ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

____________

„Dezgustul ca încrâncenare“

Ministrul sănătăţii are pe conştiinţă câţiva morţi ai sistemului pe care l-a zdrobit, nu din nepricepere, ci dintr-un dezgust, pentru a nu-i spune ură, faţă de simplii oamenii. Suferinzii acestor vremuri, care, de la invalizi la bolnavii cronici, nu îi sunt pe plac ministrului pentru că se duc în spitale pentru a se îngriji. Într-un „sport naţional” după cum ne reproşează cu nesimţire personajul.

Cum morţii cu pricina sunt români, iar conştiinţa lui e ungurească, satrapul sistemului sanitar nu se gândeşte să demisioneze. E drept, nici Emil Boc nu vrea să-l dea afară. Că e deja de a-l lui. Aproape sânge din sângele iredentist. Ba, asigurându-ne că ministrul se bucură de încrederea sa pentru acţiunile întreprinse, premierul ne trasmite, într-o batjocură fără de margini, dispreţul. Dezgustul lui de om încrâncenat în răul faţă de ţară.

Or, felul în care ne vorbesc „aleşii”, uităturile lor ciudate, pline de ură, vorbele scuipate printre dinţii strepeziţi de silă, ar trebui să rupă carnea de furie de pe noi. Căci, încrâncenarea în dezgustul faţă de noi a atins deja dimensiunile demenţei. Şi ar trebui să ne trezim până nu vom deveni cu toţii victime ale sistemelor păstorite de cei mai netrebnici ministri ai istoriei.

Ar trebui să ne întrebăm dacă însăşi schimbarea pe care o aşteptăm, în aşa-zisa alternanţă la putere, se va mai produce? Ar trebui să ne întrebăm dacă această „alternanţă”, oricum atât de mizerabilă în felul în care îşi croieşte ulterior alianţele însetate de putere, va mai avea loc la scadenţa firească?

Căci, mai putem avea oare vreo garanţie că pecinginea portocalie va mai risca loteria, fie şi una blătuită, a alegerilor? Sau va face tot ceea ce poate, de acolo, din afara limitelor legalităţii unde se află deja, pentru a se asigura că va fi singură în faţa urnelor? Asigurându-şi câştigul fără luptă… Fără adversari redutabili, ci alergând în circul urnelor electorale alături de iepurii scoşi la momentul potrivit din pălăria ungurească a lui Emil Boc.

Nu ar fi de mirare să asistăm la evenimente pe care, acum, poate nici măcar nu ni le putem închipui. Pentru că pecinginea  portocalie nu se va la o parte de bună voie. Nu va accepta confruntarea reală (a „animalelor politice”, nu a insectelor ce ţin loc de adeversari de conjunctură), iar lucrurile ar putea căpăta un contur dramatic. Dramatic faţă de cei ce s-au jertfit în ’89 pentru libertatea noastră, înfiorătoare pentru noi care, cu propria mână, am transformat eşichierul alegerilor spre mai bine într-un eşafod al capitulării.

În fapt, de săptămâni bune suntem asaltaţi de mesajul tiraniei. Mesajul unei puteri care nu mai vrea să accepte confruntarea nici măcar în interiorul ei. Or, dacă aceasta ţine atât de încrâncenată de sforile marionetelor din propria organizaţie, este previzibi la ce va fi gata să se dedea pentru a nu pierde puterea la nivelul ţării.

Asistăm la acest mesaj (discret, dar repetat) de prea multă vreme, mesaj transmis prin felul în care se desfăşoară alegerile de la nivelul filialelor democrat-liberale, acolo unde „candidează” câte un singur personaj.

E drept, ici-colo, s-a mai mimat câte o „adeversitate”. Câte un competitor, alergător de mâna a doua, dar care, fie se retrăgea înaintea momentului decisiv, fie plonja în artificii prin care să rămână departe de locul asigurat celui dorit de vătaful puterii.

Tipar ce s-a repetat şi la depunerea candidaturilor pentru şefia şefiilor democrat-liberale. Cu un Emil Boc „miruit” de Cotroceni, un Vasile Blaga aruncat în „luptă” din postura veşnicului alegător pentru locul doi, dar şi un personaj demn mai de grabă de o satiră carageliană decât de o candidatură serioasă.

Or, este evident: lucrurile nu vor ieşi din cadenţa alegerilor „de filială”. Aclea în care „alesul” ia tot.

Vasile Blaga va rămâne tot acolo unde i-a fost sortit. În postura şi caracterizarea date de Cotroceni, de „buldog” politic, adică acela ce trage pentru alţii. Şi e firesc! Pentru că nu este un personaj născut pentru a fi lider, ci un om-orchestră de pe linia a doua, puternic în lupta politică, dar nul, inclusiv din perspectiva charismei, în rolul de prim lider. Un personaj prea important pentru o organizaţie politică pentru a fi pus în faţa căruţei, când, din spate, poate împinge mult mai temeinic.

Iar ceea ce se petrece la nivelul filialelor şi ceea ce este previzibil a se întâmpla, fără a fi o surpriză, la alegerile pentru şefia partidului, ar trebui să constituie dovezile că această putere nu va accepta locul al doilea la momentul „alternanţei”. Când, se amăgeşte opoziţia, schimbarea se va produce în folosul ei, fără efort, prin rotirea acelora ce ţin frâiele ţării.

____________

„Furăciuni nerambursabile“

Bani de furat mai sunt. Din fondurile nerambursabile. Numai că trebuie ceva mai multă îndemânare din partea guvernanţilor. Pentru că, de data aceasta, deturnarea banilor va trebui făcută chiar sub ochii Europei, iar terenul trebuie pregătit prin măsuri potrivite.

Este suficient să parcurgi lista domeniilor pentru care Europa acordă fonduri nerambursabile şi înţelegi pe ce avere au pus ochii guvernanţii. Dar, mai ales, unde bat ei cu o parte din măsurile aparent aberante din ultima vreme. Pentru că, trebuie să fii la putere nu doar pentru a ştii exact ce domenii vor fi vizate de oficialii europeni pentru acordarea fondurilor nerambursabile într-un anumit interval, suprapus guvernării tale, ci, mai ales, pentru a putea înlesni „captarea” legală a acestor fonduri.

Problema este că, faţă de alte furturi făcute cu legea în mână, de data aceasta trebuie ceva mai multă atenţie în felul în care vor fi „lucrate” aceste fonduri. Răsplata ar putea fi însă pe măsură, mai ales dacă banii întorşi spre partid, de firmele acreditate să gestioneze lucrările, vor ajunge în procente semnificative acolo unde trebuie. Chiar dacă la niveluri mai reduse ca în alte vremuri.

E drept, pe de altă parte nu putem nega că vigilenţa oficialilor Uniunii a crescut când vine vorba de fondurile nerambursabile. Numai că această prudenţă se rezumă mai degrabă la posibilitatea de a verifica nevoile reale ale unei ţări pentru un capitol, cum ar fi amenjarea unor parcuri, şi mai puţin la controlul efectiv al felului în care se împart banii de către firmele „executante”. Căci, felul de cheltuire prin afişarea unor facturi specifice, mai ales dacă este gestionat de o minte diabolică, suportă suficiente „portiţe” pentru a face posibilă umplerea visteriei de partid şi pe seama acestor fonduri.

Realizarea unor parcuri în mediul rural s-a constituit doar într-un capitol „de antrenament”, firmele de partid antamate din vreme primind doar firimituri faţă de următorul mare capitol din structura fondurilor nerambursabile. Amenajarea de azile. Pentru că, da!, pe lista fondurilor nerambursabile urmează a intra construirea şi întreţinerea unor astfel de lăcaşuri sociale. Şi, aidoma parcurilor, nu se stipulează un număr maxim, ci atât cât se poate cuprinde în suma alocată. Or, guvernanţii au pregătit din timp terenul. Acei cârmaci pentru care nu contează că „identificarea” de spaţii pentru amenajarea de azile se face de fapt pe seama lovirii în plin a sistemului sanitar, prin dezafectarea unor unităţi spitaliceşti. Deh’, doar e ghinionul nostru că nu au fost incluse în cadrul lucrărilor suportate de Europa, prin fonduri nerambursabile, modernizarea spitalelor, ci tocmai lucrări pentru azile!

În fapt, totul ţine de capitolele de investiţii care ne sunt alocate într-un anumit interval. Întâmplător, peste perioada ce se suprapune cu actuala ocârmuire, vorbim şi de azile. Iar pentru pecinginea portocalie chiar nu contează că roade la tencuiala şi aşa spălăcită a spitalelor doar pentru a motiva un pachet de investiţii de unde se pot trage bani pentru partid. O tencuială care, prin unele locuri s-ar putea să aibă destui paraziţi şi microbi fatali, dar nu destul de fatali pentru a întoarce guvernanţii din cel mai aberant proces de înlesnire a accesului camarilei la bani. Pentru că a tranforma un spital TBC în azil este cu adevărat grotesc. Atât pentru pacienţii (cei bolnavi de TBC, dar şi cei din spitalele unde se vor amenaja viitoarele secţii pentru tbc-işti), cât şi pentru ocupanţii viitorelor azile.

Poate că, dacă anul acesta se dădeau fonduri masive nerambursabile pentru ciupercării, guvernanţii ne treceau la dieta cu bureţi. Ori, dacă se stimulau culturile cu soia, ne îmbrânceau la raţia salamului aparent defunct. Şi care, de fapt, pândeşte la colţul soartei noastre într-o sinistră întoarcere în timp.

Pe de altă parte, însă, măsura se potriveşte mănuşă şi proiectelor de exterminare prin „expropierea” sărăciei. Asta dacă totul nu a fost potrivit de fapt din timp, iar alocarea acestor fonduri nu a fost întâmpătoare, fiind strecurată ca solicitare spre UE de oamenii camarilei. Căci, se aşteaptă un nivel atât de adânc al sărăciei (iar principala grijă ce-l măcina pe Traian Băsescu la o reuniune internaţională era  aceea că România are un nivel mult prea mare de proprietari de locuinţe faţă de alte ţări), încât, din clipa în care oamenii nu vor mai avea bani de facturi, pentru întreţinere, lumină apă şi alte cheltuieli, vor ajunge să fie scoşi la mezat.

Atunci, trocul „expropierii” va fi simplu: locuinţă contra loc la azil. Şi nu trebuie decât să privim în urmă pentru a înţelege că asemenea reţete s-au mai încercat. Dar ele erau „dezvoltate” la nivelul unor escroci mult prea „individualişti” pentru a împărţi bucatele cu partidul care pregăteste prin măsurile sale acest proces la un nivel cu adevărat semnificativ.

_________________

„Spoiala naţională a locuinţelor – o nouă afacere pentru băieţii deştepţi“

Şi totuşi, nu suntem încă destul de săraci… Chiar dacă am rămas fără locuri de muncă, chiar dacă ne înghesuim la cozi pentru alimentele acordate cu titlu de „ajutoare din partea Uniunii Europene”. Românul încă supravieţuieşte şi asta deranjează pe mulţi. Şi va continua să supravieţuiască, obişnuit oricum să strângă cureaua, atâta vreme cât va mai avea un venit fie el cât de mic.

De aceea, Traian Băsescu este atât de pornit pe eliminarea tuturor formelor de subvenţii şi ajutoare. De aceea, preşedintele nostru, în singurul lui efort susţinut în mod constant de-a lungul celor două mandate, umilirea fiinţei româneşti, încearcă să ne ne arunce unii împotriva celorlaţi, înfierând mai bine de jumătate din ţară pentru că ar fi „una asistată”.

Totul este însă parte a aceluiaşi scenariu de decribilizare a resurselor şi valorilor ţării. A lansării de fumigene dincolo de care ei, băieţii deştepţi, ce servesc şi interesele majorităţii politice, să stoarcă tot ceea ce se mai poate dintr-o ţară sărăcită. Pentru că, deşi România a fost ruinată de resursele sale tehnologice, încă mai este de furat. Şi nu este un paradox. Pentru că şi sărăcia poate fi furată. Cu acte legale în scenarii aproximativ similare celor aplicate de băieţii deştepţi în procesul de destructurare tehnologică a ţării, vânzarea uzinelor şi scoaterea de banii prin căpuşarea sistemelor venale ale ţării. Energia electrică, apa gazele…

Dincolo de acestea, pentru că se apropie o nouă etapă electorală, iar sacii partidelor trebuie umpluţi din vreme, actualii guvernanţi forţează impunerea unei noi forme de jaf cu acte legale. Un furt derulat prin intermediul aceloraşi „băieţi deştepţi”, cel puţin ca tipologie, care servesc sistemul politic (desigur, în baza unor comisoane) pentru a hrăni nevoia de bani a aparatului politic.

Un jaf naţional care este posibil atâta vreme cât oamenii, fie chiar şi rămaşi fără locuri de muncă şi înghesuiţi pe la cozile cu ajutoare „europene”, mai au încă în patrimoniu o resursă extrem de atrăgătoare. Locuinţele personale.

Desigur, forma cea mai simplă de a jefui oamenii şi de aceste ultime „averi” ar fi aceea ca „băieţii deştepţi” să aştepte, de vreme ce locatarii nu mai au locuri de muncă şi, în consecinţă, venituri sigure, să intre în incapacitate de plată, iar băncile, asociaţiile de proprietari sau feluriţii furnizori de felurite servicii să-i scoată la mezat. Pentru că legea a fost aranjată în aşa fel încât procesul a devenit posibil, zeci de locuinţe fiind deja scoase la astfel licitaţii datorate „insolvenţei” proprietarilor lor.

Numai că acest sistem, în „aşteptare”, are o mare hibă. Durează prea mult. Durează prea mult atâta vreme cât omul se va chinui să-şi apere agoniseala până în ultima clipă, chiar dacă asta va însemna să nu-şi mai cumpere nici măcar de mâncare. Durează mult prea mult căci românul, obişnuit să trângă cureaua şi să trăiască şi din ciosvârte ce nu au legătură nici măcar cu minima subzistenţă, să devină insolvent. În masă.

Aşa că, partea politică a conturat şi instrumentul de spoliere, în foţră, a oamenilor de rând, printr-un proiect prin care faţadele locuinţelor să fie renovate de către primării peste voinţa locatarilor, statul urmând să-şi recupereze banii de la următoarea transă de rău platnici (ai sistemului de creditare cu de-a sila) inclusiv prin executare silită.

