ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

BANII NOŞTRI

În Franţa ţara noastră este prezentată ca având creşterea economică numărul 1 din Uniunea Europeană. O să vă dezamăgesc : România nu este tigrul Europei, totul e un balon de săpun. Asta întrucât băncile şi multinaţionalele venite din Franţa, Italia, Olanda şi altele au transformat în ultimii 20 de ani, ţara noastră într-una de consum, în care nu se mai produce nimic, în care suntem dependenţi de multinaţionale şi de băncile care ne jefuiesc şi ne-au adus în situaţia unei vieţi amanetate şi derulate pe credit. Sunt mulţi români care azi muncesc doar ca să plătească ratele la firmele de leasing şi către bănci, adică trăiesc ca să-i îmbogăţească pe francezii, olandezii şi italienii care se adapă financiar din România, ca din cea mai înfundată ţară babaniero-colonială din Africa. Adică dacă nu vom munci până la epuizare să ne plătim ratele, firma de leasing ne va lăsa fără maşină, banca fără casă şi tot banca şi fără firma pe care întâi ne va lăsa să o facem profitabilă ca să o poată prelua pe gratis. BRD-GSG a venit în România să practice teoria « Lăcustei », adică să-i transforme pe românii care muncesc doar ca să îşi plătească ratele la bancă. La noi se dau credite pentru cumpărarea de haine, de mâncare, pentru inseminare in vitro, şi pe nimeni nu-i bucură faptul că bancile străine care au colonizat ţara noastră nu investesc un leu în protejarea şi educarea consumatorilor. La aceeaşi sumă împrumutată BRD ia unui francez 7-8% dobândă pe un an şi unui român, care este de 200 de ori mai sărac, i se percepe 18-20% dobândă pe an. Banca a ajuns să ia 40-50 de comisioane şi taxe la un credit pentru care la Paris sau Viena percepe doar un comision. Ceva spune şi faptul că BRD a raportat cel mai mare profit operaţional la nivel de grup în România, tocmai pentru că aici li se permite să fure, să abuzeze şi să îşi bată joc de consumatorul român, pentru că acesta nu este protejat de instituţii, pentru că inspectorii ANPC se fac că investighează şi pentru că românul este prea sărac şi în general are mentalitatea de învins, astfel încât nu dă în judecată banca, care îl fură ca în codru. Banii românilor circulă veseli între banca de la care se ia creditul, să zicem BRD şi HyperMarketul franţuzesc unde se topesc şi se transformă în electrocasnice, iar de aici banul românesc face aripi exact ca în reclamă la RedBull şi zboară către conturile băncilor din Franţa, astfel încât circuitul acesta frumos duce la crearea sentimentului că în România se sug bani, exact cum se extrage petrolul dintr-un câmp care, în câţiva ani de zile ajunge secetos, lipsit de viaţă şi crăpat, plin de nisip… Aşa va ajunge şi România dacă nu ne vom trezi să le spunem stop acestor jefuitori care ne exploatează munca. Ai noştri au bani, e adevărat pe când în Franţa şi UE oamenii îşi limitează cheltuielile din cauza crizei. O întrebare îmi circulă obsesiv prin minte: când iei un credit ţi se spune că rata nu poate depăşi 30% din salariu, dar mai târziu cum de nu-i deranjează acest lucru? Poate de aceea românii ca naţie au ajuns la fundul portofelului mai ales că 5 facturi din patru nu se plătesc de consumatorii români pentru că au fost lăsaţi pradă jafului, pentru că viaţa lor a fost distrusă de deciziile politice şi economice iresponsabile ale politicienilor şi guvernaţilor, care sunt aceeaşi cu cei care au permis firmelor de utilităţi, băncilor şi celorlalte multinaţionale, să fure, să abuzeze, să îşi bage mâna ilegal, dar adânc, în buzunarul şi portofelul românilor. Aşa s-a ajuns că salariul şefului de la Nokia Cluj este egal cu cel primit de toţi ceilalţi 1600 de sclavi români care muncesc în fabrică la un loc. Nimănui nu-i pasă că familia românească sărăceşte, că nu mai face faţă plăţilor lunare, toţi şacalii din economia naţională nu au decât un gând care le bântuie visele: cum să facă să mai mărească puţin ratele, preţurile, tarifele, adică cum să facă să îl stoarcă şi mai tare pe tatăl care este şi aşa disperat sau pe mămica care ajunge din cauza stresului şi grijilor să arate la 30 de ani ca la 50 de ani. Asta este România reală. Pe români nimeni nu-i bagă în seamă decât odată la patru ani. Politicieni: este timpul să vă aduceţi aminte de români !

__________________

ÎN LOC DE SPOVEDANIE

Moto: – Ce este viaţa? /- Un mare rahat. (finalul filmului ’’Aeroportul’’ cu Genne Hackman)

Vocaţia creştinului se împlineşte numai în raport cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru. De aceea dorinţa mea cea mai mare este să înmulţesc binele şi bucuria. În cotidian am succese pentru că Dumnezeu mi-a dat aceasta. Cred că este cazul să mă smeresc pentru succesul pe care mi l-a dat Hristos. Personalismul meu, considerat o boală molipsitoare, a făcut ca uneori să trăiesc izolat, pentru a-i feri pe cei apropiaţi. Mi-aş mai dori o minte care să îndrepte lucrurile strâmbe. Dumnezeu, mereu, cere şi colaborarea noastră. El revarsă peste noi harul, mila şi iertarea, iar noi trebuie să-i răspundem prin credinţă, nu neapărat făcând parte dintr-o turmă, dirijată de un preot fără har, bun doar de regizor şi ghidat numai după câştig. De multe ori, recunosc, am fost un păcătos, iar creatorul m-a pedepsit în fel şi chip. Am învăţat să cad, să fiu umilit, îngenuncheat, bârfit, scuipat, chiar de unii pe care i-am ajutat prin viaţă, după firavele mele puteri, jignit, trădat de cei apropiaţi, invidiat, terfelit în noroi de mulţi de-alde neica-nimeni, dar mereu, ba chiar totdeauna, mi-am adus aminte de Sfântul Pavel care ne arată că cel ce nu se luptă după lege, nu se încununează. Fac parte dintr-un Consiliu Parohial, cel al Bisericii ’’Sf.Haralambie’’, lăcaş de cult care se reface greu, dar cred doar în adevărata Biserică a lui Hristos. Cum la fel de mult urăsc patima mâniei, care uneori şi pe mine mă învăluie, mândria fără bază, cameleonismul, minciuna sfruntată, păcăleala între rude, mitocănia. Cea mai grea boală nu este cea trupească, ci cea sufletească, pentru că pierde şi trupul şi sufletul. Norocul meu a fost că n-am avut, precum atâţia, părinţi care-şi ucid copiii înainte de naştere prin avort, nici după, prin sminteală şi lipsă de educaţie. Inclusiv religioasă. Părintele Teofil Pârâianu de la Mănăstirea Brâncoveanu, de la Sâmbăta de Sus, într-una din numeroasele predici, la care am asistat, ţinute în altarul din pădure, spunea că un creştin trebuie să fie un om bun şi dacă există un creştin care nu-i bun, acela nu-i creştin, un creştin trebuie să fie mângâietor şi dacă e aspru, nu poate să semene cu Duhul Sfânt, Mângâietorul, pe când un creştin iubitor de oameni e o valoare care trebuie pusă în atenţie. În plină epocă materialistă, credinţa în diversele ei ipostaze ar trebui invocată şi trăită ca un contrapunct. Orice lucru pe care îl faci în viaţă, să-l faci cu credinţa că cineva te vede, şi orice gândeşti să gândeşti cu grijă că cineva te aude. Uneori trăiesc credinţa că oamenii trăiesc, asemenea unor lilieci, în peşteri întunecate, printre minuni şi frumuseţi, dar, pentru care le lipsesc organele acelea speciale să le poată percepe, iar simţurile lor orbecăie de-a valma, lovindu-se de pietrele pereţilor. În cazul meu, voia lui Dumnezeu este să-mi iubesc vrăjmaşul, chiar dacă nu sunt dispus să fac lucrul acesta. E drept şi că am avut numeroase situaţii în trecerea pe pământ când n-am ştiut ce a vrut Dumnezeu cu mine, l-am simţit absent, pur şi simplu, în viaţa mea. Aş fi vrut să discut asta cu cineva, dar fiecare dintre noi nu mai are timp să-l asculte pe celălalt. Viaţa mea, pentru unii adversari, pare indigestă. De multe ori, de aceea, aş prefera să-mi transform casa într-un turn de fildeş. Tata mi-a dat un sfat pe care nu l-am urmat aproape niciodată: să mă împrietenesc doar cu oameni inteligenţi. Poate de aceea par cioplitor de himere, iar literatura, pentru care mă pregătisem să-mi fie o vocaţie amânată, am trădat-o. Dar m-am reabilitat în proprii mei ochi. Vorba lui Eliade: scriu în limba română, limbă în care visez. A crede că ceea ce este adevăr în propriul tău suflet este adevăr pentru toţi oamenii, asta înseamnă geniu. Sau o definiţie a sincerităţii atât de perfectă încât, paradoxal, nu se poate aplica. Simţurile omului nu sunt decât nişte soli netrebnici ai propriilor minciuni şi făţărnicii. Este mult mai uşor să fii înţelept pentru alţii, decât să te poţi ajuta şi cunoaşte pe tine însuţi. Vina noastră este neputincioasă în faţa timpului care distruge şi acoperă totul. Norocul i-a scos pe mulţi din necazurile cele mai mari. Sinceritatea şi adevărul le pretindem de la ceilalţi, ni le propunem şi nouă, dar când ajungem la ele, mai rău ne încurcă. Sunt un credincios ortodox român nehabotnic, în sensul că nu stau toată ziua cu ochii pe icoane, nici n-aş avea timp, sau în genunchi bătând mătănii. Am statut derizoriu de intelectual într-o Românie anomică, unde biografia este exclusă insolent din calcul, iar meritocraţia pare o utopie cu multe herghelii de cai verzi. Degeaba se strofoacă câţiva cârpănoşi să mă osândească la anonimat şi să-mi infirme vocaţia. Am multe dimineţi când mă trezesc mirat că lumea mai există împrejurul meu. Una din marile mele voluptăţi e să ascult cum mă descompun încetişor, cum mă dezarticulez. Luminilor, care veneau dinlăuntrul focurilor care mai ardeau, nu le mai pot da permanenţă. Pe timpul nopţii simt cum cad păduri. Mă voi scula, sper şi mâine. Cu sentimentul că mai pot vorbi, gândi şi simţi articulat. Cred că voi ajunge în braţele Comandorului. După prea mult timp de peregrinări prin ţară, am revenit aici unde a locuit tinereţea mea şi deşi la puţin timp am fost reprimit cu ostilitate, chiar de o parte din rude, gândul s-a împăcat cu inima şi acum totul, pare, că e bine. Am constatat cu acest prilej definiţia anormalităţii comportamentului meu: stau drept pe lângă cei care stau în genunchi. Păcatul este considerat cel mai mare opozant a ceea ce îndeobşte numim virtute. Dar demnitatea este dezavantajoasă, plăcerile se pot pierde, iar starea de confort o găsim în cârdăşie. Păcatul ne face să cădem în disperare şi angoasă, după cum observă Kierkegaard, pentru că ne rupe de Dumnezeu, care ne părăseşte. Legea e spirituală, dar omul fiind trupesc este vândut păcatului. Natura păcătoasă a omului este un dat care nu se poate schimba uşor. Totul ne îndreptăţeşte să credem că dacă omul nu va fi din nou constrâns să redevină virtuos, ne vom îndepărta fără întoarcere de ceea ce constata odată Aristotel: ’’Omul virtuos este măsura actelor umane’’. Când toţi trăiesc cu speranţa, se poate trăi din speranţă, nu se concretizează nimic. E ca atunci când fiecare speră să muncească cel de alături şi să producă profit pentru el, până se ajunge la o speranţă generalizată şi nu mai munceşte nimeni. Acesta, pare a fi, aşa-zisul model de succes românesc. Să trăieşti cu speranţa e frumos, dar, pe bune, nu e practic. Eroarea gravă pe care nici un om normal nu ar comite-o echivalează cu înşelăciunea patentă. Cu moarte sunt graţiate numai relele vieţii. Sigur, se mai poate vorbi şi despre complexul de superioritate al fiecăruia faţă de vecini. Spre deosebire de alţii, am o înclinare spre pozitiv, spre bucurie, spre mulţumire. În general, nu sunt afectat de necazurile pe care le au alţii şi nici de necazurile pe care le am eu însumi, dacă am ceva necazuri trec uşor peste ele. Şi mai am o calitate: când sunt pe marginea prăpastiei, nu cad spre disperarea celor care m-au adus în această stare. Important este şi că nu mă gândesc automat că Dumnezeu stă cu pedeapsa asupra mea. Nici nu-mi place să mă gândesc că Dumnezeu e pedepsitor. Parcă nu-mi vine să cred aşa ceva. Însingurat şi plumburiu, prefer, de multe ori, să mă îngrop în câte o carte şi atunci sufletul meu devine unul de clipe compromise. Prezentul în care trăim cu toţii, în spaţii de incertitudini şi speranţe, creează un automatism al îndeletnicirilor ce te obligă să te înscrii în acelaşi perimetru. Iar îmi vin în minte spusele părintelui Teofil Pârâianu: cei mai mulţi oameni trăiesc social în religie şi nu trăiesc religios în societate. Nu poţi bate mătănii în biserică, pentru ca apoi, după ce părăseşti incinta, să bălăcăreşti pe toţi, apropiaţi sau nu. Sunt destule cunoştinţe care n-au nici o pregătire sufletească adecvată. Principiul creştin, după mine ar fi să nu te gândeşti ce păcate face omul fără tine, ci ce poţi face tu pentru el. M-am săturat de creştini improvizaţi. De aceea, în finalul acestor rânduri care sunt aşchii de autobiografie, când lină, când accidentată, un fel de susţinerea doctoratului din viaţa ta, rog pe Bunul Dumnezeu să mă izbăvească de cursele cele cumplite ale diavolilor ucigaşi de oameni. Amin.

