să omoare moartea sufletului(deznădejdea) prin moartea trupului. Pentru el viaţa nu-şi are logică, nu-şi are sens. El se socoteşte pe sine un corector al creaţiei lui Dumnezeu.  Marele scriitor rus Dostoievschi în romanul său Demonii, scoate în evidenţă concepţia unui Kirilov, care susţinea că, sinucigându-se, va deveni asemenea lui Dumnezeu, adică stăpăn deplin asupra fiinţei sale, trup şi suflet. Acelaşi scriitor spunea însă că ,,numai credinţa evan­ghelică în nemurirea sufletului umple viaţa de sens şi prin aceasta îl mântuieste. ,,Taina existenţei omeneşti nu constă numai în faptul de a trăi, ci şi  pentru ce să trăim.” Cu adevarat, ,,nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu ori­ce cuvânt al lui Dumnezeu” (Luca., 4, 4).

Scopul suprem al existenţei noastre este însăşi viaţa şi mântuirea sufletului nostru. Păcatul ne îndepărtează de Dumnezeu şi de învăţăturile Lui. Îndepărtarea de El rupe legătura harică cu El şi aceasta stă la temelia nefericirii noastre fizice, psihice şi duhovniceşti. Înainte de a vorbi de o moarte fizică, vorbim de o moarte duhovnicească. Omul care-şi pierde credinţa şi nădejdea în Dumnezeu cade uşor victimă gândurilor negre şi deznădejdii. Părinţii, biserica şi şcoala au rolul foarte important de a clădi în sufletele copiilor lor credinţa statornică şi neclintită în Dumnezeu. Aceasta restaurează legătura harică dintre om şi Dumnezeu. Omul înţelege prin credinţă că nu mai este singur în faţa loviturilor vieţii. Chiar dacă se prăbuşeşte sub greutatea crucii, cu Hristos va reuşi să se ridice. Dumnezeu ne dă la fiecare câte o cruce, dar şi puterea de-a o duce!  La urma urmei, viaţa e o luptă. Într-o luptă nu poţi să fii doar cu cămaşa curată şi călcată, cu cravata apretată. Mai eşti şi rănit, şi plin de noroi sau de sânge, mai eşti mutilat. Important este să nu  te dai învins. Chiar dacă pierzi una sau mai multe lupte, important este să nu pierzi războiul. Sinuciderea este pierderea războiului. George Coşbuc spunea: ,,O luptă e viaţa, deci, te luptă, / Cu dragoste de ea, cu dor!”  Aceasta este singura şansă de a deveni nemuritor.

AL. STĂNCIULESCU-BÂRDA