Se strâng bani astfel pe mai multe căi. Pe de o parte prin contractele de renovare a faţadelor clădirilor la preţuri pe care le vor controla băieţii deştepţi, prin decizia unilaterală a autorităţilor locale de a impune contracte cu anumite firme. Apoi, deşi proprietarii nu vor avea nici un cuvânt de spus în acceptarea procesului, chiar dacă banii datoraţi pentru prestaţiile băieţilor deştepţi vor putea fi recuperaţi de către autorităţi inclusiv prin executare silită, se va completa şi fondul locativ. Al aceloraşi băieţi deştepţi.

Suntem în faţa declanşării unui proces de deposedare de drepturile de proprietate prin impunerea voinţei unilaterale a statului, practic, locuinţele, o resursă „prăfuită”, putând deveni, prin programul naţional de spoliere, o maşină de produs bani pentru „băieţii deştepţi” şi cercurile de politice deservite.

Un atac la dreptul de proprietate, spoiala naţională putând degenera rapid, dintr-o formă mascată de arvunire a clasei politice (realizată prin intermediul băieţilor deştepţi), într-o deposedare în masă, cu iz de naţionalizare, prin dreptul executării silite pentru un serviciu nesolicitat de proprietari.

_______________

„A venit şatra francofonă; şatra ţiganilor «aproape francezi»!“

În general, au plecat familii formate din două-trei persoane, iar acum se întorc adevărate „colectivităţi”. Or, tocmai de la această diferenţă „demografică”, înregistrată într-un interval de timp relativ scurt, au început problemele. Pentru că francezii au fost puşi în faţa constituirii, având ca sursă chiar taberele de ţigani, formate şi ulterior acceptate sub presiunea asociaţilor umanitare, a unei posibile noi minorităţi.

Evident, naţionalismul francez nu se poate împăca cu ideea recunoaşterii unei posibile, dar încă nedeclarate, populaţii a hexagonului. Ţiganii „aproape francezi”, care au ca „origine” de formare imigraţia ilegală de romi din  România şi Bulgaria.

Astfel, chiar dacă susţin că trimiterea ţiganilor înapoi în România (ori Bulgaria) nu reprezintă un act de expulzare, autorităţile franceze se află în faţa unei abordări care le aduce extrem de aproape de aceea linie subţire care separă toleranţa de dreptul forţei aplicate în scopul păstrării aparenţei purităţii naţionale. Şi asta întrucât, trimiterea acasă a ţiganilor adulţi sub forma aşa-zis „voluntară” era oricum o chestiune discutabilă în condiţiile în care francezii au stimulat romii să părăsească Franţa cu anumite sume de bani. Iar ea devine o problemă extrem de delicată în condiţiile în care vorbim de copii ţiganilor născuţi în Franţa. Sau, pentru că prezenţa ţiganilor a avut în permanenţă un caracter ilegal, fără un control real şi dorit al autorităţilor, a acelora susceptibili a se fi născut în taberele respective.

Desigur, doar prin faptul că însăşi imigranţii romi au fost clandenstini, şi nu au beneficiat de asistenţă medicală în cazul femeilor care au născut în taberele ilegale, autorităţile au dreptul de a recunoaste sau nu aceşti copii ca fiind născuţi în Franţa. Dar asta nu înseamnă că dovezile „indirecte” pot fi ignorate. În primul rând cea legată de capacitatea părinţilor de a-şi fi însuşit oarecum limba, fapt care arată că aceştia se află pe teritoriul Franţei de câţiva ani. Iar majoritatea „puradeilor” din tabere poate fi privită cu destulă certitudine ca fiind, prin locul naşterii, de apartenenţă franceză. Pentru că nimeni nu a declarat taberele ca fiind enclave în care nu se aplică legea franceză.

Pe de altă parte, însăşi faptul că autorităţile franceze au preferat să menţină acele tabere într-un regim al acceptării tacite, dar având acelaşi caracter voit de clandestinitate, este o dovadă că francezii au încercat să-şi creze o rezervă de acţiune. Iar procesul de trimitere a ţiganilor acasă din aceste zile este urmarea unei acţiuni premeditate. Pentru că, dacă ar fi creat condiţiile recunoaşterii unui singur nou născut rom ca fiind cetăţean francez, autorităţile ar fi ajuns într-un punct în care posibilitatea de acţiune le-ar fi fost îngrădită de organizaţiile umanitare.

Nu trebuie ignorată nici recenta reacţie a preşedintelui României, Traian Băsescu, de a vorbi, în cadrul unei manifestări a maghiarilor din Ardeal, de o problemă care nu avea legătură cu subiectul specific, acela, al obligaţiei statelor europene de a considera integrarea romilor ca fiind problema lor, dovedeşte că lucrurile au fost pregătite din timp pentru o anumită abordare. În fapt, chiar apelul „intempestiv” al preşedintelui Băsescu a generat o reacţie suspect de rapidă a UE, aceasta sublinind că problema romilor este de fapt a statelor din care aceştia provin. Astfel, s-a dat legitimitate intenţiilor Franţei (şi nu numai) pentru demararea expulzărilor cu perdea.

Or, francezii aveau toate motivele să urgenteze acest proces. Pentru că romii au început să stăpânească destul de bine franceza pentru a emite pretenţii de viitoare minoritate în spaţiul minorităţilor din Franţa.

Din păcate, un ţigan expulzat devine o dublă problemă. Una pentru ţara în care este trimis, dar una şi pentru ţara care i-a făcut bagajele. Şi care nu se poate culca pe urechea celor 300 de euro cu gândul că romii „aproape francezi” nu se vor întoarce.

Din nefericire pentru noi, până se vor întoarce în Franţa (sau vor reuşi să intre în alte ţări), aceşti proaspeţi reveniţi reprezintă o problemă serioasă pentru noi. Pentru că sistemul este în acest moment incapabil să le asigure integrarea măcar într-o formă minimală.

Speranţa noastră rămâne practic repetarea coşmarului pentru Franţa. Sau alte  ţări. Acela că romii se vor grăbi să plece de unde au venit. Pentru că decizia Franţei de a-i „repatria” acum, când România se găseşte într-o situaţie economică gravă, cu un sistem de asistenţă socială retezat de guvernul Boc, dar şi cu restul „sistemelor”, medical ori educaţional, aflate la pragul imposibilităţii de a mai absorbi noi „consumatori”, este cât se poate de nefericită.

CEZAR ADONIS MIHALACHE

______________

„Adevărul este cea mai bună minciună!“

Ne-au trebuit 21 de ani pentru a da la o parte o biată lespede de mormânt… Pentru că atât ne despărţea de o parte a adevărului. Şi de cât curaj am dat dovadă, nu-i aşa!? O adevărată mărturie „istorică” a voinţei nostre de eliberare de minciunile şi manipulările trecutului pe care am dovedit-o mândri copiilor noştri… Şi care au ce învăţa de la noi, nu-i aşa?! Pentru că noi, cei ce am avut curajul de a porni o Revoluţie pentru a înlătura monstrul care astăzi capătă parcă un chip tot mai uman, doar nu era să ne împiedicăm de câteva lopeţi de pământ şi o placă fisurată de beton!

Nici măcar când a fost înlăturată lespedea mormântului nu am văzut adevărul: uriaşa manipulare în care am fost ţinuţi vreme de două decenii. O dovadă a faptului că adevărul este cea mai bună minciună! Părţi ale acelui adevăr, nepericulos prin eventuala sa dezvăluire, menit a acoperi adevărurile cutremurătoare.

Ne-au trebuit două deceni doar pentru a afla dacă trupurile Ceuşeştilor au fost îngropate acolo. A fost întrebarea care ne-a frământat atâta timp. Iar când aceasta pălea în faţa unor chestiuni ale prezentului, mult mai arzătoare, era readusă cu dibăcie în sfera noastră de atenţie. Nu am înţeles ridicolul manipulării nici măcar în clipa în care mari „analişti” şi „moderatori” care şi-au făcut, la timpul potrivit, un „ţel” din presupusa dezvăluire a adevărurilor legate de locul unde au fost îngropaţi Ceuşeştii, au sfârşit, după ce şi-au îndeplinit rolul în procesul de distragere a atenţeie opiniei publice prin „dezvăluirile” lor, prin a face emisiuni manelist-mahalagiste.

Nu am înţeles că aşa-zisul mister al locului unde au fost îngropaţi cei doi masca de fapt adevăratele întrebări.

Ceauşeştii au fost acolo! Sub ochii noştri, în toţi aceşti ani… Pentru că Adevărul este cea mai bună micniună. Şi totuşi, în tot acest timp, nu am găsit curajul de a pune mâna pe cazma. Mai ales că nu era nevoie să pornim o revoluţie, ci doar să dăm la o parte un morman de pământ. Şi chiar dacă puteam să o facem, fără a profana mormintele, de mai bine de 14 ani încoace, după ce trecerea celor şapte ani cuveniţi din punct de vedere legal neatingerii mormintelor, ne-am lăsat păcaliţi de păienjenisul neputinţei dat de fel şi fel de presupuse chichiţe administrative, abil răsucite, de la Ana la Caiafa, între Ministerul Apărării şi Administraţia Cimitirului Ghencea. Nu am ţinut cont că tocmai acele erori ale sistemului erau cele care ne îndreptăţeau să facem acest pas. Deshumarea inclusiv în scopul reamplasării a cel puţin unuia dintre morminte, aflat chiar pe una dintre alei. Ori o deshumare pentru reaşezarea creştinească, spre răsărit, a celor doi, aşa cum o cer canoanele bisericii.

Dar oare, acum, după ce lespedele au fost îndepărtate preţ de câteva ore, vom obţine cu adevărat marele răspuns? Şi dacă da (fiind evident, după haine, că soţii Ceauşescu sunt acolo), oare chiar asta ne interesa? La numai atât să se fi redus marele mister?

Am uitat că marea întrebare a criminaliştilor francezi în ’90, care cereau atunci deshumarea Ceuseştilor, era legată de posibila existenţă a unor dovezi privin torturarea acestora de către călăii lor. Analiza imagistică a peliculei execuţiei a ridicat multe semne de întrebare pentru criminaliştii francezi. Dar nu şi pentru noi. Comportamentul lui Ceuşescu din timpul procesului, dar mai ales anumite urme de după execuţie, care nu păreau a fi fost făcute de gloanţe, au fost suficiente pentru investigatorii francezi.

Or, rapiditatea deshumării, fără o analiză profundă şi sub aspectul evidenţiat în anii ’90 de  francezi, dovedeşte că se doreşte continuarea misterului. Dar într-o cu totul altă direcţie. Mitizarea.

Şi nu trebuie să ne gândim decât la momentul în care s-a produs acest gest. Poate lipsit de relevanţă pentru toţi cei ce au regizat şi au pus în aplicare scenariul Decembrie ’89. Şi care jubilează astăzi fericiţi în faţa reuşitei unei manipulări atât de simple. Dar deshumarea nu poate fi ignorată de popor. Un popor aflat pe marginea prăpastiei economice şi care îşi caută o ancoră. Iar interpunerea deshumării între recenta reînfiinţare a PCR şi ziua în care va avea loc un aşa-zis proces moral de reabilitare a lui Nicolae Ceauşescu, nu este deloc întâmplătoare.

De aceea, să nu cădem în păcatul celor ce ne-au condus în ultimele două decenii. Al pervetirii Istoriei în folosul unor grupuri. Să nu cădem, însă, nici în păcatul de a-l considera pe Ion Iliescu vinovat doar pentru moartea Ceuşeştilor. Ar fi o eroare. Pentru că, înainte de a fi responsabil pentru finalul procesului, execuţia, Ion Iliescu este responsabil pentru morţii de după 22 decembrie şi din timpul mineriadelor. Dacă acele crime nu ar fi avut loc, moartea lui Ceauşeşcu nu i-ar mai fi fost imputată de nimeni astăzi.

_________________

„Sindicatul formal“

Ceva nu este în regulă cu mişcarea noastră sindicală… Aşa-zisa mişcare sindicală care, din nou, îşi dovedeşte insuficienţa şi aplecarea spre interese meschine. Din nou liderii de sindicat, aşa-zişii „mari lideri” de sindicat, se aşează împotriva mersului firesc al lucrurilor. Din nou se polarizează pe albia interesului apropiat mai mult partidelor (spre cele din arcul de guvernare ori spre cele, în cazul intereselor de perspectivă, de opoziţie) şi mai puţin pe aceea a reprezentării reale a nevoilor oamenilor.

Că lucrurile nu funcţionează tocmai corect în interiorul mişcării sindicale s-a văzut de nenumărate ori. S-a văzut când unii dintre aceşti lideri au intrat fără nici o jenă, faţă de aceia pe care ar fi trebuit să-i reprezinte, în politică. Şi-au luat carnetele de membru, au trecut şi prin fotoliile de „aleşi”, inclusiv în postura de parlamentari, dar nu au renunţat nici o clipă la statutul care i-a făcut celebri. Că mişcarea sindicală nu este ceea ce ar trebui s-a văzut încă din primii ani ai democraţiei. Când vocile cu adevărat importante au fost atrase în partipiuri de către grupurile de influenţă, politice şi economice. E drept, poate că după anii de totalitarism, de funcţionare a tot şi toate sub mâna partidului unic, inclusiv a sindicatelor strict polarizate după linia partidului, liderii cu pricina nu ştiau ce au de făcut. Nu ştiau ce înseamnă cu adevărat mişcarea sindicală. Iar când au aflat, după lungi şi costisitoare plimbări pe la centralele sindicale din lume, a fost deja prea târziu. Liderii acestora fuseseră deja polarizaţi într-o mişcare prudenţială a guvernanţilor-activişti care ştiau cum să-i manipuleze. Alţii, care nu s-au lăsat puşi în calapoadele dictate de noua putere pentru marionetele de care aveau nevoie la nivelul întregii societăţi, au sfârşit după gratii. Şi, în unele cazuri, mult mai rău…

Majoritatea liderilor s-au orientat însă din mers. Au învăţat rostul sindicatului, dar nu ca formă de repzentare a intereselor angajaţilor, ci sub forma de manifestare şi împlinire în economia de piaţă a intereselor grupurilor de influenţă politică şi economică. Afaceri, poziţii politice, poziţii guvernamentale… Aşa şi-au sfârşit la vremea respectivă credibilitatea mulţi dintre liderii de sindicat.