____________________

FRAGMENT DIN SUFLETUL UNUI ROMÂN

Moto:

’’Noi suntem români,/ Noi suntem români,/ lalala,/ Las’ că merge şi aşa…’’

Fragment din sufletul unui român

Din start vreau să vă spun că mi se rupe de teoria ’’politically corectness’’. Asta pentru că în momentul în care ai de-a face cu nesimţiţi, trebuie să te porţi ca şi cu animale. Ăştia nu merită nici un scuipat. Şi sunt 322 în Parlament. Din banii noştri, ai tuturor, ei păcălesc că-şi achită chiriile, în loc să mărească amărâtele de pensii. Sunt destui care susţin înjumătăţirea locurilor din Casa Poporului,. Mai ales dacă o dată pentru totdeauna s-ar băga o lege veritabilă de uninominal, nu una întortocheată ca aceea de acum. O dată la patru ani vin la cerşit şi, precum ţiganilor la Paris şi Roma, le iese afacerea, chiar dacă unii-i acuză de traseism politic. Avem acum în ţară din acest motiv două categorii de oameni: parlamentari şi poporul român. Până şi ţiganii sunt mai morali decât ei, pentru că nu prea fură de la vecin, ci cât mai departe de casă. Dar ai noştri tovarăşi s-au obişnuit să-i doară în dos chiar când sunt prinşi cu mâţa-n sac. Sintagma ’’popor de proşti’’, pe care a vehiculat-o cineva acum cu ceva ani, este total justificată. Sunt destui românaşi hotărâţi să emigreze cu toţii că poate aşa nu mai au ce să-şi împartă aceşti aşa-zişi oameni josnici. Nişte hahalere, nici oameni, nici politicieni. Nimic din ce clădesc ăştia nu e bazat pe adevăr şi competenţă. Sunt toţi o apă şi un pământ, comunişti răsfiraţi în mai multe partide. Normal ar fi fost ca toţi să moară în Revoluţie şi Eroii să se urineze plini de satisfacţie, victorioşi, pe cadavrele lor. Asta pentru că onor parlamentarii ne fură cu legea în mână, ca nişte hoţi şi escroci ordinari. Să vă dau doar un exemplu, buhăitul conservator Bogdan Pascu, cu o faţă cu două buci, unul dintre căţeii lui Felix, pentru o perioadă chiar vicepremier. Lucra la Tăriceanu la ATS şi l-au cam prins cu mâna până la cot în gestiune. Tăriceanu a vrut să-l dea afară, iar amicul şi-a tras un concediu de maternitate de doi ani. El oricum în perioada respectivă era în divorţ cu nevastă-sa, copiii rămânând la ea. Aşa nu a plecat cu mâna goală în concediu, i-a luat şi secretara lui Tăriceanu. Mare om, mare umanist, super tare. De aceea nu te mai miri că pune botul la orice fel de bani. Politica cu ajutorul aparatului de partid se complică, în loc să se simplifice, de aici necesitatea ca Iliescu să fie menţinut artificial în viaţă, eventual beat muci. Suntem plini de sictir politic şi la această stare au contribuit faptele lor prin care au escrocat social-democraţia. E adevărat şi că aici, în biata noastră ţară în derivă, toţi complexaţii vor să devină procurori şi judecători. Ce să vă urez ? Să ne fie tranziţia uşoară. Cacu-ne-am în ea de democraţie. Suntem singura zonă de pe planetă, oligofrenicul de stat român, în care politica se face cu bani furaţi şi nimeni nu e în stare să dovedească nimic. Sunt gata deci să emigrez. Abia acum m-am convins de vorba lui Nichita: ’’România e o ţară mică, toată lumea fute pe toată lumea’’.

_______________________

GENERAŢIA TÂMPIŢILOR

Motto:

’’Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii…’’