Nici măcar declanşarea crizei economice şi financiare mondiale nu a determinat intrarea mişcării sindicale româneşti într-o formă corectă de reprezentare. Deşi ar fi fost cel mai bun moment. Pentru că simpla intuiţie, cea a bunului simţ, fără analize întortocheate, fără estimări şi viziuni, sugera o perioadă în care sărăcia şi restricţiile vor împinge masele de oameni spre formele clasice de reprezentare. Nu atât spre creşterea simpatiei faţă de partide (fie ele de centru-stânga şi chiar de stânga, dar care nu au ştiut cum să răspundă speranţei şi disperării oamenilor), cât mai ales spre îndreptarea spre marile organizaţii sindicale.

Astfel, în perioada de început a guvernului Boc, liderii sindicali s-au aşezat iarăşi departe de interesul acelora pe care trebuiau să-i reprezinte. Au ascuţit săbiile împotriva cui nu trebuia, au încercat să tensioneze societatea civilă prin inducerea unor teme false. Iar acum asistăm iarăşi la o nouă manifestare dubioasă a acestor centrale sindicale formale. Cu aceeaşi lideri care, fără a avea vreo remuşcare faţă de diminuarea constantă în ultimile luni a celor reprezentanţi (aruncaţi şi din cauza ignoranţei marilor şefi de sindicat în şomaj), angajează din nou teme care se dovedesc contrare interesului celor mulţi. A acelora pe care ar trebui să-i reprezinte.

Lăsăm la o parte penibilul situaţiei în care ţara a ajuns să fie mişcată prin protestele pensionarilor. Este ruşinos pentru o societate care se laudă că şi-a câştigat dreptul la libertate prin sacrificiul tinerilor să vedem că tinerii de azi tac. Au trebuit să iasă pensionarii în stradă, într-o coeziune care ar trebui să facă să roşească toate sindicatele. A trebuit să-i vedem pe bătrâni îmbrânciţi pentru  ne da seama că ceva nu este în regulă cu formele de reprezentare a intereselor şi drepturilor celor mulţi, de afişare a acestora în acea agoră pe care guvernanţii o ignoră cu atâta detaşare. A trebuit să admirăm curajul pensionarilor de a se împotrivi forţelor de ordine, de a da foc fotografiilor lui Traian Băsescu (iar acesta ar trebui să se teamă, pentru că întotdeuana cârmacii care şi-au văzut „pe viu” portretele arse de mulţimi au sfârşit prin a ieşi pe uşa din dos a Istoriei), pentru a înţelege că lucrurile nu sunt aşa cum ar trebui.

Şi chiar dacă liderii centralelor sindicale ar fi trebuit să înveţe ceva din aceste proteste, la doar câteva ore după ce pensionarii erau îmbrânciţi de forţele de ordine, acestea şi-au mai dovedit o dată aplecarea spre tivul partidelor. Cu o seninătate absolută, una care este specifică fie ignoranţilor, fie trădătorilor, aceştia au anunţat că vor propune aplicarea de impozite şi TVA diferenţiate. Aceasta era soluţia sindicatelor! Asta după ce guvernanţii au spus făţiş că vor reducerea salariilor şi a pensiilor tocmai pentru a se evita creşterea impozitelor. Acum, prin mâna strâmbă a sindicatelor a fost expusă şi varianta care îngrijorea patronatele. Creşterea taxelor şi impozitelor. O variantă care ar sufoca definitiv ultima resursă care mai poate ţine România la suprafaţă.

Sindicatele prezintă această „mirifică” soluţie într-o lumină care ar părea pentru cei mai mulţi de bun simţ. Aplicarea de impozite diferenţiate şi TVA mai mare pentru produsele „de lux”. Dar, în realitate, prin această manevră se aplică exact ceea ce urmărea Traian Băsescu (şi ne ameninţa ca variantă a doua de aplicare dacă nu acceptăm reducerea salariilor şi a pensiilor): cota unică şi cresterea TVA. Fie şi aplicate diferenţiat, tot spre o creştere se va merge în cele din urmă. Pentru că TVA-ul „diferenţiat”, s-a dovedit în ţările în care a foat aplicat, nu a funcţionat niciodată în interesul cetăţeanului, diferenţa de TVA fiind de fapt preluată de comercianţi ca parte de profit. Pentru că, şi în cazul unui TVA de un procent aplicat, de exemplu, pâinii, nu vom cumpăra o pâine în mod real mai ieftină. Ci una „frământată” din gramaj pentru a acoperi diferenţa în favoarea comerciantului. În fapt, un TVA diferenţiat nu poate funcţiona decât într-o economie unde există un mercurial impus. Dar nu într-o economie de piaţă unde cererea şi oferta aşează preţurile.

De fapt, propunerea nici măcar nu a fost generată de liderii de sindicat. Ci preluată de aceştia, în formula lor de funcţionare ca sindicate formale. Preluată de la partidele de opoziţie. Pentru că, liderii de sindicat fie fac jocul puterii, fie se polarizează spre proiectele partidelor de opoziţie (în perspectiva ivirii unui alt ciolan), fie joacă, adesea, la ambele capete.

_______________

INCOMPETENŢA CA VICIU

În momentul în care, în mâinile unui personaj politic, incompetenţa se transformă într-un instrument de autosatisfacţie, ea nu mai poate fi tratată din perspectiva unei nefericite tare ce nu poate fi reproşată. Dimpotrivă, devenind sursa unor experimente cu efect de trepanaţie social-economică ce au scopul machiavelic de a proba gradul de suportabilitate a unui întreg popor, incompetenţa, raportată la nivelul unui conducător, devine, prin efectele folosite în scop masochist, un adevărat viciu. O deprindere periculoasă, nu prin afectarea personajului-emanaţie, ci prin degringolada pe care o poate produce asupra unei ţări.

Personajul politic suferă în mare parte de un exces al orgoliului, considerându-se mai presus de toţi ceilalţi muritori de rând. Ne-a dovedit-o şi Traian Băsescu când a rostit cu încredere axioma ce-i defineşte relaţia cu lumea: „Sunt perfect!”. Nu a trecut mult şi lăstarul răsărit parcă din povestea lui „muc cel mic” a început să-şi fâlfâie aroganţa dincolo de vârful nasului. Pentru el, însă, formula magică a constat în definirea propriilor vicii într-un joc politic cu sumă nulă. O formulă în care axioma propiei şi intangibilei perfecţiuni s-a definit într-o rostire epocală: „Nu am vicii. Iar dacă am, suma lor este constantă!”.

Avem, aşadar, un premier desăvârşit. Că doar a fost ucenicul perfecţiunii întruchipate! Dar asta numai dacă plecăm de la premiza că incompetenţa nu este un viciu. Alminteri, lucrurile se complică, iar Emil Boc ar putea atinge absolutul doar dacă s-ar retrage într-o sihăstrie. Cât mai departe de treburile ţării. Abia atunci incompetenţa sa nu ar mai produce efecte şi nu ar mai fi, prin cumulul şi plăcerea repetiţiei ca experiment asupra celorlalţi, un viciu.

Dar mai este un viciu care face să pălească până şi incomptenţa ca formulă de autosatisfacţie: rezolvarea nevoilor celorlaţi. Dar nu aceea a simplilor cetăţeni, ci pe cea a restului de participanţi la falsul politic guvernamental servit pe post de ocârmuire. Un joc în care orgoliile premierului nu se mai pot anula într-o sumă finală în faţa ţării, ci devin parte supusă poftelor profitorilor politici.

Numai aşa se poate explica felul în care premierul, după ce a luptat cu viciile noastre, la nivel de buticuri şi srl-uri, a înhămat la iapa puterii încă un organism de eradicare în masă. Un consiliu interministerial care ar trebui să combată evaziunea fiscală în mod… săptămânal.

Or, lucrurile nu se leagă. Bunăoară, Emil Boc a a pus jugul unui impozit minim obligatoriu pentru toate firmele, chipurile pentru a scăpa ţara de viciile unor patroni care, zicea dânsul, ne furau pe la colţuri. Dovada, furnizată post-factum prin însăşi finalitatea măsurii aberante, ar fi fost aceea că majoritatea patronilor care şi-au închis firmele ca urmare a impozitului minim ar fi fost nişte evazionişti. Că altfel nu ar fi tras obloanele şi ar fi plătit acel „mizilic” de impozit. Muc cel mic a uitat însă că „balaurii” care i-au speriat lui gândurile de a conduce o ţară cât mai cuminte nu şi-au radiat firmele pentru că s-au simţit cu musca pe căciulă, ci pur şi simplu pentru că impozitul minim nu a fost, cum încearcă premierul să ne convingă într-o peioraţie viciată de incompetenţa justificării, nici pe departe „un mizilic”. Căci, alminteri, evazioniştii ar fi plătit pentru plăcerile efemere ale premieului şi nu ar fi achitat noi taxe la registrul comerţului, de data aceasta pentru a-şi radia firmele.

Dar şeful Executivului tot nu este mulţumit. Iar suma viciilor sale de ocârmuitor ce au dat într-un egal al incompetenţei abosolute mai are încă multe necunoscute de relevat. Astfel, deşi au fost mătrăşite 72 la sută dintre firmele ţării, premierul tot nu şi-a sfârşit războiul cu „monştrii” ce-i zdruncină împlinirea în visul lui perfect. Şi-a înfiinţat un ditamai consiliu interministerial care să combată un fenomen deja, cel puţin prin justificarea aplicării impozitului minim, diminuat. Mai ales că, teoretic, au dispărut 72 de procente din „focarul” ce-l putea genera, rostul aplicării impozitului minim fiind acela de a alunga evazioniştii din mediul „sănătos” ale conomiei. Or, ce rost mai avea înfiinţarea unui alt organism de luptă împotriva evaziunii fiscale? Unul constituit, culmea, din „luptătorii” de până acum: Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei, Garda financiară şi mulţi alţii.

De aceea, fie incompetenţa sfidează suma viciilor, deloc nule, pe care le are premieul (ca om obişnuit), fie „viciul” de a da satisfacţie grabnică acelora care l-au oprijinit în împlinirea politică este mai presus de propria autosatisfcaţie.

_________________

„Efect de domino sau «defectare»“

Informaţiile se succed cu o viteză uluitoare. Iar ceea ce era doar o bănuială, începe să se contureze a fi fost doar apogeul unui lung scenariu. Cazul „Floricel” reprezintă doar finalul grăbit al unei acţiuni a contraspionajului, iar „defectarea” a fost produsă în mod voit chiar de către serviciile secrete.

La prima vedere, singura legătură între cazul armelor furate de la Ciorogârla şi trădarea militarului Floricel Achim, prin vânzarea de documente, ar fi faptul că totul s-a petrecut în curtea MapN. Numai că lucrurile sunt mult mai legate, iar cazul Achim se poate dovedi o urmarea directă a decapitării (precipitate) a unor structuri din armată după furtul armelor de la Ciorogârla. O decapitare care a dus la retezarea nu numai a unor oameni din funcţii, dar şi a unor planuri atent migălite în operaţiunile de contraspionaj.

Achim era sub supravegherea servicilor secrete de ani buni. Iar asta spune tot. Pentru că nu a fost „dovedit” şi deferit Justiţiei până acum dintr-un motiv cât se poate de simplu: era folosit de contraspionaj. Altfel spus, arestarea agentului infiltrat în structura MapN ar fi avut drept consecinţă infiltrarea altui spion. Or, în condiţiile în care cunoşti identitatea unui spion, te foloseşti de acest lucru pentru a-ţi crea un avantaj. De aceea, este credibilă ideea că, de fapt, pierderile produse Statului Român nu sunt chiar atât de mari, militarul livrând, fără să ştie, agentului bulgar Zikolov Marinov o marfă „contrafăcută”. Astfel, deşi Achim fura hărţi şi documente pe care le credea reale, acestea erau de fapt inutile. Iar ideea că serviciile secrete se foloseau de Achim pentru a liva „intoxuri” prinde contur şi în contextul în care aflăm că bulgarul Marinov, care era omul de legătură şi tăia „chitanţele” valorice ale informaţiilor primite, era, de fapt, agent… dublu. El se „desconspirase” de ani buni şi era la dispoziţia serviciilor secrete române.

De aceea, adevărata întrebare este cine a avut interesul să dezvăluie acest păienjenis al muncii operative, care, cel puţin în privinţa „calităţii” informaţiei livrate, pare a fi fost sub controlul serviciilor noastre? Cine a avut interesul să distrugă câţiva ani de muncă operativă, de identificarea a cârtiţei şi de refidelizare a agentului intermediar, când este evident că s-a pierdut un important element de protecţie, un adevărtat paravan (pe care se bazează munca constraspionajului economic şi industrial). Iar aici ar putea fi vorba de două direcţii. Fie „defectarea” s-a produs în urma decapitării struturilor din MapN, care probabil ştiau de această acţiune de contraspionaj (acţiune care risca să scape de sub controlul servicilor secrete prin îndepărtarea oamenilor care participau la coordonarea manipulării lui Achim), fie a fost o „defectare” produsă ca răspuns al decapitării structurii militare.

Aici este, aşadar, marele semn de întrebare. Iar singura certitudine este că, dacă până acum spionajul îndreptat împotriva logisticii militare se făcea sub controlul contraspionajului, acum este posibil ca acest lucru să se producă, prin dezvăluirea legăturii Achim-Marinov, printr-un element pe care munca operativă va avea nevoie de alţi câţiva ani pentru a-l identifica.

Pentru că, deşi la prima vedere pare că afişarea publică a unui spion este un gest de afirmare a capacităţii de apărare a sistemului informativ, în mod real această acţiune presupune renunţarea la un întreg păienjenis al muncii de supraveghere a trădătorilor, care poate lasă o fisură sistemului.

CEZAR ADONIS MIHALACHE

______________

PARCĂ AR FI FOST IERI…

Au trecut 20 de ani, iar postrevoluţionarul blazat de astăzi, întrupare peste ierni a tânărului inocent din primăva democraţiei noastre, se simte mai bătrân ca niciodată. Mai inutil, mai neînsemnat. Şi nu ceea ce a ajuns el acum îl doare. Ci felul în care schimbarea pentru care şi-a jertfit adolescenţa sub ploaia de gloanţe s-a metamorfozat. Grotescul de atunci este pe cale să devină firescul de astăzi.