Au fruntea îngustă, frizuri punkiste sau de copii handicapaţi, majoritatea terminate în coadă de rândunică, mestecă concentrat gumă şi din când în când fac balonaşe care se sparg zgomotos de-mi sună şi acum timpanele. Râd prosteşte de sub ochelarii de intelectuali falşi, se mângâie pe umeri ostentativ cu gesturi narcisiste, sorb cafelele cu plescăituri, stau la masă cu unul dintre picioare sprijinit de tăblie, într-o poziţie inedită de yoga, băieţii au cercei prin urechi uitându-se languros la colegii de breaslă cu cioc sau codiţe beţivane, se scarpină în nas continuu pregătind saloanele pentru un viitor şi posibil eveniment şi cel mai important au învăţat să vorbească inutil de la cinci ani la mobil, obligatoriu preţ de minimum jumătate de oră. Subiecte: căcuţa, Elodia, păpica, Guţă, sex, droguri, copiat, litoral, fiţe, Cioacă, motociclete, ATV-uri, discotecă. Din când în când îşi rod unghiile pe post de trufandale. Băieţii tâmpi din generaţia prohab, huidume cu patru guşi şi frunte cât o talpă de melc, sunt însoţiţi de fete cu creier ascuns şi poşete cu mai multe catarame decât o cămaşă de forţă, dar care stau atârnate de gâturile lor la plimbările hai-hui prin urino-fecalo-terapia litorală. Ei sau ele trag băşini şi apoi râd zgomotos ca la o glumă bună, aducându-ne aminte de Romică Ţociu şi Telebingo, care o întreba repetat la 21,30 pe câştigătoarea din Tg.Jiu a unui bax de bere Burger, dacă Brâncuşi mai dă limbi la Masa Tăcerii. Boul este tot timpul nefericit. Încuiat şi incult, din foamea mafoamea, a ajuns un bou cu fiţe, chit că-i curg balele peste tot. Boul parvenit dă şi ora exactă, ca un măgar. A cam înţărcat bălaia comunistă, boule! Oftica boului, căzut în cap la propriu, se măsoară în spume. Deloc întâmplător, vocabularul lui se reduce la expresia ’’Ce spumele mele!’’, iar a consoartei la ’’Sunt o doamnă, ce beeepa mea!’’ Tâmpiţeii privesc unii prin alţii, învăluiţi în fum de ţigară, fără urmă de dialog, scena terminându-se după jumătate de oră prin clasicul ’’Hai să facem o bilă!’’ Licenţiaţii, ca şi prostituatele, majoritatea odrasle de securache dovediţi şi împătimiţi, în faţa paharului de coniac, care se goleşte instantaneu, se plictisesc făcând fie sudoku, fie, la concurenţă, cerculeţele peste cerculeţe pe hârtie. Sunt şi progenituri de nomenclaturişti care, la orice apelare, dau din cap aprobator sau tendenţios, precum câinii din spatele lunetelor automobilistice. Generaţia care va stăpâni naţiunea este de speriat. Asta dacă gândim cât de cât pozitiv. Altfel, suntem pe buza prăpastiei, cântând manele şi aşteptând ca recompensă averea cel puţin a piticaniei de Adi Minune, marele consilier pesedist de la Ştefăneşti. Suntem mai proşti decât suntem. Suntem un popor de pupincurişti. Diplomele de facultate au ajuns o afacere dintre cele mai profitabile. De aceea avem absolvenţi care după terminarea facultăţii se angajează pe Marea Piaţă Neagră sub nivelul cartonului obţinut, mai ales că-s lipsiţi de orice urmă de cultură generală. Aştept să trăiesc momentul în care vor ajunge oameni fără examen, dar şi fără plicurile dolofane. Mă uit ca nea Ion la ei şi mă îngrozesc de creierele lor de furnici, chiar dacă la un moment dat zăresc în mijlocul lor şi pe fecioru-miu, care avea vocea unui elefant deranjat în timp ce se afla pe budă şi tocmai făcea pipi. Oricum, spre mâhnirea coastei mele din care s-a născut Eva, oricine caută, mai ales în societatea mioritică, nod în papură, tot îl găseşte. Pare surprinzător, dar până şi Laura Andreşan a fost odată virgină. Eram un popor cuviincios, dar acest cuvânt a dispărut din vocabularul nostru. Suntem cufundaţi în mlaştina materiei. Nu mai e prea mult loc pentru idealism şi principii în lumea asta. Şi încă ceva; Picasso spunea că ’’Îţi trebuie mult timp ca să devii tânăr!’’ Tinere, ţara ruşinii în care trăieşti te vrea prost şi credincios. Crede şi nu gândi! În Românica noastră, totul e de vânzare, până şi conştiinţa copiilor. Poate de aceea, autorul acestor rânduri, ajuns la o vârstă, care dacă nu-mi este un avantaj, măcar să-mi fie o culpă, ar da neantului o parte din încrederea lui în frumuseţea lumii. Puturoşi din toate zările, uniţi-vă! Iar în caz contrar, convinge-ne că atât pentru voi, pentru cei drepţi, cât şi pentru ceilalţi, pentru cei păcătoşi, nu s-a făcut deja târziu, mult prea târziu. Noapte bună, popor român, oriunde te-ai afla! Cu plecăciune,

jr.dr.POMPILIU COMŞA

________________

SUPERCATERINCĂ

Îi ştiu şi pe majoritatea îi respect dintre liceenii şi studenţii care şi-au dat bacalaureatul şi licenţa anul acesta. Sunt tineri, printre ei, însă care au scris că Lucian Blaga a candidat la primărie, confundându-l cu liderul PD-L. Fac parte dintre cei care nu deschid mai mult de o carte pe an, care nu scriu şi nu citesc în limba română, citesc doar în engleză şi atât, dar solicită să fie plătiţi de la primul job în mii de euro. Specialişti în bâlbâială şi morfologia cerului gurii, educaţi însă de părinţii generaţiei mele. Glumesc grosier, cu aluzii sexuale, râd golăneşte, au limbaj de şmecheraşi de cartier, totul la ei este o supercaterincă. Fac parte dintr-un sistem corupt şi bolnav, plin de parveniţi analfabeţi. E adevărat şi că suntem într-un colaps cultural. Se pare că e tipic României contemporane. Fraierii muncesc şi şmecherii, aşa cum s-a întâmplat şi la ultimele examene, copiază şi trag foloasele. Totul e o afacere. Nu mai există repere de altă natură. Este însă greu să schimbi de jos, nu de sus. Asta pentru că jos se vieţuieşte după regulile impuse de sus. Ce mai vreţi de la distruşii ăştia? Ei sunt generaţia McDonald’s, nişte distruşi cu care ne amuzăm copios. Suntem la mâna proştilor, iar dacă ‘mnealor nu înţeleg, noi trebuie să nu mai spunem nimic inteligent. Din păcate, învăţământul românesc nu a ieşit din era industrială, în care tinerii erau trataţi ca şuruburile. De aceea ace;ti Cavaleri ai Tristei Confuzii acum scriu perle elaborate de un creier coafat bine cu manele. Oricum, nu ai şansa să te întâlneşti în fiecare zi cu un fluture de noapte, pe ale cărui aripi să fie imprimate două şoapte de informaţie, câte una pe fiecare aripă, de aceea voi face câteva referiri personale la subiect. Datorită lor, dar nu numai, cultura a devenit o bârfă. Vom avea parte din acest motiv de mucles total ani întregi, şi verbal şi scris. Anuanalizând situaţia, ne-am pierdut de noi, ne-am înstrăinat de tot ce era al nostru, preferând să ne creştem copii după canoane aşa-zis europene. Trebuie să ne sperie însă numărul mare de tineri din actualele generaţii goale care nu au reuşit nici măcar pe baza copiatului să treacă aceste examene. Pentru cei din generaţia click and go să ai tatuaje, acela cu trei steluţe pare cel mai la modă, să te duci la solar, să te tunzi la nu ştiu ce salon, să-ţi cumperi ţoale din magazine de fiţe, să-ţi bagi cercei în neştire prin tine, înseamnă c-ai trecut testele de maturitate. Şcoala şi familia şi le pun la fund, important este să treci probele, pentru ca gaşca să nu te elimine şi să devii un nimeni. La reuşita dezastrului contribuie şi cei care-şi spun dascăli, dar nu reuşesc să fie măcar profesori. S-a copiat în draci şi, din păcate, la admiterea în facultate se ţine cont de nota la Bac. Corupţia din şcoli, surogatul de examen de titularizare, păstrarea în sistem a celor mai slab pregătiţi dintre absolvenţi, sunt tot atâtea motive ale rezultatelor proaste. Generaţia asta manelizată e rezultatul direct al neputinţei guvernaţilor, e imaginea lor în oglindă. Când dobitocii de elevi nu cerşesc bani părinţilor ca să-şi cumpere un telefon mobil doar pentru a-şi pune ultima manea drept sonerie, îşi dau cu ojă unghiile pline de fineti, dar nu observă tonele de gunoi care se adună între timp, de am ajuns să ne taxeze orice neica-nimeni că sunt un neam prost, că abundăm în idioţi cu stofă de cretini. Bacalaureatul, chiar dacă ne contrazic unii, nu este un examen, atâta timp cât nu există concurenţă. Fiecare candidat concurează cu sine însuşi, pe locul lui, nu ca la facultate. La Bucureşti nu a fost nici o medie de zece la ultima mascaradă a Bac-ului, pe când un liceu din Mehedinţi se poate lăuda cu 5 medii maxime. Dacă ne-am uita la notele de la sport, avem o ţară pregătită pentru Olimpiada de la Beijing. Bacul a devenit generator de corupţie continuă. De la admiterea în liceu şi testele naţionale începe putregaiul. S-au introdus unele reforme de învăţământ inspirate, pare-se, de marele prieten american, care par să urmeze o agendă de cretinizare a generaţiilor viitoare. Dacă americanii vor să-şi facă copiii proşti, treaba lor, dar dacă vor să-i facă şi pe ai noştri, s-avem pardon, nu ne trebuie. Din păcate, învăţământul românesc s-a umplut de mizerii de la aceste admiteri cu cântec. Domeniul nu face notă discordantă faţă de celelalte din România, care, după cum ştiţi, sunt la pământ. Un coleg de breaslă nu ştia care-i diferenţa între ’’anonim’’ şi ’’antonim’’ sau, altfel spus, între Bac şi Pac. Răspunsul corect este: niciuna. Să nu ne mire când cei mai buni copii vor pleca din ţară, iar noi vom rămâne să ne împiedicăm în scara blocului de manelişti alcoolici şi mâncători de seminţe care au luat note maxime la Bac. Este părerea mea, hâc! A unuia care nu are respect pentru şmecheri şi care pe această cale adresează o rugăminte foştilor colegi de facultate care peste ani s-au făcut profesori şi care în mare parte ar fi fost indicat să se facă sudori, să demisioneze, pentru ca prin gestul lor, mult mai puţini elevi tâmpi ar trece prin şcoală. Gata cu ipocrizia, interesul şi banul. Atâta confuzie şi lipsă de caracter, mai ales la nivel politic, nu poate decât să aibă consecinţe negative. Atât şi nimic mai mult.

__________________

DE CE ÎMI VINE SĂ MOR CU EI DE GÂT

Vă mărturisesc din start, stimaţi cititori, că sunt jurnalist cu ceva vechime. Nu atâta însă cât să fiu roşu. Cum la fel de adevărat este că şi între jurnaliştii mioritici s-au cuibărit habarnismul şi pupincurismul. Dar dacă ei îl au acest simţ al compromisurilor, eu nu-l am. Indiferent de preţ, chiar dacă expresiile depreciative ale unor cârcotaşi îmi afectează viaţa personală. Uneori însă am simţit tristeţea că am învăţat să scriu şi să semnez. Breasla e dorită atomizată. De aceea, când anchetez un caz, banal sau nu, cu acelaşi respect dintotdeauna pe care vi-l port, recunosc cu mâna pe inimă că procentul de fatalism e măricel. Dacă efortul meu de a scoate adevărul la suprafaţă nu va reuşi, unii m-ar sfătui mai bine s-o lăsăm baltă. Dar parcă e prea multă nedreptate în ţara asta, de parcă justiţia e într-un fel pentru îmbuibaţii democraţiei şi alta pentru cetăţenii de pe zebră. Corupţia s-a cronicizat, e instituţionalizată, la justiţie bate vântul, iar guvernul are în componenţă miniştri candidaţi la haine vărgate. Naţiunea de romanihoţi l-a contrazis până şi pe Brucan. Degradarea umană e generalizată, fala noastră şi mândria a ajuns puşcăria. Nouă lozincă de partid, fie şi de interese. Europa ne vede că muncim, dă Doamne să nu găsim. Dormi în pace, popor blând! Ni se vând minciuni, suntem păcăliţi, minţiţi pe faţă, manipulaţi, de parcă am fi în plină campanie de prostire în masă. Nimeni nu mai ştie ce e aia ruşine, ce e aia recunoştinţă. Colegele de breaslă umblă cu ciocofonul prin oraşe căutând doar senzaţionalul şi VIP-urile nimicului, aşa de amorul artei. Becali, cel care a pornit de la câteva oi, dar s-a îmbogăţit vânzând păşunile, a ajuns să dea cu pumnul în aer mai bine decât fraierul de Eminescu. Democraţia e ca zahăru-n benzină. Dilema tranziţiei a ajuns să alegi între un şnapan descurcăreţ şi un papagal cu frica lui Dumnezeu, vorba lui Emil Hurezeanu. Audio-vizualul a căzut în manelism şi textualism de căcat. Nu mă tem să folosesc acest cuvânt neaoş pentru a descrie ce fac pe faţă mercenarii gazetăriei imorale. Cioran zice undeva că puterea de muncă a prostului e o catastrofă publică. Aşadar, să înceapă circul, hodoronc-tronc, Mariţo. Chiar dacă ţara s-a guvernat şi se guvernează prin mass-media. Am întâlnit prin multele redacţii prin care am trebăluit destui indivizi care nu merită nici măcar umbra scârbei şi a silei. Dar şi destui patroni convinşi că lumea e construită de ei, că li se cuvine totul, de aceea uită sistematic să plătească munca depusă, ca să nu mai vorbim de onorarea colaborărilor şi mai ales a corespondenţilor amorezaţi de meserie din provincie. Mai suntem, după cum observaţi în jur, şi oameni de bună credinţă şi cred că asta contează. Nu înţeleg însă şi nici nu accept ca un alt OM să-mi spună că m-a iertat Dumnezeu. Când eram în Valea Jiului printre ortaci, trimis cu domiciliu obligatoriu de onorabila securitate, care a fost, este şi va fi în vecii vecilor amin, pe umărul meu moartea a venit de multe ori să plângă. De aceea, dragi colegi, în faţa Măriei Sale coli de hârtie albă, vă declar solemn că am obosit să zâmbesc, să-mi pun sufletul pe tavă doar pentru ca altcineva să scuipe. Am obosit de atâta balet pe scena marilor prietenii care s-au dovedit mărunte, să scriu despre dramele altora ca despre propriile mele drame, acum când mi-a rămas atât de puţin pentru o ultimă iubire, fie ea şi de-o singură zi. M-am săturat să-mi explic ideile în faţa unor capete de beton, să dau explicaţii curioşilor pentru fiecare gest necuvenit sau doar nevinovat pe care-l fac, să deschid uşi zidite, să-mi caut clipa de linişte. Îmi doresc să evoluez, să pierd un câine în loc de un prieten. M-am săturat să merg pe sârma întinsă deasupra oraşului, să port cămaşa de mătase a singurătăţii pe care mereu o spăl în public. Am obosit chiar să am memorie. Vreau să uit trădările celor apropiaţi şi cuvintele gravide de ură. Ştiu că o să-mi găsesc odihnă printre pozele pe care le păstrează fiul meu şi adversarii. Am auzit cum cade toamna plină de sânge, ucisă cu lovituri de topor. Curând o să las anotimpurile să se rotească deasupra mea ca o morişcă de hârtie, pentru totdeauna. Până atunci voi continua să-mi urmez destinul de scribălău şi să ating norii cu mâna, în vreme ce premierul Tăriceanu pare un posibil acar Păun. Pentru a înţelege de ce îmi vine să mor cu ei de gât, România ar mai avea de răspuns la două întrebări de pe agenda integrării: cine a furat mireasa şi unde e portofelul. Şi pentru că nu am chefal azi, nu am chefal de nimic, cu plecăciune,

jr.dr. POMPILIU COMŞA

__________________

DOCTORI FĂRĂ NOBEL

Adevărul e clar ca untdelemnul ieşit la suprafaţa apei: sunt foarte mulţi oameni incompetenţi făcuţi pe capete profesori universitari. Practic concurenţa se dă pe pile şi nu pe cunoştinţe. Nu interesează pe nimeni chestiuni din domeniul pe care să le stăpâneşti, dacă nu te susţine nimeni din spate. Mai ales că o lucrare se scrie rapid. Ca să nu poată fi acuzat de plagiat, profesorul are câteva cărţi, musai unele străine, plus ceva reviste, din care efectiv trebuia să facă copy & paste. Şmecheria este că se copie pasaje, după care profesorul pune ceva de la el şi din nou copie pasaje, de data asta din altă carte. Lucrarea nouă are cel mult 10 la sută conţinut original, restul e o amestecătură între diferite lucrări deja tipărite. Singurul merit al profesorului este că ştie de unde să copie. Cam asta este principala cerinţă ca să faci o lucrare cu care să avansezi în carieră. Cei tineri în cestiune sunt la fel ca dinozauri, unii chiar şi mai rău. Este adevărat şi mai ales evident că în România există o anumită inflaţie de diplome şi de titluri la toate nivelurile, nu numai la doctorat. Ba chiar sunt şi 3.708 profesori coordonatori de doctorat, mulţi dintre ei trecuţi chiar de prima bătrâneţe, cu o competenţă şi corectitudine puse mai mereu sub semnul îndoielii. Unii spun că-n curând se va legaliza sistemul Bologna şi se va da doctoratul în trei ani, o aberaţie, care ne scuteşte de alte comentarii. Degeaba unii s-au spetit pe vremuri să ia magna cum laude, pentru că vin alţii cu pile şi relaţii şi iau acelaşi calificativ, că deh, să nu supere comisia pe onorat candidat. Nu contează că ies nişte lucrări de te cruceşti. Nu există ierarhie, orice profesoraş de ţară îşi poate da doctoratul, numai să vrea şi să dea unde trebuie. Multe universităţi au ajuns adevărate fabrici de diplome pe şpagă. Situaţia e albastră rău de tot. Învăţământul superior a devenit un fel de structură dinastică cu 2-3 generaţii de profesori, unii dintre ei fără alt merit decât numele de familie. O cruntă realitate. Cel mai bun în profesie nu este egal cu cel mai bun pe linie academică şi de aici decurg majoritatea problemelor semnalate. Nu există universitate românească necoruptă, neatinsă de nepotism, lipsa deontologiei profesionale, lipsa profesionalismului. Statul, prin Ministerul Educaţiei, validează şi egalizează toate titlurile academice şi universitare, prin antet, ştampilă şi semnătura ministrului. Adică o diplomă de la Universitatea din Bucureşti devine egala uneia de la Curtea de Argeş. O prostie imensă. Dacă o universitate vrea să dea mii de titluri academice, inclusiv la portarii instituţiei, să le dea şi să se facă de râs, fără a implica tot sistemul şi semnătura ministrului. În felul acesta CNATDCU devine inutilă şi dispare. Şi în SUA sunt mii de universităţi de apartament, care, pentru câţiva zeci sau sute de dolari, vând diplome doritorilor, după principiul că de prostie nu te poate feri nimeni, nici măcar statul. Sau poate, sunt amatori de suveniruri de acest tip şi-şi tapetează pereţii cu diplome. Contează dacă pe diplomă este antetul Harvard, de exemplu, sau Ciupiciua. Credeam că titlul de doctor se dă oamenilor deosebiţi, care au depăşit condiţia de a scrie cărţi doar de dragul de a avea bibliografie, care scriu cărţi din chemare, care scriu cărţi cu conţinut nou, nu care copiază, care pun studenţii să strângă articole. Schimbăm concepţia, se schimbă imediat totul de la sine şi doar aşa putem să ne revenim. Din păcate nu mai există nici o şansă, România e o ţară coruptă până la ultima celulă, e un organism bolnav. Educaţia şi cercetarea au fost bătaia de joc a tuturor guvernelor postdecembriste. Legile au fost date pentru a-i îmbogăţi pe profesori, nu pentru a creşte valoarea educaţiei. Acum culegem ce am semănat. Cu plecăciune,