Cum să explici tinerei generaţii falimentul a ceea ce nu a trăit când ispita este tocmai aceea de a culege mărul interzis?

Cu două decenii în urmă ar fi fost imposibil… Acum este firesc. Între noi, cei de astăzi, şi noi cei de atunci, au intervenit câteva generaţii. Iar riscul întoarcerii este uriaş. Generaţii care, lipsite de experienţa directă a acelor vremuri, acceptă inocent marotele unei uniformizări care deschide drumul spre trecut. Este adevărat, roata istoriei se învârte, dar parcă prea nedrept de repede pentru noi.

În 1989, tinerii au ieşit în stradă pentru a alunga frigul, teroarea, indiferenţa. Astăzi, tinerilor le sunt servite îndemnurile uniformizării. O nouă formă de instigare la delaţionism este promovată de televiziuni, care ne invită se ne filmăm şi ne ne turnăm concetăţenii pentru a surprinde „realitatea”. Păienjenişul invadării vieţii noastre, întâi cea publică, apoi cea intimă, se strânge tot mai apăsător. Telefoanele ne sunt ascultate, deşi, noi tinerii de atunci am dărâmat monstruozitatea numită regim tocmai pentru că ne simţeam demnitatea călcată în picioare. Dar ei, tinerii, nu simt întrepătrunderea cu grotescul. Iar noi, ceilalţi suntem prea blazaţi pentru a mai reacţiona.

Sub acoperirea unor marote, se croieşte drumul reîntoarcerii. Am putea spune că istoria se răzbună. Dar nu este aşa, oamenii care impun istoria se răzbună. Sub semnul crizei mondiale, filosofia marxistă (hulită în anii ’90 în aşa măsură încât toţi profesorii de filosofie materialist-dialectică erau alungaţi din facultăţi), revine. Karl Marx se întoarce. Cu sete înzecită de impunere.

Gândirea părintelui socialismului ştiinţific nu este nici măcar rescrisă, opera fiindu-ne furnizată ca explicaţie (urmează ca soluţie) a recesiunii şi crizei financiare. O criză inventată şi exportată de întâia democraţie a lumii (ce poate fi mai convingător?!) pentru implozia doctrinară pe drumul uniformizării. Întra-adevăr, Marx sună astăzi la fel de actual pe cât suna pe vremea luptei comuniştilor cu imperialismul. Pentru că utopiile sunt ispititoare, generând impresia unor certitudini. Apocaliptice sau fatidice, nici nu mai contează, reînvierea marxismului, fie şi doar ca adoraţie, ne poate arunca într-o capcană fatală. Crezul că falimentul prezentului poate fi evitat prin reînvierea trecutului, este mai viu ca oricând. Marx este prezentat azi ca un vizionar, explicaţia crizei financiare mondiale croindu-se perfect pe ceea ce a anticipat părintele materialismului ştiinţific. Faptul că proprietarii de capital vor stimula consumul până într-acolo încât supraîndatorarea simplului om va face imposibilă restituirea banilor. Atunci pentru a evita falimentul băncilor, se va impune naţionalizarea acestora, iar statul “va trebui să ia calea care va conduce în cele din urmă la comunism”. Ca logică, necesitatea apare firească…

Ai noştri şi-au făcut oricum din timp datoria. Nici nu a apucat bine Occidentul să-l elogieze printre rânduri pe Marx, iar ei aplică ceea ce au învăţat în vechiul regim: deşurubarea becurilor prin ministere şi înfierarea hartiei de closet. Căci, somnul raţiunii naşte monstri, iar astăzi raţiunea este adormită între generaţii. Două decenii au fost de ajuns pentru a stinge memoria colectivă. S-a întâmplat şi în cazul altor “isme”, aparent strivite de rebeliuni, revoluţii şi războaie, dar care au ieşit din hibernare reînviate, reşapate, recosmetizate.

Cât de repede uităm…

____________________

ARMATA ELECTORALĂ

Nu vor să rateze nimic… Mai mult, vor să ne umilească prin modul de organizare. Pentru că, în vreme ce multe partide româneşti s-au chinuit să-şi completeze echipa de „uninominali”, apelând şi la nume scoase direct de la naftalină, liderii UDMR vor defila cu un arsenal uriaş.

Mesajul lor este clar. Sunt mai bine organizaţi, mai disciplinaţi. Sunt o forţă şi, din nou, vor să demonstreze că ne sunt superiori. Sunt consecvenţi şi, dincolo de avertizările lui Marko Bela, acesta este atuu-ul care i-a promovat în cei 18 ani de democraţie prin fisurile deschise de lacheii, frustraţii şi trădătorii din politica românească. Şi nu vor renunţa la el. În prag de campanie electorală, UDMR iese la atac cu un număr impresionat de candidaţi. Este, de fapt, primul semnal „electoral”, prin cei 452 de candidaţi, exact cât numărul de parlamentari din înaltul for, aruncaţi în lupta electorală, liderii maghiari vrând să demonstreze că au resursele necesare pentru a constitui un Parlament întreg.

Desigur, nu toţi sunt eligibili. Şi puţini au şanse de a câştiga colegii electorale. Sunt însă suficienţi pentru arealul pe care îl vizează şi, mai ales, sunt suficienţi pentru a ne demonstra că, dacă au o asemenea resursă (care ar putea umple fotoliile întregului Parlament), le va fi foarte uşor să constituie un parlament regional. De fapt, acesta este cel de al doilea mesaj. Dacă au candidaţi pentru un parlament întreg, le va fi foarte simplu să constituie unul regional-autonomist. Pentru că, după relevarea „rezultatelor” referendumului neconstituţional, vor avea nevoie de un for care să le valideze rezultatele. Iar acesta va fi tocmai un parlament regional.

Sunt mesaje cu o ţintă clară, chiar dacă partidele româneşti se fac că nu înţeleg nimic. Chiar dacă liberalii ne asigură că magiarii nu pregătesc nimic, chiar dacă social-democraţii tac mâlc, iar democraţii lui Traian Băsescu tratează ieşirile „regionale” ale mentorului lor ca pe simple vizite de relaxare şi dezgustare a gulaşului „secuiesc”. În fapt, dezgustul nostru ar trebui să se transfome în revoltă, pentru că ţara pare a fi fost feliată, iar noi vom fi puşi în faţa faptului împlinit.

Restul nu reprezintă decât o enormă masă de intoxicare. Iar vorbele pomiţătoare ale lui Marko Bela, că formaţiunea sa va avea mesaje electorale despre infrastructră şi creşterea animalelor, probabil, face parte din scenariul în care şi liderii unor partide româneşti ne tot liniştesc. În plus, sistemul de vot va favoriza constituirea unui nucleu de aleşi bine conturat pentru Covasna şi Harghita. Iar în viitorul parlament regional constituit ilegal, prezenţa unor aleşi aflaţi chiar în Parlamentul Naţional ar putea fi moneda necesară declarării legalităţii forului anticonstituţional. Iar declararea autonomiei şi constituirea unor structuri paralele va veni de la sine. Deja în Harghita ambulanţele şi maşinile de pompieri sunt inscripţionate în limba maghiară, la manifestări pe acestea fiind arborat sfidător drapelul Ungariei. Deja există o structură, poliţia comunitară, numai bună pentru a o transforma, la nivel „regional”, într-o poliţie reprezentativă a secesioniştilor.

Iar noi tăcem… Şi privim cum UDMR ne flutură ironic candidaţii la alegerile parlamentare pentru toate cele 452 de colegii din ţară şi străinătate. Aşa cum vom privi şi de pe 1 Decembrie, când, de Ziua Naţională, ne vor flutura rezultele „referendumului”.

Oare nu am învăţat nimic din lecţiile istoriei? Nu am înţeles chiar nimic din suferinţele înaintaşilor?

__________________

VIN JEFUITORII…

Maghiarii sunt singuri care au certitudinea perpetuării la putere. Şi au trasat deja partea lor de program de guvernare. Partea destinată maghiarilor, cări românii sunt cuprinşi în planul de guvernare al UDMR doar la capitolul contribuabili buni de muls.

Maghiarii şi-au făcut cărţile. Şi par a le fi tăiat chiar peste masa pe care partidele se mai căznesc să-şi aşeze aşii uninominalului. Iar UDMR vrea să taie masa pocherului politic în care a fost aruncată ţara de către social-demopcraţi cu o miză considerată deja punct de plecare în insinuarea altor pretenţii. Extinderea bilingvismului.

O extindere nu atât ca areal geografic, cât mai ales ca substanţă, prin impunerea în trocul politic al următoarei guvernări a unei noţiuni deformate, suturate pe la colţuri cu sfoara iredentismului. Un bilingvism în care cele două limbi să se transforme de fapt într-una prin impunerea maghiarei ca a doua limbă oficială în România.

Dar planul de guvernare nu se opreşte doar la impunerea maghiarei în Ardeal. A fost croit şi capitolul bugetar asociat judeţelor care ar urma să aparţină ţinutului secuiesc. De fapt prin absorţia unor fonduri… europene, dar mai strâmbe în consoane, liderii UDMR par a fi găsit cheia supravieţuirii economice a zonelor vizate. O „autoîntreţinere” care se va realiza cu infuziile Budapestei şi care vor demonstra în final „chiar o creştere a economiei odată cu înfăptuirea autonomiei”.

Lupta pentru atonomie se citeşte în fiecare rând al proiectului de guvernare al UDMR, europarlamentarul Gyula Winkler vizând înfăptuirea autonomiei inclusiv prin „edificarea şi consolidarea sistemului de instituţii ale autonomiei culturale”, prin extinderea reţelei „culturale” a Caselor Maghiare, prin strângerea relaţiilor cu bisericile şi organizaţiile civile.

Pentru UDMR priorităţile ţării la a cărei guvernare şi-au impus să se afle pe mai departe sunt exclusiv priorităţile comunităţii maghiare. Căreia i-au fost definite două tipuri de priorităţi. Pe de o parte cele legate de starea socială, pensii, infrastructură, iar pe de altă parte cele care privesc „identitatea naţională”, pentru a cărei existenţă sunt necesare desigur cât mai multe şcoli şi universităţi în limba maghiară.

Dar gura păcătosului mai scapă şi câte un adevăr, Marko Bela recunoscând că acestea „sunt priorităţi atât ale UDMR cât şi ale comunităţii maghiare”. Adică, ceea ce îşi doreşte formaţiunea este ceea ce trebuie să-şi dorească şi comunitatea. Este, de fapt, pentru prima dată când liderii UDMR-ului recunosc atât de tranşant că de fapt nici nu preau au habar ce vor etnicii de rând, toată agitaţia „secuiască” fiind doar o acoperire pentru realizarea unor scopuri de partid. Mâine-poimâine aceeaşi voce ne va spune şi cine se află în spatele formaţiunii. Pentru că iredentiştii sunt prea siguri pe victoria lor autonomistă şi nu prea se mai ascund printre rânduri. Nici măcar în discursurile oficiale.

________________________

ÎNTRE FNI ŞI FNA

Până acum, bătrânii erau traşi în piept de grupurile infracţionale organizate. Sau cel puţin aşa erau numiţi cei care îi plimbau cu promisiunile pe bătrâni până aceştia semnau pentru cedarea casei în schimbul unei îngrijiri sumare, fiind apoi aruncaţi în stradă fără nici o milă.

Băieţii deştepţi au simţit „tainul” afacerii şi, într-un moment în care numărul bătrânilor aruncaţi în stradă de grupurile mafiote a crescut, au venit cu „soluţia”. Preluarea afacerii, controlate până acum de grupurile mafiote, şi transferarea ei în profitul clicilor organizate. A acelora care funcţionează sub o formă instituţională aparent legală, dar, în realitate, desfăşoară aceleaşi afaceri mizerabile.

Totul a început prin promovarea unei reclame desânţate în favoarea unei companii financiare care, în spatele unui nume relativ celebru (dar implicat în căderea recentă de pe piaţa financiară americană) a venit în România pentru a-i atrage pe bătrâni într-o schemă financiară frumos împachetată, dar la fel de periculoasă ca şi acţiunile celorlalte titpuri de clici. Grupurile infracţionale.

Astfel, cei ce au muncit o viaţă întreagă şi au ajuns, din cauza nepăsării statului numit „social” (prin Constituţie), într-o situaţie nefericită, ar putea cădea în ultima mare capcană a vieţii lor. Pentru că, deşi experienţa prin care au trecut alţi semenii de ai lor i-a învăţat poate cum să se ferească de străinii care le bat la uşă lăudându-se că le vor „binele”, nimeni nu i-a pus în gardă faţă de ţeparii în haine de lux, acei „băieţi deştepţi”. FNI, FNA au lăsat bătrânii fără banii de înmormântare. Acum, alte acronime vor să le ia bătrânilor casele în care locuiesc. Jaful şi spolierea au atins cotele perfecţiunii financiar-instituţionale, iar bătrânii, într-un stat declarat social, sunt din nou singuri în faţa unei ispite şi a unor scenarii financiare pe care nu le înţeleg.

Este, de fapt, doar un alt jaf… Un jaf la nivelul substructurii statului. Şi care vine după ce sectoare industriale esenţiale au fost „externalizate” din avuţia naţională, controlul ajungând în mâna unor clici. A unor grupuri organizate, desigur, nu infracţionale! Francezii ne-au luat industria cimentului… Austriecii şi ungurii petrolul. Băncile au fost împărţite frăţeşte între polii de putere financiară ai noii ordini mondiale. Marea bătălie pe terenurile României s-a terminat, iar haşurarea ţării este delimitată între fel şi fel de interese. Americanii au venit şi ei la spartul târgului imobiliar, dar sunt pe cale să stoarcă totuşi mai mult decât un chilipir. De altfel, aceasta poate fi şi explicaţia faptului că, brusc, preţurile la casele românilor, dar numai la cele vechi, acelea în care locuiesc bătrânii, au început să scadă. În fond, „rentele viagere” acordate în schimbul cedării locuinţei se vor stabili tocmai în funcţie de preţul „de piaţă” al apartamentelor.