Jr.dr. POMPILIU COMŞA

___________________

NEMTUDO ROMANO

O iniţiativă recentă a PRM-ului lui Funar a pus ţara pe jar: primă de plecare de o mie de euro pentru maghiarii care părăsesc România. Prima este valabilă doar dacă este vorba de o plecare definitivă, iar cheltuielile de transport sunt suportate de la bugetul de stat. Gândiţi-vă că este vorba de o comunitate numărând 1,6 milioane de persoane. Grav este că la unele şcoli peste 90 la sută dintre profesori sunt de naţionalitate ungurească. S-a ajuns ca limba română, geografia şi celelalte materii să fie predate de profesori care nu ştiu să vorbească româneşte elevilor români. Plus că pentru material didactic la aceste instituţii s-au confecţionat panouri mari pe care s-au lipit fotografiile celor 13 generali unguri care, la revoluţia din 1848-1849, au asasinat peste 40.000 de români din Ardeal şi au distrus peste 300 de biserici şi mănăstiri ortodoxe româneşti. Aceşti asasini ai poporului român sunt prezentaţi şi descrişi elevilor români şi maghiari drept cei mai viteji şi patrioţi unguri care au luptat împotriva cotropitorilor români pentru eliberarea Transilvaniei. Adevărul e că nu oamenii se ceartă între ei, ci doar câţiva cu moţ încearcă să agite o masă de oameni proşti şi fără carte ca să-şi ocupe şi ei un scăunel în Parlament. Vă daţi seama, după aceea curge caltaboşul şi palinca până la adânci bătrâneţi. Unguri au avut o contra-propunere: strângerea în Ardeal a 100.000 euro pentru cel care aduce pe tavă capul fostului primar de la Cluj-Napoca şi punerea înaintea statuii Matyas Kiraly din municipiul de pe Someş. Ba chiar s-a propus ca Funar să fie închis undeva în Siberia cu Vadim şi slovacul Slota. Se mai spune că este păcat ca România este membru UE. Se dă ca exemplu cei 6 la sută suedezi minoritari din Finlanda care au şcoli şi universităţi cu predare în limba lor, finanţate de guvernul finlandez. Se mai cere ca înainte de plata maghiarilor, să se strângă în Bucureşti suma neachitată aferentă chiriei de 87 de ani a Ardealului. Asta pentru că Ardealul nu este doar pământul unei naţii, ci convieţuirea armonioasă a trei naţii: române, ungare şi săseşti. Important este că trăim într-o ţară unde distracţia este în prim-plan. Să fie clar, Ardealul este încă multicolor, iar în timp ce Guvernul face greşeli monumentale, PRM-ul se piaptănă, plus că nu cunosc vreun proiect constructiv pentru ţară susţinut de această formaţiune. Cum la fel de adevărat este că tot ce face UDMR-ul în Europa e o crimă împotriva României, iar Frunda reprezintă la Bruxelles doar o parte a românilor. UDMR-ul are o retorică iredentistă şi mă întreb ce s-ar întâmpla dacă Germania ar proceda la fel faţă de Franţa sau Polonia. La noi unii dau 80 de milioane de euro pentru ca să rămână România nelocuită sau visează să ne izolăm noi între toţi românii. Nu ştiu dacă Gheorghe Funar are şi o sursă de finanţare pentru Bugizarea etnicilor maghiari. Pentru că la fiecare mie de euro dată aici, ar mai trebui câte 20.000 să le dea ungurilor ca să-i primească la ei. În acelaşi timp avem cetăţeni români care nici măcar prenumele, dacă au unul cu rezonanţă latină, nu îl pot pronunţa corect. Ar trebui totuşi ca şi aceşti cetăţeni să fie cumva obligaţi să participe măcar la câte o oră pe lună de limbă română, geografie şi istorie reală ale României. După 1989, Germania i-a atras pe toţi etnicii săi din ţările Europei de Est pentru că avea nevoie de forţă de muncă şi pentru că îi prefera pe aceştia în locul turcilor sau kurzilor. Elveţienii, ca să dăm un alt exemplu, au patru limbi oficiale şi nici o apăsare, singura lor grijă fiind să trăiască bine. Poate de aceea la noi Funar are relaţii de afaceri cu Verestoy, terminatorul pădurilor, altfel mare naţionalist. Poate de aceea suntem respinşi în Ardeal dacă nu acceptăm batjocura de la nişte huni, popoare migratoare fără glie, fără istorie, fără tradiţii. Ideea PRM-ului e preluată de la statul italian, dar nu înţeleg de ce românii n-ar primi şi ei 1000 euro, căci marea majoritate ar pleca fără regrete. Sau s-ar putea aplica şi ţiganilor, direcţia India. Cum trebuie să fii nebun nu numai să fiii de acord, ci chiar să îţi baţi capul cu răbufniri naţionaliste într-o Europă care se vrea integraţionistă, dar totuşi unele tendinţe separatiste de autonomie de orice fel sunt reale şi nu ar trebui ignorate. Partea mai proastă este că şi în sânul propriilor etnici se găsesc mulţi cu astfel de idei. Multe popoare au jertfit vieţi suficiente pentru a obţine o independenţă care de fapt nu le-a adus nimic mai bun, de aceea mă cutremur când vând cât de mulţi români sadea sunt nostalgici după fostul imperiu. Se pare că ei uită că miticii au donat sânge şi la Carei şi la Viena, dar pe ei nu prea i-am văzut nici pe la Plevna, nici pe la Oituz. Naţionalismul este o prostie care poate aduce mult rău, dar un popor care uită de propria naţionalitate pierde apartenenţa la aceasta şi dintr-un popor devine o populaţie, tocmai bună de divizat şi imperat. Şi pentru a nu fi acuzat că sunt o babă comunistă, pun punct aici. Cu plecăciune,

POMPILIU COMŞA

_______________

PORCUL NOSTRU CEL DE TOATE ZILELE

Odată la două zile sunt la ţară cu treburi profesionale şi vă pot spune, ca un bun cunoscător al fenomenului, că-n multe sate suntem încă în vremea lui Lică Sămădău, porcarul care a răsturnat proza românească cu faţa la pământ şi a făcut ca la ’’Moara cu noroc’’ să se petreacă prima psihodramă a literaturii ardeleneşti. De obicei îmi culeg informaţiile pentru viitoarele investigaţii de prin cârciumi, când, în faţa ţoiului de coniac Alexandrion contrafăcut, bărbatul îşi descarcă altfel sufletul. Am mai observat scăderea dramatică a calităţii serviciilor din alimentaţia publică, domeniu populat de amantele sau rudele tâmpe ale unora ce-şi zic patroni, ori de puştoaice fără prea multă şcoală, dar cu destul de mult tupeu pentru a gândi să şutească barem jumătate din profitul barului. România pare rămasă anchilozată aici, iar locuitorii ţării, învăţaţi de sute de ani de stăpânire străină, buni doar să lingă mâna stăpânului şi să se gudure pe lângă tot felul de ciocoi şi parveniţi. Pare normal când cei care te conduc nu au nici o tangenţă cu nevoile şi spiritul ţării. De aceea preferi să-i trimiţi undeva şi să-ţi vezi de treburi pe ascuns dacă vrei să supravieţuieşti. De sărbători, ţăranul, ignorând normele Uniunii Europene, încă mai taie porcul de Ignat pentru că e prea sărac să fie fermier şi să aibă mai mulţi pe care să-i taie oricând. E adevărat şi că prostimea mănâncă orice. Odată am halit şoric cald şi am băut vreo două stacane de vin roşu gheaţă, aşa cum era şi afară, de mi-am întors maţele pe dos vreo două zile. M-am consolat însă că avem porcii noştri şi ai dracului sunt şi de rasă. Unii chiar m-au îndemnat să vă propun asomarea a 322 de politicieni. E ceaţă densă în ţară, chiar şi acum când discutăm despre porcul nostru cel de toate iernile. Voronin acuză România de agresiune permanentă la adresa Moldovei. Dan Iosif a murit de cancer după unii, de faptul c-a fost iradiat după alţii, iar nici celebrul autor al ’’Imnului Golanilor’’ din Piaţa Universităţii nu se simte diferit. Ca într-un acvariu netransparent pentru restul populaţiei, politicienii, cu gândul la ciolane, fac şi desfac noi şi vechi partide, croiesc scenarii doar-doar vor ajunge la guvernare pentru a-şi umple propriile buzunare de popă. La televizor se transmit meciuri de fotbal în care cele mai şocante faze sunt bătăile între galeriile formate din scursurile societăţii, dar sprijinite financiar de patronii cluburilor. Se fură şi se minte într-o veselie în România, iar ceata de jurnalişti, condusă de bolnavul Cristian Tudor Popescu, preferă să scrie despre chiloţii idioatei de Monica Columbeanu, ajunsă din târfă de Bacău, mare doamnă de Snagov. La ţară şi nu numai e vremea porcilor de te apucă marea lehamite. La oraş, pe majoritatea îi tăiem de pe listă şi apoi facem inventarul stricăciunilor politice. Există în noi un resort al gesturilor sadice, pe care îl activăm cu ajutorul reflexelor existenţiale, dar şi o mitologie a vieţii căreia îi suntem prizonieri, indiferent de secolul în care ne-am născut. Nimic din ceea ce credem noi că este de partea noastră, din acest spectacol, nu are o explicaţie logică, atâta timp cât misticul deţine supremaţia. Acolo unde există această tensiune inefabilă a întâmplării ar fi de prisos să se caute o explicaţie logică. Graniţa dintre posibil şi imposibil, pe acest teritoriu, nu poate fi gestionată decât de rostirea dumnezeiască ’’crede şi nu cerceta’’. Acela care încearcă să explice naşterea prin moarte devine mai spectaculos decât cel care se rezumă la a explica naşterea doar prin naştere. Este ca şi cum ai privi realitatea doar prin ciobul recuperat de oglindă, refuzând să ridici privirea şi să îmbrăţişezi direct universul care te conţine. Oricum, viaţa a ajuns să fie cea mai profitabilă afacere pe pământ, cu condiţia ca oamenii să se gândească mai mult la animale, decât la viaţa lor de zi cu zi. Cel mai uman sacrificiu de Ignat este acela când, într-adevăr, reuşeşti să tai porcul, apăsat şi plin de nerv, doar pe hârtie. A venit ora lui Moş Nicolae, Moş Crăciun, Pruncul Iisus şi Regii Magi. La o aruncătură de băţ de mine plânge în surdină un laureat al Parlamentului European pentru că i-a luat locul, pe listă la alegerile eruroparlamentare, un ţigan cu facultatea făcută la IDD, care parleşte doar în limba natală. Poate de aceea pentru unii de la Coca-Cola, Moş Crăciun încă e roşu, la concurenţă cu moşul albastru de la Pepsi, ambii sprijiniţi de câte o Crăciuniţă sexy. Opriţi pământul, vreau să cobor. Fericirea nu mai vine, mă duc eu la ea. Şi-n loc de urare, îmi doresc un An Nou liniştit. Cu plecăciune,