Pe scurt, compania de soluţii financiare Hild, care are printre acţionari banca americană Merrill Lynch, oferă un aranjament financiar prin care cumpăra casele bătrânilor de peste 65 de ani, oferind un avans şi o rentă lunară. O afacere cu multe zerouri pentru compania finanţatoare care şi-a calculat la zecime profitul. Acesta este şi motivul pentru care în program sunt incluse doar persoanele de peste 65 de ani. Şi asta pentru că, în România, speranţa medie de viaţă pentru cei ajunşi la o asemnea vârstă este de numai 15 ani.

Profitul va rezulta din faptul că firma va pune mâna pe o casă a cărei valoare „de piaţă” o estimează după cum vrea, plăteşte un avans de numai 20 la sută şi, în cel mai pesimit caz, mai achită niste rente lunare vreme de încă 15 ani. Or, dacă luăm cazul unei proprietăţi evaluate la 100 000 de euro, compania va plăti practic un avans de 18 000 de euro şi dacă luăm în considerare o speranţă medie de viaţă de 15 ani, încă 72 000 euro. Astfel, costurile totale se vor situa sub 75 la sută din valoarea iniţială a casei. Compania va câştiga în acest fel pe două planuri: în primul rând prin subevaluarea preţului iniţial, dar şi din posibilitatea de a nu fi nevoită să depăşească plata rentelor cuvenite mai mult decât media estimată.

Deşi afacerea pare avantajoasă şi pentru cei vizaţi (prin faptul că bătrânii pot locui în continuare fără chirie şi primesc un avans şi o pensie lunară), în realitate ea maschează o serie de posibile neajunsuri, pentru a nu le spune chiar escrocherii.

În primul rând, din cauza clauzelor contractuale, contractul de rentă prin cedarea locuinţei scoate din joc moştenitorii, deschizând portiţele unor mega-afaceri pentru „băieţii deştepţi”. Apoi, evaluarea locuinţei nu este făcută de un agent imobiliar independent, ci de unul agreat de compania finanţatoare, iar acesta va pune preţul dorit. Adică, subevaluat. În plus, din momentul vânzării locuinţei, compania finanţatoare devine proprietar înscris în cartea funciară, iar cei se vor răzgândi vor avea mari dificultăţi în a-şi recupera casa (procesul de desfiinţare a unui asemenea contract durând ani şi costând enorm).

Cel mai important, însă, este faptul că bătrânii care îşi vând casa nu au nici o acoperire în cazul în care compania dă faliment (aşa cum a dat Merrill Lynch, banca finanţatoare, după criza din SUA, şi care, iată, pare a-şi reface activele tocmai pe spatele pensionarilor noştri). Riscul este uriaş, bătrânii putând rămâne şi fără casă şi fără renta viageră. Totul pentru un avans cert de numai 20 la sută din valoarea casei. O afacere păguboasă pentru cei vizaţi oricum a-i privi-o. Pentru că, dacă şi-ar vinde casa la valoarea pieţii (şi nu la cea „estimată” de companie) şi s-ar muta la ţară, ţinând restul banilor la bancă, bătrânii ar fi cu mult mai câştigaţi.

Ei bine, au venit şi americanii pe care bătrânii noştri îi asteaptă de câteva decenii. Dar au venit să-i jefuiască nu să-i ajute. Acesta este tristul adevăr.

_________________

VOTUL PREZUMTIV CORUPTIBIL

Un sfert din românii cu drept de vot recunosc că li s-au oferit bani în schimbul votului la alegerile locale din vara acestui an, iar 29 la sută recunosc că ştiu şi alte persoane cărora li s-au facut propuneri financiare pentru a pune stampila pe un anumit candidat. Un tablou al realităţii peste care se vor suprapune, peste numai câteva luni, alegerile uninominale.

Este neîndoielnic, alegerile uninominale vor da candidaţilor cu dare de mână o şansă uriaşă în faţa adversarilor, acest sistem de vot conturând practic un status al acoperiri legale a deschiderii electoratului spre stimulente. Iar drama accentuării fenomenului dării de mită vine din impunerea votului uninominal la nivelul unei societăţii încă flămânde. Sondajele din teren o demonstrează: predispoziţia electoratului pentru acceptarea „atenţiilor” venite dinspre candidaţi ori partide este cât se poate de reală. La baza ei stă sărăcia şi frustarea, cumpărarea votului având succes atât în zonele sărace (precum Moldova, unde 39 la sută dintre locuitorii recunosc că li s-a oferit o sumă de bani în schimbul votului), dar şi în regiunile în care românii trăiesc nu atât la limita sărăciei, cât mai ales sub frustarea de a vedea principala etnie clădindu-şi averi colosale din furt. Astfel, cum furtul politic nu diferă prea mult de furăciunile la care se dedau etnicii ţigani, deschiderea spre acceptarea mitei electorale se regăseşte în proporţii semnificative şi în Drobogea (30 de procente), dar şi în Oltenia (24 la sută).

O disponibilitate care vine şi din lipsa de reacţie a autorităţilor care, deşi sunt puse în faţa unei realităţi evidente (cumpărărea votului fiind tot mai des întâlnită), nu intervin. Iar neintervenţia nu este periculoasă atât prin faptul că actorii politici implicaţi în darea de mită scapă nepedepsiţi, cât mai ales prin generarea la nivelul conştiinţei publice a ideii că primirea de foloase electorale reprezintă un gest firesc. O „dare de mână” a acelora care au şi care trebuie să-şi plătească intenţia de a candida.

O disponibilitate care vine şi din reflexia către cetăţean a imaginii hidoase a politicianului candidat care trebuie să „doneze” bani partidului pentru a avea dreptul să candideze. Iar cum aceste donaţii nu se mai fac nici măcar pe ascuns, devenind publice în încercarea unor partide de a-i ridiculiza pe candidaţii zgârciţi, cetăţeanul se consideră îndreptăţit să-şi primească şi el „tainul”. Acum, că după oricum vor urma alţi patru ani de lipsuri.

Astfel, înainte de a fi rezolvat problema mitei electorale, măcar prin definirea clară a noţiunii şi stabilirea unor sancţiuni reale pentru candidaţii cu tendinţe de a impune acest fel de corupţie, înainte de a fi dat o finalitate sutelor de reclamaţii privind darea de mită electorală din timpul alegerilor locale, guvernanţii au nivelat practic competiţia electorală spre stadiul final al perfecţiunii. O perfecţiune în care plevuşca, dată la o parte de lipsa chimirului, va lăsa loc marilor peşti să-şi depună icrele dării de mită în mâinile electoratului disponibil.

Finalul? O realitate dură şi imediată: votul uninominal va favoriza darea de mită electorală de către candidaţii cu posibilităţi. Pentru că s-a ales un sistem de vot viciat (dar nu din cauza formei sale, ci a fondului peste care se suprapune, recte sărăcia şi frustarea), primele alegeri uninominale vor da câştig de cauză corupţilor îmbrăcaţi în haine de politicieni.

În aceste condiţii, solicitările PRM-ului de a fi amânat votului uninominal până în 2012 nu sunt deloc ilare. Chiar dacă iniţiativa vine tardiv şi pare a masca un compromis pentru supravieţuirea partidelor mici. Partide care nu mai au nici o şansă, neavând parte de lideri „uninominabili” cu biştari în traistă (aceştia înclinându-şi frunţile teşite de atâtea plecăciuni către partidele „reprezentative”).

__________________

PARTIDUL SRL

Şi unii şi alţii au încălcat legea… Au folosit partidele ca paravane pentru fel şi fel de afaceri, transformându-le în adevărate societăţi comerciale. Dar cât din activitatea comercială a firmelor cu acronim politic a fost legală şi cât a reprezentat o extensie a mecanismului de clică al spălărilor de bani, este o problemă care pare să depăşească cu mult puterea de cuprindere a Autorităţii Electorale Permanente.

Că s-a încălcat legea nu a interesat pe nimeni. Nici pe cei de la putere, nici pe cei aflaţi în opoziţie alternantă. Câţi bani au fost produşi de partidele-srl şi câţi s-au întors în visteria formaţiunilor este deja o altă problemă. Esenţial este că, într-o ţară în care investitorul onest, dornic să-şi clădească o afacere, a fost trecut prin furcile caudine ale birocraţiei, trântit mai apoi de lopeţile fiscului şi jupuit în cele din urmă de inspectorii a fel şi fe de autorităţi, care aveau grijă să vină periodic pentru a-şi lua tainul, partidele au funcţionat lejer într-un adevărat rai al srl-ului bricolat cu tertipurile fundaţiilor şi ong-urilor. Pentru că, deşi legea interzice acest lucru, firmele au funcţionat, mai ales în teritoriu, ca adevărate societăţi comerciale. Nu au fost impozitate, însă, pentru că ar fi însemnat ca acest furt să fie recunoscut oficial, banii produşi, salvaţi în întregime de la zecuirea statului, întorcându-se în bugetele formaţiunilor pentru finanţarea campaniilor electorale. Teoretic, pentru că, în lipsa înscrisurilor contabile, trasarea liniei dintre activităţile legale şi cel oneroase este imposibilă.

Printre marii „comercianţi”, Autoritatea Electorală Permanentă a identificat doar PNL-ul şi UDMR-ul. Cel două formaţiuni au obţinut profituri însemnate din activităţile comerciale, fondurile fiind folosite (fără a se şti însă în ce proporţie!) în finanţarea campaniei electorale.

Banii partidelor nu provin, însă, doar din activităţile comerciale (fie ele şi mascate drept donaţii ori subvenţii). În fapt, în spatele firmelor cu siglă de partid s-au ascuns marii „oameni de afaceri”, partidele-srl împărţindu-şi domeniile şi felind bogăţiile ţării fără nici un fel de jenă. Cel mai violent jaf a venit dinspre formaţiunile maghiare, care s-au folosit de banii obţinuţi pentru a finanţa tocmai campaniile anti-româneşti. Tragic şi ironic. Celelalte formaţiuni au furat sub sigla partidului-srl pentru a-şi asigura resursele financiare necesare supravieţuirii politice de la un mandat la altul.

De fapt, marile afaceri ale oamenilor care au „finanţat” partidele, au fost marile afaceri ale partidelor-srl. UDMR a jefuit pădurile ţării. Liberalii şi social-democraţii au stors din petrolul ţării banii pe care şi-au clădit procentele de reprezentare electorală, democraţii au ţinut şi ei cu dinţii de feliile acaparate. Partidul SRL a fost de fapt un stat în stat, flancat de băncile şi afacerile personajelor aflate pe lângă partide (personaje polarizate pe lângă acestea fie dintr-un crez, mai rar, fie dintr-o speculare şi o şantajare a slăbiciunilor). Formaţiuni care au trăit şi pe seama firmelor cu datorii la stat, prin absorţia de „donaţii” de la acestea (donaţii pentru a căror acceptare partidele nu trebuiau să răspundă, legea prevăzând că, deşi firmele care au datorii la bugetele de stat nu au voie să facă donaţii, nu spune că formaţiunile politice trebuie să le şi verifice). În semn de „recunostinţă” pentru donaţiile făcute, societatile comerciale care au făcut sponsorizări au primit contracte publice de la anumie instituţii publice. În acest fel, nimic nu s-a pierdut, totul învârtindu-se în cercul afacerilor de clică.

___________________

PONEIUL CU FAŢĂ DE PATIBULAR

De când şi-a iţit faţa tragi-comică pe eşafodul societăţii civile, nu a făcut altceva decât să ne înjosească. Pentru că, acesta era preţul scoaterii lui din anomimat şi urcarea pe un piedestal la care ar fi trebuit să se închine întreaga intelectualitate postdecembristă. Murdărirea fiinţei româneşti, ponegrigrea eroilor neamului şi strivirea sub rândurile scrise cu peniţa strâmbă a eseului pseudognostic a valorilor noastre culturale.

După mintea nefericitului cu mină de zvastică mustăcioasă, românii sunt buni de spânzurat. Şi nu pot alcătui un popor pentru că „valoreaza cât o turmă: după grămadă, la semnul fierului roşu”. Or, aşezarea acestui personaj în fruntea Institutului Cultural Român (ICR), organism bugetar menit să promoveze valorile culturale tradiţionale şi moderne ale ţării în străinătate, dar devenit sub H.-R. Patapievici o Instituţie a Ruşinii Culturale, a consemat momentul triumfului filosofului detractor în fruntea cetei de săpători la stâlpii naţiunii. Din clipa numirii acestuia de către Traian Băsescu în fruntea ICR, prin îndepărtarea unui promotor adevărat, scriitorul Augustin Buzura (şeful statului explicându-şi hăhăit gestul prin faptul că „fiecare vine la putere cu oamenii lui”), uneltele şi uneltitorii au început să lovească din greu. La început, au încercat să pună sub semnul îndoielii însăşi fiinţa culturală românească, dar, cum argumentele aduse riscau să-i sufoce în ridicol, au schimbat „tactica”, manipulând realitatea prin intermediul exprimării verbale şi grafice cu aer suburban pentru a minimiza şi, în final, ridiculiza exprimările literare şi estetice tradiţionale.

De altfel, este neîndoielnic: H.-R. Patapievici ne urăşte. Ne urăşte ca neam, ca fiinţă artistică, ca paloş istoric, ca reprezentare. El, o faţă strivită sub copita imposturii, şi-a permis să ne caracterizeze drept fiinţe patibulare, cu „maxilare încrâncenate, guri vulgare, trăsături rudimentare, vorbire agramătă şi bolovănoasă”. Agramatul pseudo-gnostic impus într-un abuz cutural istoric fără precedent în fruntea ICR, s-a repezit să ne înfiereze în debaraua limitelor sale „eseistice”, transformându-se în strigoiul menit să ne sperie şi ne alunge dintre naţiunile civilizate. Alţii ne-au înjosit pe tărâm istoric. El a primit ordinul de a ne înlătura din lumea culturii.