Jr. dr. POMPILIU COMŞA

______________

SF CU ROMÂNIA MIORITICĂ

Este anul 3500. M-am întors în ţărişoara mea dragă ajunsă bananieră. Văd o civilizaţie mică, dar evoluată, locuitorii meleagurilor mioritice utilizând căruţele cu trei roţi la concurenţă cu Maybach-urile, au case din chirpici donate de cei din U.E., ascultă manele cu Adrian Uriaşu Minune, ajuns un fel de Gică Petrescu al muzicii, beau bere la PET, scuipă des, râgâie, înjură şi strigă ’’m..e Rapid!’’. Se pare că tind spre viitor, deoarece printre găurile de pe drumuri se pot observa uşoare urme de asfalt. Pe şoselele suspendate, bordelurile sunt unul lângă altul, la concurenţă cu locuri speciale pentru bărbaţii care se masturbează. plăcerile trupeşti ajungând pe primul loc printre hobbyuri. Fetele, ca şi băieţii, au priviri tâmpe, toţi fumează uitându-se în gol, iar când îşi ridică funduleţele obraznice de pe scaunele rotitoare îndreptându-se spre mesele de biliard sau spre baruri, le poţi admira tatuajele şi inelele băgate cu meşteşug şi durere în cele mai adânci locuri ale corpului. Părinţii, sătui de informaţiile cu care-i bombardează puştanii despre dinozauri, luate de pe Internet, drept pedeapsă, îi duc pe cei mici la Grădina Zoologică pentru a le arăta mielul. Fumul e prezent peste tot, probabil din cauza micilor de pe grătare care sfârâie în consonanţă cu zumzetul farfuriilor zburătoare ale companiei interplanetare ’’Ţiriac jr.jr.’’. Piticaniile consumatoare din colonie, îmbrăcate direct pe piele cu costumele tradiţionale populare, fără urme de lenjerie intimă, sunt fericite după ce vreme de jumătate de secol au fost conduşi de Războinicul Luminii, inclusiv în cel de-al cincilea conflict mondial, declanşat de declaraţia de dragoste becaliană adresată răsurmaşului lui Bush: ’’Ce Dumnezeii mătii, vroiai să-l dau pe Jardel pentru Ronaldinho?’’ Noroc de atenţionarea premierului Marean Vanghelie, altfel s-ar fi folosit din nou armele nucleare după mâncarea de fasole consumată zilnic cu gogoşi. Între două parastase şi împărţire de covrigi cu găuri imense pentru lumea cealaltă, Hormonica Gabor a mers şi azi la Muzeul Antipa pentru a se juca cu falusul din eprubetă al lui Urinel, ex-partenerul ei de felaţii. Dincolo de gafe şi revelaţii, ne-am convins că forţa unui personaj depăşeşte etapele istorice. Pe cer este afişat îndemnul lui Ilf şi Petrov: ’’Nu loviţi parchetul cu chelia!’’ Mercenarii fără scrupule bântuie şi acum presa, convinşi că animalele pe care le atacă nu sunt doar porci, ci şi boi. Impresionează până şi pe vecini durerea neamlului nostru de şmenari şi de hoţi tupeişti de intersecţie care miros a fecale şi au nevestele curve care şi-o trag cu şoferii neo-nomenclaturiştilor. La putere este partidul-sculă, condus de turnătorul popular Hoţilă. Măgarul a rămas identic şi în ziua de Paşte, chiar dacă rămâne neîntors cu tohasu-n sus. Cânt vesel ’’Ocii Ciornîie’’, melodie pentru curvele de ambele sexe, piesă crăcănată şi damblagită. Vin vremuri excitante tovarăşi, vai de pulyka noastrră, după cum mi-a turnat un informator atât de simplu, după vorbă, după port. Noroc că şpagatonul a rămas sportul naţional, care a fost brevetat branding România. Cineva îmi arată găinile de Cornu care zboară prin aer. E ceva înfiorător de frumos. Securiştii veşnici n-are noroc. Dumnezeu ţine însă din nou cu amărâtul de popor român, săptămânal lăsând să se crape cerul pentru a revărsa peste acest neam în care doar 13 la sută muncesc, valuri de monezi de o sută de euroi. Toată lumea e convinsă că dacă este ceva bun în ţara aceasta nu e nimeni de la noi vinovat pentru fenomen. Ignoranţa şi prostia nu vor fi ilegale niciodată. Cu plecăciune,

jr. dr. POMPILIU COMŞA

_________________

BRAVO, IOANE

Nu datorez nimic nimănui şi n-am făcut niciodată nici un rău. Nimeni nu a reuşit să mă convingă să fac ce nu am vrut. Chiar dacă au fost destui care au încercat asta. Puţinii mei bani sunt la vedere şi am impozitele şi celelalte datorii plătite la zi, deşi, ca multora altora, nu-mi este uşor ritmul. Am fost nevoit de 17 ani să votez numai papagali, ciorditori şi imbecili. Regret. Am avut numai guverne proaste, pline de şpăgari, compromişi, incapabili. Parlamentul plin de hoţi nu este o întâmplare nefericită, ci reflectă găinarii de la toate nivelurile. Exemplul cel mai strălucit al jmecheriei naţionale a ajuns în fruntea ţării. Ignoranţa justiţiabililor, a noastră, nu fac decât să conducă la aceste rezultate. Mai avem pe cap ţiganii cerşetori, ciorditorii, traficanţii de carne vie şi droguri. Dar ţiganii ne-au fost aduşi de istorie, de mongolii lui Batu Khan, de imperiul otoman, cât şi de cel austro-ungar sau cel rusesc, iar noi fiind prea toleranţi i-am acceptat şi acum plătim. Unora li se dă foc acum în Italia şi Spania, dincolo de observaţia că tocmai ţara Mafiei, Italia, are gura cea mai mare. Aceste hoarde de rău-făcători nu doar că fură tot ce nu-i bătut în cuie, dar şi poluează la propriu locurile pe unde trec sau se stabilesc. Adevărul doare, dar poate că nenea şefu se va trezi. Corupţia şi hoţia începute în 1989 la nivel de guvern şi stat s-au prelins în Europa prin aceşti ţigani şi hoţi care sunt români cu paşaport european şi care pun un stigmat pe naţia română. La noi o duc ca în basme. Hoţii de maşini sau apartamente nu zac prin puşcării timp de două decenii, aşa cum ar merita. Nici violatorii nu putrezesc prin puşcării. În schimb, pentru autoapărare, te poartă rudele mortului ani de zile prin tribunale. În România dacă eşti jmecher, obedient cu şefii şi abject cu colegii, manipulator, demagog şi ai toate calităţile de lichea îmbrăcată cu haine potrivite caracterului tău, poţi să reuşeşti în mod sigur în orice domeniu, în politică, la serviciu, peste tot. Este un tip aparte de om, provenit din perioada ante 1989, dar care se regenerează şi se înmulţeşte rapid şi în tânăra generaţie. Cei oneşti, vor fugi afară, pentru că nu este loc pentru ei decât ca slugi de care să-şi bată joc noii argaţi. Cu câteva sute de euro se face pierdut dosarul celui mai mic infractor. Ni s-a dus vestea de găinari ai Europei. Stau şi mă întreb şi ce rol mai are expulzarea dacă graniţele sunt libere. Dacă ar fi după mine, în fiecare oraş cu peste 10.000 de oameni aş face din fonduri europene o închisoare amplasată ultra-central. Plus c-aş cere autorităţilor să facă un lobby puternic în cancelariile europene pentru a câştiga pentru români dreptul de a munci legal oriunde pe continent. Sper ca Mioriţa să nu se mai înveţe în şcoli. Este un fals ordinar. Ni se potriveşte de minune o vorbă pe care o spun uneori: ’’Pe faţa voastră de beton subţire, nu patinează nici o nesimţire’’. Tristul adevăr că peştele se împute de la cap nu trebuie să ascundă faptul că nici coada nu e mai brează. S-a ajuns la o concluzie tipic autohtonă: dacă acela de sus fură, eu de ce să n-o fac? Şmecheria a ajuns sport naţional. Problema este că nu ştiu cât o să ne mai tolereze străinii şi nu doar la muncă, ci la o simplă vacanţă peste hotare. Greu se mai poate face ceva, deoarece sistemul e putred până în măduvă, iar reacţia civică e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. Când s-au furat instalaţiile de irigat a fost ’’Bravo, Ioane!’’ şi acum, când ţăranii mor de foame din cauza secetei, e tot ’’Bravo, Ioane!’’ E adevărat şi că infracţionalitatea nu este determinată de naţionalitate. M-am săturat şi de jmecherii americani cu ’’democraţia’’ lor din Irak sau de aiurea în lume. Sau de germanii care au devalizat România în primul, dar şi în al doilea război mondial. În SUA se fură anual camioane cu marfă în valoarea de peste 12 miliarde de dolari. Dar asta nu mă mai încălzeşte cu nimic. De aceea bancul pe care vi-l propun în finalul ’’Cartuş’’-ului de astăzi e de mare actualitate: o să fie bine! Cu plecăciune,