După H.-R. Patapievici. românii ar trebui spânzuraţi. A făcut şi un apel public (un demers adresat iniţial celor leat lui, care storceau banii frumoşi pe seama „reprezentării” ţării prin fel şi fel de ambasade şi instituţii, apel publicat ulterior sub forma unui volum de eseuri ale caznei sale interioare, esenţialmente patologică), alegând să-şi exprime fetişul vulgar reprimat în anii adolescţei, şi care pare a-i bântui cosmarurile onorico-freudiene, prin intermediul unor lucrări în graffitti cu pretenţii de manifest intelectual. A lucrat, de fiece dată, cu eleganţa călăului zâmbitor, reuşind ca la limita intelectului său mărginaş să identifice o mască pentru ura sa încrâcenată. Ne-a etichetat drept „patibulari”, o extensie franţuzită a idei care l-ar fi făcut fericit. Spera ca în felul acesta „vulgul” să-i nu-i priceapă îndemnul adresat intelectualităţii „rasate”, acela că toţi cei 23 de milioane de omuleţi patibulari sunt buni doar de spânzurat. Probabil, în alte vremuri şi în alte regimuri, ne-ar fi înghesuit pe toţi într-o cameră. Timpurile moderne au impus, însă, o altfel de manifestare, o axfisiere în gazul letal al subculturii. De la negarea şi ridiculizarea reperelor neamului românesc, la respingerea şi chiar înlăturarea din memoria colectivă a clasicilor, totul pentru disiparea reperelor care menţin vie o civilizaţie.

Fiind în fruntea Institului Cultural Român, H.-R. Patapievici nu putea spune în mod făţiş că românii nu au cultură. Ar fi fost un non-sens. Aşa că, ne-a etichetat drept patibularii unei culturi rudimentare. Faptul că Traian Băsescu l-a propulsat în această funcţie are poate o scuză, dacă ne gânduim că subcultura, elementele ei constituitive, se sprijină pe fracţiile „rebele” ale imposturii politice, sociale şi culturale. Dar, având în faţă dovezile rasismului nazist din spatele scheletului intelectual al filosofului detractor, Traian Băsescu ar fi trebuit să-şi reevalueze alegerea. Şi ar fi trebuit să vină şi el cu o soluţie finală. Una simpla, raţională: să-l invite pe Patapievici să părăsească el turma celor 23 de milioane de „omuleţi patibulari”. Nu a făcut-o, deşi era preşedintele ţării de patibulari. H.-R. P. a rămas astfel în „mocirla” care îi provoacă o „dragoste jupuită” faţă de tot ceea ce este românesc, adâncindu-se, sub lefuri grase în defăimarea unei naţiuni.

O înjosire promovată în mod repetat departe de ochii ţări, în străinătate, în cadrul centrelor culturale româneşti. Acolo unde, cel ce s-a pronunţat public pentru desfiinţarea limbii române, “o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim”, a organizat expoziţii menite să atragă tocmai furia şi dispreţul poparelor civilizate. Ultima găselniţă, expoziţia din cadrul galeriei de artă a Institutului Cultural Român de la New York, “Freedom for Lazy People” a adus în faţa lumii imaginea unui popor cultural aplecat asupra pornografiei şi antisemitismului. Un ponei gonflabil purtând însemnul zvasticii, graffitti reprezentând ironizări ale unor lucrări biblice şi vulgarul pornograpic prezentat în mod făţiş, au fost reperele culturale puse în cârca culturii române la întâlnirea sa cu alte civilizaţii.

Din nefericire, sunt încă mulţi spectatori în ţara celor 23 de milioane de omuleţi patibulari, care îi acceptă aceste înjosiri, motivând că filosoful a scris sub imperiul suferinţei interioare, el fiind, de fapt, un mare intelectual recent. Este adevărat, unul dintre punctele centrale ale gnosticismului este problema răului: de ce există răul în Univers? Dar, în cazul de faţă întrebarea ar trebui să capete o altă formă: de ce există ]n Univers o speţă de genul lui H.-R. Patapievici?

____________________

CE FEL DE VOT?

Înainte de toate ar fi trebuit explicat sistemul electoral bazat pe votul uninominal. Apoi, electoratul ar fi trebuit să decidă dacă este de acord cu acest gen de alegeri. Dar întrebările se pun abia acum, răspunsurile date de cei chestionaţi denotând că vechea chestiune retorică „eu cu cine votez?” ar trebui înlocuită cu întrebarea „eu ce votez?”.

Nu este deloc clar ce reprezintă sistemul de vot uninominal. Dar, în loc să blocheze evoluţia lucrurilor spre un scrutin care îi ameţeşte şi pe electori, dar şi pe candidaţi deopotrivă, partidele nu fac altceva decât să se lamenteze, unele, ori să arunce tiruri ironice. Nici membrii partidelor „mari” nu ştiu prea bine cum stă treaba cu votul uninomiunal. Dar agrează sistemul pentru că este directivă de la centru. Acolo unde sistemul uninominal este văzut, în principal, ca mijloc de eliminare a formaţiunilor mici. Nici preşedintele ţării nu înţelege prea bine cum se aşează votul uninominal peste nedumeririle românilor. A recunoscu-o sincer, dar nu aici printre noi, ci printre rromii care lui i s-au părut mai români ca noi, acolo, în Italia.

Cât despre simplul votant, nedumerirea generală se vede clar din ultimele sondaje de opinie realizate de Insomar. Pe scurt, 42,6 la sută dintre români nu ştiu cum se vor desfăşura alegerile parlamentare din toamnă. Un procent care te-ar duce cu gândul că mai există o majoritate. Numai că din acea majoritate mai sunt 27,2 de procente de alegători, care sunt cert convinşi că tipul de scrutin va fi acelaşi ca şi până acum. Adică sunt la fel de străini de ceea ce se va întâmpla în toamnă ca şi ceilalţi!

Şi dacă tot nu au înţeles cum stă treaba cu uninominalul, votantul a decis să dezlege singur misterul în cabina de vot. Astfel, 68 la sută dintre cei chestionaţi au declarat că vor vota un candidat de care au auzit, chiar dacă acesta nu face parte din partidul preferat (adică, un fel de uninominal, ceva mai căpresc), iar 32 la sută vor alege candidatul partidului preferat, chiar dacă nu au auzit de respectiva persoană (ceva rămas din scurta istorie postdecembristă a votului pe liste). Adică nici un sistem uninominal „pur”, nici unul pe liste, ci o struţo-cămilă electorală care ar putea da peste cap toate previziunile analiştilor.

Ce au înţeles partidele din toată această tărăşenie? În principal, faptul că trebuie să mizeze pe nume sonore pentru a supravieţui. Pe ritmuri de taraf ori manele, apelând la foşti sportivi sau oameni de afaceri, partidele încearcă să supravieţuiască politic şi avanseazaă nume sonore, dar stranii pentru lumea politicii. PNL, cel mai strângător la strigarea de vip-uri, mizează pe cântăreţul de muzică populară Nicolae Furdui Iancu, pe actorul Ion Caramitru, dar şi pe fostul sportiv Ivan Patzaichi, formaţiunea fiind refuzată de actorul Alexandru Arsinel. Din partea PRM, va candida pentru un post de deputat Oana Zavoranu, iar partidele au încă deschise listele cu surprizele de sezon.

___________________

PATRIARHUL – PREŞEDINTE?

Ministrul Sănătăţii a găsit calea spre rezolvarea crizei din Sănătate. Apropierea bolnavilor de cele sfinte. Desigur, acest lucru se întâmpla în mod real de mai multă vreme, prin reformle sale Eugen Nicolaescu reuşind să-i îndrepte pe bolnavi (mai repede şi fără ocolişuri costisitoare pentru sistemul medical) la cele veşnice. Acum însă, ministrul încearcă să împletească teoria medicală cu practica vocal-religioasă.

„Oamenii trebuie să se spele pe mâini!“, şi-a rezumat cu aer de savant ultima revelaţie non-laică Eugen Nicolaescu. Şi a făcut-o în contextul religios al întâlnirii cu Prea Fericitul Daniel, ceea ce ridică multe semne de întrebare faţă de mesajul iniţiatic pe care a vrut să-l transmită acest maestru ocult al sănătăţii ţinute pe îţele răbojului contabil. Pentru că felul „recomandării” ne duce cu gândul la faptul că fie ministrul sănătăţii nu prea a călcat pe la biserică, fie chiar a invitat enoriaşii să se spele pe mâini de toate cele precum în nefericitul exemplu al lui Pilat din Point. Pentru că, a declara în contextul semnării unui protocol de colaborare între Ministerul Sănătăţii şi BOR că românii ar trebui să se spele pe mâini a fost o rostire, dacă nu vicleană în strecurarea necuratului, atunci săracă în duhul înţelepciunii.

Ministerul Sănătăţii şi Biserica Ortodoxă Română au încheiat un protocol prin care preoţii trebuie să îi indrume pe credinciosi la păstrarea igienei, analize şi vaccinari. „Preoţii parohi vor solicita populaţiei să se prezinte la doctor. Vrem să reducem consumul de alcool, droguri şi tutun şi bolile transmisibile precum hepatita, SIDA şi sifilis. Oamenii trebuie să se spele pe mâini“, a declarat Eugen Nicolaescu.

Astfel, la sfârsitul slujbelor, la înmormântări (!), cununii sau la botezuri, preoţii le vor da enoriaşilor sfaturi despre păstrarea curăţeniei.

Oricum, deloc întâmplătoare aceastră suprapunere, trebuind remarcată aplecarea Patriarhului în strângerea fiilor rispitori (ai guvernului!). Şi o face mai bine chiar decât însuşi premierul Tăriceanu. Semn că Patriarhul ar putea deveni un reper de necontestat al românilor şi în afara bisericii.

O suprapunere care s-a produs exact în contextul în care se vorbeşte tot mai insistent despre candidatul supriză al mai multor partide la alegerile prezidenţiale. Un contracandidat pe măsura lui Traian Băsescu, dar care să vină dintr-un segment neviciat al societăţii. Pentru că, aşa cum au demonstrat-o şi alegerile pentru Primăria Generală a Capitalei, politicieni consacraţi (chiar şi politicienii „de profesie”!) sunt astăzi ultimii aspiranţii capabili de succes în domeniul… politicii. Al înaltei politici.

În fond, cine se poate măsura cu Traian Băsescu dacă nu o personalitate apolitică (fie şi aparent) venită din segmentul în care românii au cea mai mare încredere? Pentru că sondajele o demonstrează fără echivoc: românii au în continuare cea mai mare încredere în Biserică, la polul opus fiind tocmai partidele politice. Cu tot cu liderii lor.

__________________

LOVITURI DE PALAT

Sezonul politico-novelistic de toamnă din acest an se anunţă deja cât se poate de… fierbinte. Pe de o parte, Traian Băsescu şi PD(L) vor să reducă avantajul luat de baronii PSD în urma localelor prin iniţierea alegerilor prezidenţiale anticipate. La rândul lor, social-democraţii pregătesc debarcarea preşedintelui Băsescu prin reluarea scenariului supendării, de data aceasta bazându-se pe electoratul disciplinat al localelor pentru a-şi asigura deznodământul politic visat.

Puse în oglindă, ambele iniţiative (prima ieşită în presă doar la nivel de insinuare, cea de a doua făcută publică de către cel mai tăcut politician al alegerilor locale, Nicolae Văcăroriu) sunt doar alte două mostre ale mizeriei politice strânsă în 18 ani de „democraţie” pe albia dâmboviţeană a eşichierului politic. Pentru că amândouă tendinţe ignoră tocmai aşteptările pe termen lung ale alegătorului, fiind construite pe emoţiile şi repulsiile de conjunctură. Traian Băsescu speră să mai prindă un tren cât timp electoratul marotei „Să trăiţi bine!” îi mai este alături, iar pentru aceasta este gata să forţeze lucrurile la limită, dându-şi demisia pentru a provoca anticipatele prezidenţiale. Cu alura victimei care a mai suferit o dată pentru poporul său, trecând printr-o suspendare, actualul preşdinte speră să mai sensibilizeze o dată acea coarda a electoratului care a înălţat mantaua portocalie pe steagul politicii. Un drapel aflat în bernă de câteva luni încoace.

În fapt, o manevră politică lipsită de orice moralitate, dar care nu-l face pe Traian Băsescu mai diabolic, din punct de vedere al scopului politic, decât liderii PSD. Care, marjând pe acelaşi sistem al iritării ultimei corzi sensibile, politic!, al unui electorat saturat, reiterează posibila procedură de suspendare a preşedintelui României. O acţiune pe care o vehiculează, în aceeaşi cacealma a presupuselor strategii politice.

Luate în răspăr, însă, amândouă intenţii, deşi par penibile, au gradul lor de reuşită. Totul depinde de cel ce va iniţia primul acţiunea. Pentru că şi în cazul lui Traian Băsescu, demisia şi organizarea anticipatelor ar dura, dar şi în cazul suspendării iniţiate de PSD am avea de a face cu un lung interval de acţiune. O perioadă în care antipatiile şi febleţea alegătorului ar putea suferi mutaţii serioase. Pentru că, dacă alegerile locale au indicat un lucru cu certitudine, acela a fost tocmai tot mai greaua anticipare a tendinţei de vot a electoratului. Mai ales a aceluia „nehotărât”, care devine tot mai consistent.

Oricum, dacă în cazul lui Traian Băsescu era previzibilă o mişcare disperată, totuşi, în cazul social-democraţilor surpriza a venit dinspre personajul care s-a avântat în a lansa aceste ameninţări. Pentru că ieşirea lui Nicolae Văcăroiu, cel care în timpul suspendării preşedintelui Traian Băsescu s-a dovedit relativ imparţial, este acum total nepotrivită. Bunăoară, deşi a evitat să-şi asume până mai ieri rolul de portavoce a intenţiilor de acţiune politică vehiculate la nivelul PSD-ului, preşedintele Senatului nu pare a mai fi acelaşi personaj din umbră, ameninţându-l deschis pe şeful statului că este pasibil de o nouă suspendare. Motive există, iar calculul social-democraţilor este cât se poate de simplu. În cazul suspendării şefului statului, preşedintele interimar va numi primul ministru.

Astfel, dacă Traian Băsescu nu va ţine cont de noua grilă politică favorabilă, fie şi firav, social-democraţilor, şi va continua să susţină că, în situaţia în care nici unul dintre partide nu va obţine 51 la sută din voturi, va avea în vedere formarea unui guvern minoritar (dar de factură proprezidenţială, desigur!), social-democraţii vor iniţia suspendarea şefului statului. PSD-ul este conştient că nu va obţine nicicând 51 la sută din voturile alegătorile, dar se bazează să atingă acest prag împreună cu alte formaţiuni în cadrul unei alianţe, solictând astfel dreptul de a propune prim-ministrul. Dacă Traian Băsescu nu le va da satisfacţie, va urma suspendarea şefului statului şi numirea premierului dorit de către preşdintele interimar. Adică de către seful Senatului, Nicolae Văcăroiu.

Totuşi, judecând la rece aceste afirmaţii, tocmai Nicolae Văcăroiu este cel care se aşează în afara legii, proliferând, de dincolo de prezumţia de nevinovăţie, şantajul prin ameninţarea suspendării preşeintelui României, afirmaţiile sale fiind, în contextual actual (în care nici un partid nu a reclamat necesitatea suspendării preşedintelui ţării) o antepronunţare şi o dovadă a disponibilităţii lejere a preşedintelui Senatului de a se folosi de instituţiile statului pentru a-l suspenda pe Traian Băsescu.

Este posibil, aşadar, ca în toamnă să asistăm la două lovituri de palat. Una venită dinspre Cotroceni, prin posibila provocare a alegerilor prezidenţiale anticipate prin demisia bruscă a şefului statului, cea de a doua a instituţiilor controlate de către PSD şi partidele asociat, prin suspendarea lui Traian Băsescu şi numirea unui premier PSD de către Nicolae Văcaroiu, care va redeveni preşedinte interimar. Simultane ori nu, acestea vor afecta grav mersul României, dar destinul ţării pare să fie chiar ultima grijă a politicienilor.

________________

MANIPULAREA PRIN OMISIUNE

Principiul este simplu. Dacă nu poţi polariza masa electorală, cel mai bine este să o să îndepărtezi de urne. Pentru prima dată în istoria postdecembristă, un guvern renunţă la încercările de a-şi atrage o importantă masă electorală. Mai mult, într-o manipulare ordinară a aruncării responsabilităţii între ministere, guvernul face pierdută urma a două sau chiar trei milioane de români din Diaspora, izolându-i departe de listele electorale.

Motivul este evident: semnalele din diasporă sunt mai directe ca niciodată. Iar cum votul care ar fi trebuit să-i vină dinspre una din cele mai importante segmente electorale nu-i mai este favorabil, guvernul încearcă acum să scape de reflexia adevăratei democraţii care ar putea veni dinspre diasporă. Astfel, mergând în spriritul vechiului principiu “cine nu este cu noi, e împotriva noastră”, cabinetul Tăriceanu pare decis să îndepărteze o uriaşă masă electorală de lângă cabina de vot. Diaspora, aceea pentru care alte guverne au cheltuilt sume importante pentru o polariza, dar care pare a fi rămas total impasibilă faţă de sinistrul cabinet liberal.

Este motoivul pentru care guvernul a iniţiat o manipulare ordinară pentru a izola diaspora, aruncând responsabilitatea desemnării listelor între două ministere. Pe scurt, la alegerile parlamentare din toamnă, din cele două sau chiar trei milioane de românii aflaţi în afara graniţelor ţării vor putea vota mai puţin de 200 000 de suflete. Pentru că numai atâţia se află în evidenţele autorităţilor române ca având domiciliul în străinătate şi, în accepţiunea cabinetului Tăriceanu, doar aceştia au dreptul să voteze. Dar, grosul românilor din străinătate nu îl reprezintă cei care au domiciliul stabil în ţara de adopţie, ci persoanele care sunt rezidente, estimările vorbind de un numar de două sau chiar trei milioane de români cu rezidenţă în străinătate.

De fapt, guvernul manipulează lista electorală a românilor din afara ţării, eliminând un important segment prin aruncarea responsabilitatea stabilirii dreptului de vot al acestora între două ministere. Între cel al Administraţiei, care se spală pe mâini prezentând lista a 190 000 de români care au reşedinţa în străinătate (subliniind că restul intraă în sfera de acţiune a Minsiterului de Extrne) şi cel al Externelor care dă din umeri, precizând că nu intră în atribuţiile sale ţinerea unei evidenţe a românilor din străinătate

În acest fel, cabinetul Tăriceanu pare să fi îndepărtat o problemă mereu spinoasă pe buletinele de vot. Diaspora. Dar, nu numai votul potrivnic al acesteia a speriat guvernul liberal, ci şi tendinţa de vot a tinerilor din ţară, agentul antielectoral guvernamenatl elimânând de la vor şi câteva zeci de mii de studenţi din ţatră care învaţă în altă localitate decât cea de domiciliu şi care nu vor putea vota.

Astfel, cu o listă electorală curăţată de votul incert, guvernul Tăriceanu se bazează masiv pe votul pensionarilor. Pare paradoxal, dacă nu este chiar de-a umilitor pentru un partid de factură liberală (fie măcar şi cu numele) să se bazeze pe masa de vot aparţinând în mod tradiţional partidelor de centru-stânga, dar agăţarea de bucate a condus la renunţarea la orice fel de doctrine.

__________________

ALIANŢA ACRONIMELOR

În vreme ce în zona social-democraţiei se simte mirosul unui nou partid din lunga listă de creaţii aparţinând lui Ion Iliescu, PSD-ul îşi pecetluieşte drumul spre destinul de următorul mare abandon politic iliescian, prin forţarea alianţei cu Partidul Conservator.

O alianţă care anunţă deja, cu surle şi trâmbiţe viitorul program de guvernare (!), dar care pare a împinge, de fapt, cele două formaţiuni spre momentul adoptării unui nou acronim. Astfel, îmbătaţi de succesul din alegerile locale, liderii PSD se gândesc deja, trecând peste momentele imediat următoare, la guvernare. Pentru ei nu mai există analiza la rece a rezultatelor reale din teritoriu, nu mai există pregătirea alegerilor generale, ci doar pofta de a se înfrupta cât mai grabnic, chiar şi peste rând, din bucatele puterii.

Prin urmare, nu este deloc suprinzător faptul că Mircea Geaonă s-a grăbit să iasă la rampă cu anunţuri despre felul în care vor guverna ei ţara. Preşedintele PSD a psu cruce realităţii imediate şi a anunţat că departamentele social-democrate din partid, împreună cu cele ale conservatorilor, vor propune la Consiliul Naţional din iulie (al PSD-ului) temele programului de guvernare. Un program de guvernare care va asigura „menţinerea creşterii economice de cel puţin şase la sută pentru următorii patru ani”, o ţintă de inflaţie redusă şi respectarea termenului de intrate în zona euro (2014). Acest lucru va fi posibil, în opinia liderului PSD, ca urmare aexistenţei unui „număr de reprezentanţi ai PC-ului, colegi şi colege, cu care am mai lucrat deci relaţia este deja stabiliăa”. În fapt, este vorba de cei care s-au refugiat temporar din PSD.

Anunţul vine însă în condiţiile în care social-democraţii sunt departe de a fi siguri de victoria lor din teritoriu, în multe localităţi activitatea primarilor ori cea a consilierilor PSD fiind pusă sub semnul întrebării de imposibilitatea croşetării unor alianţe. Mai ales după ce la „centru”, s-a creat oa alianţă cu veşnica soluţie imorală, punând celelate formaţiuni într-o expectativă firească.

De fapt, prin gestul de merge pe mâna unei alianţe cu Partidul Conservator (o alianţă care nu este deloc „ împotriva naturii”, PC-ul fiind astăzi o eprubetă în care s-a înghesuit spuma baronilor repudiaţi din cauza dosarelor de corupţie, de la Dan Ioan Popescu până la Rodica Stănoiu). liderii PSD au pecetluit într-un fel soarta filialelor locale. Pentru că, deşi acestea au liber de la „centru” să se alieze cu oricine, alianţa PSD-PC îi va îndepărta rapid pe eventualii parteneri. Care nu vor mai avea de ce să vină în cadrul unei alianţe care şi-a anunţat până şi programul de guvernare (un program care, chiar dacă în mare acesta are şi conotaţii liberale, nu lasă în mod real o uşiţă şi PNL-ului)..

______________

DESPĂRŢIREA DE ILIESCU

Ion Iliescu s-a supărat… Prea mulţi “golani” au început să-şi dea cu presupusul în privinţa activităţilor sale. Atât a acelor desfăşurate prin birourile de “cadre”, cât şi a acţiunilor din timpul revoluţiei şi a capitalismului său de cumetrie. Şi, mai ales, prea mulţi au început să-i pună sub semnul îndoielii rolul său de revoluţionar şi lider al democratizărilor.

Morţii nu au nevoie de respect… Şi nici de cuvioase aduceri aminte. De ele eu nevoie cei vii. Iar la loc de cinste pe piedestalul nevoilor de linguşeli se află şi fostul “prim”, tov’ Ion Iliescu. Şi cum cea mai bună apărare o reprezintă atacul, nea Nelu şi-a reluat discursul care l-a ţinut, vorba aceea, pe baricadele istoriei (şi pe cele ale socialismului, şi pe cele ale tranziţiei dar şi pe cele, deşi mai chinuit şi scremut, ale capitalismului) şi a început să facă iarăşi tărăboi. Dar, dacă până mai ieri se mulţumea doar să mormăie un fel de “Măi, animalule!” generalizat, fără nume şi direcţii precise, acum nea Nelu şi-a dat seama că în desaga cârpită între un socialism răsuflat la vulcanizarea istoriei şi un capitalism scrobit strâmb la gâtul retrograzilor nu prea are dovezile necesare păstrării impresiei sale imaculate. Aşa că a început să arate cu degetul, găsindu-l vinovat pentru dezastrul ce i se reproşează astăzi pe Petre Roman. Pe care ni-l arată cu degetu-i obosit de atâte indicaţii ca fiind unul dintre vinovaţii pentru felul în care a fost eliberată Piaţa Universităţii în dimineata zilei de 13 iunie 1990, acuzaţie prin care Ion Iliescu încearcă să se spele pe mâini de vinovăţiile şi crimele din iunie. Şi nu numai…

Desigur, este dreptul lui nea Nelu să se apere. Numai că o face într-un fel intenţionat abracadrant care nu are nici o legătură cu adevărul istoric. Pentru că pe el nu-l interesează adevărul, ci felul în care îşi poate asigura permanenţa într-o Istorie pe care, deja, o altă generaţie se pregăteşte să o rescrie.

De aceea, acuzaţia pe care o lansează la adresa rechizitoriului întocmit de Parchetul Militar, în care se afirmă că reprimarea Pieţei Universităţii din timpul mineriadei din 13-15 iunie 1990 a fost ordonată de preşedintele de atunci al ţării, este cât se poate de goală de conţinut. Şi ea relevă un singur mare adevăr despre personajul care a schimbat într-adevăr destinele a câtorva mii de oameni în Revoluţie, în iunie ‘90, dar şi în dezagregarea servit pe post de tranziţie. Ion Iliescu este incapabil să înţeleagă că el nu este o pagină de istorie la care se va închina noua generaţie doar pentru că aşa a învăţat el la şcolile moscovite. Că liderii, răi ori buni, sunt eterni. El este doar o pietricică din imensa trecere suferită de poporul român în decursul ultimelor decenii şi doar tăvălugul Istoriei va decide dacă aceasta va fi sfărâmată în uitare sau va rămâne neatinsă.

Oricum, un lucru este cert: Ion Iliescu nu a înţeles nimic. Chiar dacă a terfelit o istorie şi a călcat peste destinele a mii de oameni. Şi chiar de va fi găsit vinovat şi condamnat, totul va fi fost în van. Căci, atâta timp cât propria-i conştiinţă va refuza adevărul, nu va fi capabil să se căiască. Iar alături de el mai sunt alte zeci şi zeci de personaje care, refuzând realitatea (din orgoliu, frustare ori ambiţii de epigoni) rămân la fel de închistaţi în mimarea unor falsuri grosolane. Iar tragedia este că mulţi dintre aceştia sunt încă tineri. Prea tineri pentru a se lăsa prinşi în această prostituţie a vulpilor bătrâne.

Dar, dacă cei morţi nu mai au nevoie de adevăruri, rudele lor încă aşteaptă, cu ochii în lacrimi, să se facă dreptate. Măcar pentru atât şi nu putem să trecem peste adevărurile pe care Ion Iliescu le vrea uitate, îngropate, aruncate în cârca altor personaje.

P.S.

Despărţirea de Iliescu este aproape… Iminentă şi fără drept de apel, ea reprezintă cu adevărat un moment de cotitură pentru istoria noastră postdecembristă. Dar nu este suficientă doar “desprinderea” lui Ion Iliescu de destinul nostru, ci şi relevarea unui adevăr necesar. Despărţirea de Ion Iliescu nu înseamnă despărţirea de mişcările de stânga. Pentru că Ion Iliescu nu a reprezentat, în mod real, în nici un moment, o astfel de ideologie. El a fost ideologul propriei sale supravieţuiri prin diversele regimuri politice. De aceea, asocierea lui cu o mişcare ori alta este total greşită.

______________

LIPITOR DE TIMBRE PE CEAFA BUNICUŢEI STACOJII

I-a lins atât de înfocat dosul palmelor încât probabil şi-a înghiţit de nenumărate ori limba. Apoi a muşcat mâinile pe care le adora, rupându-le de la încheieturi în jos ca un măgar nerecunoscător. Acum şi-a relua servil postura de lipitor pe lângă venerabilul său mentor, pupându-l în pupa cefei cu aplecarea ucenicului de altădată.

Lipăie dezgustător a falsă adoraţie pe lângă seniorul ce l-a făcut om, aruncând priviri pline de hoţie politică pe la colţurile eşichierului. Acolo unde ar vrea să vadă, după ce tocul salivaţiei inspirative i se va fi risipit într-un neaşteptat succes public, obiectul muncii lui de acum. Până acolo însă mai e cale lungă, iar treptele pe care s-a rostogolit mai agârţ nu pot fi sărite decât sprijinându-se pe umerii geriatriei politice. Îl împinge dară în faţă pe bătrânul Ilici, frecându-i de zor cu dosul palmelor pupitrul izbucnirilor oratorice. Îi suflă în ureche vorbe meşterite, după care croieşte pamflete de un rând pe post de contre antologice întru’ apărarea demnităţii bătrânei stafii retrograde.