Pompiliu COMŞA

_________________

ROMÂNIA,LOCUL UNDE TOTUL E POSIBIL

Sunt român şi nimeni nu decide cât sunt de român. E groaznic să trăieşti senzaţia că nu aparţii niciunui loc. Când m-am trezit în România era duminică, era o revoluţie în care fiecare făcea ce vroia. E adevărat şi că la putere au ajuns numai hoţii şi maneliştii, de aceea azi fac parte din ceea ce străini numesc paria naţiunilor. Un teritoriu care a ales să ne dezamăgească din prima, fiindcă nu vrea să avem cumva aşteptări de la ea. Important este că trăim cu ea, o iubim sau o urâm tot timpul, o înjurăm şi-i cântăm imnul la beţie. Poate că ne-am obişnuit prea mult cu eternul conflict dintre cele două palate. M-am obişnuit să mă contopesc prin mâini, picioare şi mirosuri zilnic cu sute de necunoscuţi într-o conservă numită tramvai sau autobuz. Plus că diurn mă loveşte nesimţirea şi prostia unora, corupţia şi cum se muşamalizează pentru alţii, faptul că stânga se ia cu dreapta pentru a arde dosare după placul inimii. Asta în timp ce se vând flotele, copii, societăţi, pe nimic, plus că privatizăm pe te miri ce, iar mai nou elevii îşi bat profesorii în pauza în care nu fac sex oral în timpul lecţiilor sau fetele nu masturbează colegii de bancă în ore. Presa creează non-valori pe bandă, doar e locul de origine al Elodiei, curva lui Cioacă, cel mai recent sex-simbol. Unii spun că am făcut în uter o alegere greşită de m-am născut aici, greşeala strămoşilor transmiţându-se din generaţie în generaţie. Trăiesc, totuşi, în România şi poate merit asta. Nu iubesc România datorită istoriei uitate, mai ales că visele măreţe au ajuns azi vorbe goale. Moartea oricum creează legende, bat-o vina. E adevărat şi că nu mă înflăcărez de steguleţe, pe care nu le flutur de obicei din varii motive. Ba chiar aş mărturisi că iubesc România când ar trebui s-o urăsc. Suntem o societate bolnavă din multe puncte de vedere şi deocamdată nu facem decât să exhibăm simptomele. Până nu vom ajunge la cauze, ele se vor agrava, iar şansele de vindecare vor fi tot mai mici. Primul pas în direcţia cea bună ar trebui să fie regăsirea reperelor autentice a căror lipsă a bulversat România. Prima oară am iubit şi urât România în acelaşi timp în urmă cu trei sau patru ani la Eurovision, când Moldova ne-a dat 10 puncte şi Rusiei 12. Cum la fel de sincer trebuie să arătăm că imediat după revoluţie, plecarea românilor în străinătate s-a manifestat ca un fenomen de exod a inteligenţii, fiind vorba de migraţia unei forţe de muncă înalt calificate. Au plecat în primul val inginerii, tehnicienii şi medicii, în SUA, Canada sau Franţa. Au urmat informaticienii, economiştii şi profesorii. În ultimii ani asistăm la migraţia masivă a forţei de muncă necalificate sau mediu calificate. În prezent peste două milioane de români lucrează în străinătate. Populaţia României a scăzut cu 1,6 milioane locuitori între 1996 şi 2006. Principalele ţări în care românii muncesc sunt Italia, Spania, Israel, Germania, Marea Britanie. Românii care lucrează în străinătate vor trimite în acest an 6,5 miliarde de euro, în creştere cu un miliard faţă de 2007. Potrivit unui studiu recent, 11 la sută dintre românii cu vârste cuprinse între 18 şi 59 de ani ar dori să plece în străinătate la lucru, ceea ce înseamnă aproape 1,5 milioane de persoane. De asemenea, 80 la sută dintre tinerii până la 25 de ani declară că intenţionează să muncească în străinătate în viitor. Când vin dintr-o delegaţie sau excursie de peste hotare până şi subsemnatul redescoperă o Românie nouă, cum nouă este o prostituată de pe centură, după ce se spală sumar cu apă Borsec la 1,5 litri după ce s-a dat unui şofer de TIR turc sau bulgar pentru consumaţia unei mese la restaurant şi a unui ’’te iubesc’’ gâjâit scăpat din greşeală. Mă întorc de fiecare dată acasă pentru a-i admira diformii cerşind prin intersecţii sau pe băieţii tuciurii adresându-mi injurii din jeepurile lor. Dar acasă este şi locul unde mai poţi fi sincer şi liber şi încă mai poţi risca o înjurătură aruncată unei babe neputincioase care nu aleargă destul de repede pe trecerea de pietoni. România este locul unde totul este posibil, ţara unde secuii îşi vor autonomia deşi o au de atâţia ani de zile şi nu ştiu ce să facă cu ea. Este singurul loc din lume unde degetul se şterge de uşa toaletei pentru că hârtia igienică tocmai a luat-o cel dinaintea ta. Ţara în care nimeni nu fură şi toţi cei prinşi sunt fie victime ale jocurilor politice, fie nu suportă regimul de detenţie în cazul în care toate celelalte portiţe se închid. Ţara în care poţi pocni odraslele şi femeia sub principiul ’’eu te-am făcut, eu te omor’’. Eşti român pentru ca Vadim să-ţi ridice tensiunea cu sute de declaraţii incendiare sau să-i auzi pe liderii UDMR spunând inepţii. Preferi să vezi violurile de la ştirile Pro TV, în loc să te duci ca italianul cu barca în jurul Sardiniei să prinzi apusul sau ca norvegianul la schi sau ca elveţianul cu parapanta. La noi încă îţi mai poţi demonstra bărbăţia numai cu un tichet de masă. Am rămas locul de pe glob unde până şi oameni educaţi şi inteligenţi al căror număr este din ce în ce mai redus şi neaparţinând, din păcate, generaţiei tinere, cred că singura soluţie este să faci parte din sistem. Cum sunt destui care cred că oricât ai fi plecat şi cât de dor ţi-ar fi, îţi trece în 24 de ore de la sosire. Poate şi pentru că politicienii noştri cred că ţara e doar a lor. Apropos: la un recent mare bal de caritate, unde au fost peste o sută dintre băşinile fruntaşe ale unui judeţ s-au strâns doar 30 de milioane lei vechi pentru copii amărâţi, deşi tovarăşii au mâncat şi băut o noapte întreagă. Avem şi gunoaie care pleacă şi împânzesc lumea. Ştiu, veţi spune că toate popoarele au în spate fapte şi oameni cu care nu se mândresc. Interesant este că mereu România ne reprimeşte fără să ne întrebe de ce am părăsit-o. Iubesc însă România lui Dan Puric şi generalului Mircea Chelaru, nu a lui gigi becali, iubesc România lui Tudor Gheorghe sau a maestrului Botgros, nu a lui nicolae guţă. Eu nu merg încă în vizită în România, merg acasă.

jr.dr. POMPILIU COMŞA

_____________

DAMIGEANA AMINTIRILOR

Iliescu a fost adus la Preşedinţie de trei ori cu votul masiv al pensionarilor, care au contribuit masiv la persistenţa vechii ideologii reciclate. E de muncă însă să redevii om din gândac. Şi dacă nu se poate, gândacul are şi el parte de-o pensie. Nu sunt sensibil la ideologia victimizării, cred că oamenii sunt înzestraţi cu minte, raţiune, responsabilitate, mai ales când sunt la o avansată maturitate. Unii s-au lăsat manipulaţi de sistem pentru o pomană, alţii s-au servit de sistem pentru o pensie pe caz de boală obţinută prin şpagă la doctor la 50 de ani ca să se poată ocupa de afaceri pe piaţa neagră sau ca să nu facă nimic. Comunismul încuraja lenea şi uitarea de sine, Sunt la pensie şi legiunile de profesori care trăiau din cartuşele de Kent sau din denunţuri la ’’Partid’’ despre colegii care nu păreau suficient de pătrunşi de geniul Ceauşeştilor. Sunt la pensie şi cei care furau degeaba şuruburi din întreprinderea unde lucrau doar ca să nu se întoarcă acasă cu mâna goală, dar şi miile de ofiţeri din securitatea comunistă cu pensii obscene în afara celor activi în cercurile mafiote, ca Voiculescu. Unii spun încă greşit că pensionarii sunt victimele sistemului metastazat de corupţie. Cioran avea dreptate să întrebe care ar fi ’’sentimentul fiinţei’’ la patagonezi. În experienţa mea, românul de rând nu crede decât în binele personal şi uneori al familiei, plus în câteva ritualuri semi-religioase pe care le îndeplineşte în virtutea inerţiei, de ochii lumi adicătelea. La sate tradiţia e degenerată în pură superstiţie incultă şi malefică. România nu are acum nici o identitate. Identităţile sunt precare şi multiple, prin definiţie mai ales pentru emigranţi. Un semn îmbucurător este doar că mulţi tineri resping miticismul şi mioritismul, adică fatalismul păgubos specific românului de pe zebră. Emigrarea devine pe zi ce trece ca un peşte care-ţi fuge mereu din mână. Cu toate ăstea avem nevoie de Vest ca să începem să trăim. Viaţa de imigrant însă nu e deloc uşoară, aşa cum ţi-o închipuie tânărul meu prieten care până la 25 de ani nu a reuşit să înveţe o meserie, trăieşte din ceac-pac-uri şi telefoane smiorcăite şi prefăcute date mamei, personaj de o prostie incurabilă dublată doar de tupeu şi de telefonul mobil din dotare. Când a prins o fătucă pe care s-o domine, de altfel singura fiinţă din viaţa sa aflată în acest raport, îi punea cuţitul la gât sau o dupăcea pe gheabă, de a fost nevoie să fugă fătuca în lume mult înainte de a se oficializa relaţia cu schijă care-l moştenea pe agresivul tată şi el plecat la ceruri după ce a fost omorât la capătul unei petreceri bahice. Cum să vorbeşti cu asemenea oameni de agresivismul în sensul bun al cuvântului cultural, naiba ştie. Mai rămâne să aşteptăm doar un semn divin pentru ca sentimentul românesc să se răspândească suficient la suprafaţă şi adâncime pentru a dizloca identitatea indiferentă. Ar fi un caz de redeşteptare naţională, iar printre primii beneficiari ai împlinirii acestor condiţii ar fi de fapt românii din România, deocamdată bolnavi incurabili de a lua cu japca sau a primi de pomană. Ne este în fire năpasta uitatului rapid, suferim de beţia clasică a neamului nostru. Acea beţie cruntă, abrutizantă ce izvorâşte din mizerie şi plictis, din conştiinţa unui adevăr ce nu poate fi schimbat. Suntem la ora însă la care patriotismul strică minţile, întunecă curiozitatea şi cunoaşterea şi în cele din urmă duce la violenţă. O lume în care Ovidiu Iuliu Moldovan a ajuns să fie înmormântat pe banii artiştilor în timp ce pe micile ecrane tuta agramată a preşedintelui, una dintre cele două paraşute de fete ale sale, rosteşte discursuri privind tâmp, dar direct, în ochii noştri de telespectatori fraieri. Asta coroborat cu taică-său care vorbeşte de tonomatele în euro din presă, dar uită surprinzător de tonomatele sale numite Cătălin Avramescu, până mai ieri la Cotidianul, dar şi de Liiceanu, Patapievici, Traian Ungureanu, Ioan Lupea, Simona Popescu, Hurezeanu, cu toţii cantautori de marcă. În rest, vă doreşte liniştea dintotdeauna, cu plecăciune,

Jr.dr. POMPILIU COMŞA

_______________

IOI ISTVAN DRAGO, DE CE NU ESTE CUMINTE LA TINE?

Se făcea că Europa încă prospera economic, spre deosebire de SUA, care se îndreaptă cu paşi repezi spre nivelul de trai dintr-o ţară a lumii a III-a. Mai visam că spaniolii, mexicanii şi toate naţiile din SUA, şi-ar dori autonomie. Poate şi pentru că doresc să moară şi capra vecinului. Deh, sunt român şi nu vreau să mă dezmint. Păi dacă maghiarii de pe la noi vor autonomie, normal ar fi şi ca toată Moldova s-o spere. Ceva pute în paradisul logicei. Asta pentru că aceia care se plâng că sunt rupţi de rădăcinile lor pe la gazetele americane sunt singurii minoritari din această ţară care nu-i cunosc limba. Cel puţin aşa scriu subordonaţii inculţi ai lui George W. Bush. Asta dacă nu cumva liderii altora de la Budapesta, ai secuilor să zicem, urmăresc doar asmuţirea românilor. Dacă legislaţia ar fi pusă în aplicare, aceşti lideri ar face puşcărie pentru că nu respectă Constituţia şi încalcă frecvent legile statului român. În mintea lor românii au ajuns străini în propria lor ţară. Uite aşa învie un conflict, latent până acum, cel dintre români şi unguri. Le-am dat un deget şi ne-au luat toată mâna. După autonomie vor vrea independenţă, iar după vor spune că de fapt ţara e a lor. Cred că duc dorul după imperiul austro-ungar, dar să nu uite că dacă semeni vânt culegi furtună. Istoria a uitat să ne spună că românii au fost kosovarii lui 1918, că secuii i-au tăiat capul principelui Transilvaniei, Andrei Bathori. Şi asta pentru că pierduseră drepturile lor date de regii Ungariei, după ce aceştia au cucerit Transilvania de la români şi nu în ultimul rând pentru că sperau la o răsplată din partea lui Mihai. Sunt destui care ar trebui să mulţumească francezilor idioţi, pentru că dacă n-ar fi fost ei, graniţa normală şi firească România-Ungaria ar fi fost la Tisa şi nu linia arbitrar aleasă de ei. Ce-ar fi să vă propun ca teritoriul dintre Appallaches Mountains şi Pacific Coast să fie redat stăpânilor de drept, iar lumea a treia din centrul Americii (adică rezervaţiile indiene din Dakota, Montana, Oklahoma, New Mexico, Arizona etc.) să fie desfiinţate ca incompatibile cu drepturile omului şi cu statutul SUA de stat modern. V-ar plăcea sau nu? Oare de ce şvabii din Germania, pe numele lor sorabi, nu-şi reclamă autonomia? La noi testele ADN au arătat că ceangăii din Moldova sunt de fapt români sută la sută, chiar dacă vorbesc ungureşte toţi dintre ei. Drepturile cetăţeneşti n-ar trebui să ţină de etnie. Comentariile celor plini de spini în curcubeu sunt o reacţie firească la absenţa fenomenului. Ura prostească, iraţională, nu poate însă justifica nimic, nici măcar refrenul melodiei ’’de la Nistru pân’ la Tisa ungurii să-şi ia valiza’’. Sau hai s-o dăm pe glumă. Faptul că românii au fost înaintea ungurilor în Transilvania reiese din cuvântul unguresc ’’nadrag’’, cu accent pe al doilea ’’a’’, pentru pantalon. Românii, buni la inimă de felul lor, văzând cum dârdâie călăreţii maghiari sub tunicile lor, au scos toţi iţarii din cocioabe oferindu-le-i cu vorbele ’’na, dragă!, na, dragă!’’ Aşa că vă dăm un sfat: păstraţi-vă identităţile, dar nu distrugeţi ţara în care trăiţi. Sigur ar mai fi soluţia realistă a descentralizării întregii ţări pe regiuni, vorbind din punctul de vedere al impozitelor şi taxelor, caz în care solicitările secilor de autonomie, devin inutile. Pe de altă parte, românii sunt atât de preocupaţi de unguri, încât nu realizează că în România ţiganii vor fi majoritari în următorii 50 de ani, e adevărat o problemă mult mai greu de rezolvat. Lumea merge înainte şi noi ne pierdem vremea cu prostii, ba chiar nu observăm că în toată ţara avem doar o autostradă şi jumătate. În rest, problemele sunt create artificial şi e cazul să le rezolvăm împreună prin schimbarea mentalităţii noastre. Închei spunând că sunt mândru că fac parte din cel mai înapoiat neam din Uniunea Europeană, aşa cum au scris americanii, la iniţiativa secuilor care locuiesc în România. Aşa ca să moară duşmanii ştiuţi şi neştiuţi. Cu plecăciune,

jr.dr. POMPILIU COMŞA

_____________

SOLUŢIA AR FI SĂ NE RESPECTĂM CA POPO

După cifrele neoficiale, noul val migrator român în Italia numără 500.000 de persoane. De asemenea trebuie spus că Roma este primul partener economic al Bucureştiului, cu 22.000 de întreprinderi italiene în România, faţă de numai 7000 de firme româneşti deschise în Italia. Să mai amintim că italienii au cumpărat în România 2 la sută din suprafaţa agricolă a ţării, aproape 300.000 de hectare. De aceea extrem de interesantă este o declaraţie dată de un afacerist italian şi pe care am citit-o în presa ultimelor zile: ’’Pot să vă spun că eu mă simt mult mai în siguranţă ca italian stabilit în România, decât dacă m-aş fi simţit ca român stabilit în Italia’’. Firesc, acum mă întreb ca prostul sau ca deşteptul, depinde de care a parte a baricadei mă plasaţi, de ce să cumpăr un Fiat când pot să iau de aceeaşi bani un Renault. Sau ulei de măsline italian, dacă pot să cumpăr şi grecesc. Este adevărat şi că rromii (nu majoritatea românilor care au venit în Cizmă), nu ştiu decât să cerşească, să fure, să dea în cap. Numai că ruşinea de care ne-a mânjit obscurul Mailat şi ai lui, a fost transformată, de o presă şi o putere iresponsabilă, într-o problemă de stat. Ca răul făcut României şi românilor cu capul pe umeri, să fie şi mai mare. Episodul italian aminteşte de ’’mişcarea’’ făcută cu ani în urmă de Fidel Castro care, acuzat că e un dictator, a golit puşcăriile cubaneze de hoţi şi criminali, trimiţându-i pachet în SUA. Dar rromii, etnia ţigănească mai exact, nu este specifică României, ea întâlnindu-se în majoritatea ţărilor europene în diverse proporţii. Dar e mai uşor să asimilezi rromii României. O confuzie care s-ar putea dovedi fatală pentru viitorul european al poporului nostru, determinând instalarea lui în coada listei bătrânului continent. Mai ales ţinând cont de progresia demografică până în 2025, când pe fondul de natalitate la români şi la maghiari şi al scăderii mortalităţii la ţigani, aceştia ar putea reprezenta 11,5 la sută din populaţia României. Mai pe româneşte, ne-am făcut-o cu mâna noastră: noi i-am lăsat să plece în speranţa că fără ei o să trăim noi mai bine, acum trebuie să suportăm consecinţele. Italienii s-au obişnuit cumva cu mafia şi rromii lor, n-au nevoie de unii mai tupeişti veniţi din estul până mai ieri comunist. Să nu uităm că pegra albaneză din Italia a fost anihilată prin metode nu tocmai ortodoxe. Cei certaţi cu legea însă trebuie să plătească conform legii. Nicidecum alţii, nevinovaţi. Cum surprinzător este că italienii din România nu s-au implicat deloc în oprirea isteriei rasiste contra tuturor românilor din Italia. Sigur, unii ar putea să ne acuze de patriotism de cârciumă, dar nu e deloc aşa. Nu trebuie să arătăm altora din afară că nu suntem ţigani, ci în primul rând nouă, punându-i aici la respect. O propunere vine şi de la semnatarul acestei rubrici: haideţi să strângem semnături pentru revenirea lor în documentele oficiale la vechea denumire pe motiv că ne lezează interesele şi imaginea atât ca stat, cât şi ca naţiune. Sau să populăm Roma cu ţigani, să le trimitem înapoi ceea ce ne-au dat acum 2000 de ani. Ce s-a întâmplat în Italia este şi din vina lor, pentru că le-au cântat în strună infractorilor, dând apă la moară extremei. Nu suntem rasişti când cerem ca numele nostru să fie respectat pentru ceea ce suntem noi, cu bune, cu rele. Exact cum Grecia impune tuturor respectarea unui brand istoric local. De aceea doresc să plece din nou mişcarea din Ardeal, aşa cum s-a petrecut tot în ultima vreme: lupta pentru şcoli în limba română-Şcoala Ardeleană sau Revoluţia de la Timişoara. Altfel vom trăi mai departe cu un complex pe care nici măcar nu-l conştientizăm, dar care există şi roade, şi e toxic şi ne murdăreşte. E jenant azi că de oriunde e mai bine să spui că vii în Occident, decât din România. Cu plecăciune,

Jr.dr. POMPILIU COMŞA

____________