Şi totuşi, pe undeva, pezevenchiul cu tolba-i goală, de avreun an, de vânat, are într-un fel dreptate. Căci, într-adevăr, Ilici (al nostru!) nu a ajuns el chiar materialul didactic al zmeului imperialist. Al zmeului întruchipat dintr-un gonac-aplaudac lepădat la pupitrul nerecunoştiinţei de sutana dracului înţolit în roşu. Şi nu se cade ca tocmai el, marinarul-furăcios să-l vânture pe maestrul discursurilor chirilice în faţa presei occidentale. A aleia care stă să-l asculte cu o falsă preocupare atent unsă de aparatul propagandistic (cam şontâc, ce-i drept!) al Cotrocenilor de astăzi. Aici Adiţă are de bună seamă dreptate. Căci Ilici nu are cum să se întrupeze în ditamai „materialul didactic”. N-are cum şi pace! Că ar însemna că s-a dat occidentul cu tridentul în sus de-a ajuns să studieze materialul stalinist în viaţă. Ilici al nostru e mai degrabă un soi de sperietoare pe care Trăienică, şugubăţ de fel, o flutură preventiv în faţa celor ce stau să-l asculte. Dar slugarnicul lipitor de timbre (politice!) nu a prins de fel schema şi s-a oţărât cam degeaba. Aşa e când, de prea multă plecăciune, ochii nu mai au cum să vadă dincolo de limitele linguşelii.

De fapt, vânătorul de ocazii înceară să coace un ditamai blat politic pe burta suptă de foame a partidului. Şi se foloseşte de braţul de fier (decălit!) al tovului Ilici încercând să arunce un pumn de jăratic în gura nărăvaşului cu dureri de şale. Doar-doar l-or împuşca nălucile şi s-o da dus peste ţambrele Cotrocenilor. Numai că, bietul Adiţă a dat-o iarăşi cu oişta-i în gardul peste care vrea să domnească, mămăliga de care s-a folosit, agăţând-o strâmb în vârful unei undiţe şubrede, fiind mai alterată decât terciul pe care l-a lăsat în urmă când a debarcat din vârful puterii.

Ilici al nostru este, ne place ori nu, un nume consacrat. Un adevărat brand. Că mai mult a scârţâit a sacâz de cobzar KGB-ist pe corzile Internaţionalei nu mai contează acum. Mai ales că prea puţini s-au împiedicat de potrivirea lui ca uleiul în apa cumetriei servite (chiar de dânsul, iar asta da ispravă!) pe post de capitalism de tranziţie (şi tranzacţie). Şi atunci, cine poate să ridice piatra împotriva discursurilor sale la adresa lui Popey? Gura-i dară turie, iar vorbele se duc… Dar Adiţă? Ce a lăsat el Istoriei pentru a se înţoli cu haina avocatului (fie şi al diavolului)? Un toptan de mistreţi daţi cu burta în sus precum bugetele ţării?!

Pe de altă parte, este cât se poate adevărat că Ilici (fie el şi al nostru) nu are de fel căderea de a-l lua în răspăr pe Traian. Este chiar ultimul personaj care ar trebui să deschidă gura. Măcar din respect pentru tinerii ucişi mişeleşte în nopţile care l-au făcut pe el „revoluţionar”. Dar conflictul şi toată oratoria de mucava stahanovistă îi aparţin de drept, iar Adiţă n-ar trebui să încerce să ia spuma scandalului pentru a-şi drege ciorba în care vrea să fiarbă şi el o porţie cincinală din fleica suculentă a puterii.

Oricum, pentru vânătorul de blazoane şi kitsch-uri argăsite pe post de tablouri de valoare, saltul este uriaş. Unde mai ieri trecea ca o umbră peste parchete (!), bolborosând ca o stafie paraplegică la gândul mămăligii cu magiun din rezerva de la Rahova, lui Adiţă i s-au umplut acum buzele de poftele carnale ale fripturilor în codru de ţară. Numai că prea mult plescăit pe lângă pielea lăsată a mâinilor pe care le idolatrizează acum s-ar putea să-i stea în gât.

______________

O STAFIE ÎN CEARŞAFUL POPULARILOR EUROPENI

Umblă vorba de la o vreme că episcopul Tokes nu îşi găseşte pacea suflească nici măcar la Bruxelles. Se zice că geaba ar fi tras clopotele UDMR-ului pentru a prinde şi el o sutană de parlamentar, geaba ar fi lustruit clanţele pe la Cotroceni, geaba l-a luat la inimă pe marinarul şugubeţ… Pentru popa Tokes statutul de europarlamentar rămâne un soi de pisică moartă în poartă. Peste care nu poate trece neam de autonomie ori ceva intrigi de isterie zonală.

Ba, după cum îi cântă unii prohodul, pare că pisica moartă i-a căzut de-a dreptul în sutană. Atât de rău că umbă popa prin sediul europarlamentarilor precum o stafie. Alb la faţă, de zici că a intrat în moarte cerebrală, răspopitul ar bântui pierdut coridoarele europene în lung şi în lat. Şi cum nu-l mai bagă nimeni în seamă, pare că s-a înmuiat de tot, lepădându-se, din lipsă de „enoriaşi”, de hainele în care s-a hirotonisit la gâtul autonomiei.

Desigur, o astfel de veste ar trebuit să ne bucure. Să moară popa în uitare chiar lângă chilia la care l-a umflat năravul spurcării românilor cu fel şi fel de porcării, n-ar fi bai. Numai că totul este, din păcate, doar o mizeră intoxicare. Şi încă una atât de prost croită la şireturi că nodul pe care vrea popa să-l facă la cârpele de doliu pe care le-a aşezat Transilvaniei chiar sar în ochii. Pesemne, intrat la gânduri de teama deconspirării, tocmai acum când i s-a pus în faţă ditamai meşa pentru cârpit proiecte autonomiste, popa Tockes a uitat că, de fapt, în ţară oricum nu ştie nimeni ce sfori trage el pe la Bruxelles. Prin urmare, temându-se să nu afle ţara ce om de nimic a trimis maghiarimea acolo a început să se vaite a neputinţă. Şi, pentru a acoperi valurile pe care se teme că le-ar putea vedea şi ţara, ălea pe care le face el cu preşurile din Parlamentul European, doar-doar o reuşi să bage pe uşă proiectele sale aberante, popa a început să-şi mimeze tragica soartă a uitării, arătând cu degetul spre aceia care nu i-ar fi despicat apele politicii europene pentru a păşi, cu toiagul său autonomist, în mijlocul popularilor, aşa cum i s-ar fi promis.

Ba, s-a văitat atât de rău, că o vreme chiar l-am crezut. Şi ne-am bucurat de necazurile popii.La rându-i, simţind că ar ţine „predica”, răspopitul a făcut greşeala să tragă şi mai mult de şiretul făcăturii, aceasta desfăcâdu-se în două. Şi cum să nu se dea popa de gol când nici „măreaţa” lui strălucire din timpul europarlamentarelor, care l-ar fi făcut chipurile pe maghiarul minoritar să-l voteze, nu a sărit aşa de rău în ochi precum această campanie în care îşi plângea public şi isistent, mult prea insistent, de milă.

E drept, a jelit popa atât de convingător că mulţi l-au crezut. Mai ales când a început să se dea cu mitra de gardurile promisunilor. S-a dat episcopul şi la clopotarul din turla Cotrocenilor, certându-l că nu trage pre muzica ce i s-a promis, a dat cu toiagul şi în poarta partidelor care, zicea tot popa, l-ar fi dus de nas lăsându-l orfan pe meleaguri străine, a oftat de aici, a oftat de departe, de pe unde s-a nimerit. Iar de ne-am fi uitat în gura lui, probabil că ne-ar fi dat şi lacrimile. Numai că tot ce recita episcopul satanei era de un previzibil evident. Mai ales că astfel de spectacolele au mai fost servite românilor şi de alţi emisari ai maghiarimii antiromâneşti şi, din păcate, de prea multe, ori ţara s-a lăsat păcălită.

Ce face Tockes e, de altfel, de un penibil profund. Iar spectacolul lui de pretins izgonit de la trupul ţării, pe care chipurile ar iubi-o (atât de mult că ar vrea să o ia, pe bucăţi, acasă!) este de o falsitate evidentă. După cum şi spectacolul anti-Tockes pe care îl face UDMR-ul este la fel de fals croit precum peticile din sutana popii.

De fapt, Tochesbaki, după cum îi spun prietenii, este pe cai mari, trăgând vârtuos de pe şaua lui la frăgezimea şi felierea părţii de ţară pe care o vrea agăţată în tolba-i de mercenar plătit cu ora. Cu ora, cu revoluţia, cu autonomia… Iar vistierul care îi ţine portul nemerniciilor nu l-ar lăsa pe dinafară tocmai la poarta Europei, fiind evident că veştile despre „anonimatul” lui Tockes la Bruxelles sunt doar nişte „gumiţe” aruncate pe sub ceraşaful popularilor europeni.

______________

PISICA PE PERETE

Destul de precipitată plecarea lui Felix… Atât de grabnică, atât de nepotrivită momentului, că nu poţi să nu te întrebi: pe cine să fi zgâriat mâţa blândă a senatului?

Până mai ieri torcea blândă pe coridoarele senatului. Când şi când mai intra şi în iatacul plenului unde mai dădea cu lăbuţa în pupitrul de cireş. Dar nu să-şi ascută vârful ghearelor, ci să mai cerşească un soi de atenţie. De bunăvoinţă… Alteori se mai şi zburlea, înfoindu-se cât era ea de mare pe toţi aceia care îndrăzneau să-i tragă răutăcios blana (trecutului) în răspăr. Atunci îşi amintea ce felină fusese ea la viaţa ei, şi îşi mai arăta colţii (cam ştirbi, ce-i drept) la cei ce aminteau de păcatele ei din celălalte „vieţi”.

Şi totuşi, oricât de „felină” să fi fost dânsa, ieşirea din scenă a fost cât se poate de surprinzătoare. Şi penibilă. O ieşire de-a dreptul în decor, izgonirea motanului Felix, căci de dânsul este vorba, de pe pernele atât de comode ale senatului de-a dreptul pe peretele exterior al politichiei fiind cât se poate de frapantă. Într-o clipă, vieţile ei trecute (toate nouă ori câte ori fi fost) nu i-au mai fost de nici un folos, pisica gârbovită gudurându-şi tainele la strachina neputinţei. O strachină din care bietul motan nu-şi va mai putea potoli foamea nici măcar cu firimiturile căzute din gura (ne)iubitorilor de animale de prin senat.

La prima strigare, verdictul pare a fi fost cât se poate de clar: profanare. Motanul Felix, poate prea pofticios din fire, se face vinovat de scurmarea în prea multe leşuri. Desigur, pare totuşi prea puţin probabil ca tocmai mirosul de stârv să fi cauzat izgonirea lui Felix din „rai”. Mai ales că nici prin senat nu miroase chiar a aghiazmă. Altceva s-a întâmplat de bietul motan a ajuns în stradă şi, de bună seamă, nu este un lucru de şagă. Şi nici supărare trecătoare… Căci, el, cel ce nu s-a lăsat înfricoşat de ditamai şobolanii pitiţi în arhiva de la subsol, el, căruia nu i-a tremurat fir de mustaţă când în jurul său alte feline cădeau pradă curselor improvizate din rame de dosar şi şine de turnători, el, care nu s-a lăsat deconspirat nici măcar în faţa dulăilor puşi să alerge după caii verzi ai torţionarilor de animale (de companie!), tocmai acum pare a fi clacat. Ori, cum s-ar zice prin „ferma” pe care a servit-o (trăind cu iluzia că şi-a aservit-o!) a „defectat”.

Cumva, motanul a reuşit să zgârârie tocmai mâna care-i ţinea lesa… Or, decât să ajungă să fie fugărit cu vertrebele de tablă de la dosarele pe lângă care şi-a însemnat atâta vreme „teritoriul”, a decis că e mai bine să o tulească cât mai departe de picioarele care aşteptau să-l azvârle direct în cuierul vinovaţilor. S-ar putea să nu-i fie însă de nici un folos. Căci, deşi a abandonat umil confortul de pe coridoarele senatului, motanul Felix nu pare a fi izbăvit de păcate, pe coada lui punându-se mare recompensă. Iar cel ce l-a gonit de pe coridoarele senatului nu pare de fel mulţumit numai cu atâta, vrând să-l vadă pe Felix jupuit şi de blana sa de motan şiret. Acum, după cum i-o fi norocul…

______________

ROMANI CRISS EGIPT

Şi totuşi, unde este tragedia? În fond, sunt unii care se duc de plăcere în Egipt, iar alţii ar da banii grei doar să-şi petreacă un concediu alături de beduini. Aşa că, în nici un caz, declaraţiile ministrului de externe, Adrian Cioroianu, nu sunt chiar atât de fataliste. Iar Asociaţia Romani Criss poate sta liniştită: oricum, nu o să ne ofere nici o ţară vreo palmă de pământ (fie şi deşert) pentru a-i umple hotarele cu infractorii noştri!

Desigur, ridicolul aparţine celor nouă organizaţii care au luat ad-literam vorbele ministrului de externe. Ele sunt cele care s-au umplut de ridicol, iar preşedintele Traian Băsescu nu este nici el departe. Pentru că, dacă ar fi fost ca domnia sa să-şi dea demisia de câte ori a făcut câte o asemenea gafă, inclusiv vizavi de cetăţenii de etnie rromă, atunci nu ar mai fi rămas urmă din „Traian cel mare” nici măcar prin fiţuicile mâzgălite de tizul lui, scriitorul, „traian cel mic”. Pe de altă parte, însă, nu este mai puţin adevărat că declaraţia ministrului de externe, vizând „deportarea” cetăţenilor români care au murdărit imaginea României, tocmai în deşertul egiptean, se poate constitui într-un factor de instigare. De instigare la regăsirea demnităţii şi la refacerea imaginii noastre ca ţară şi popor în condiţiile în care proprii guvernanţi sunt atât de săraci profesional în măsurile pe care le iau (în fond, cât de rupt de realitate poţi fi ca prim-ministru pentru a trimite într-o ţară în care ţiganii au răvăşit nervii societăţii poliţişti „de legătură” de etnie rromă?!).

Or, o „instigare” la regăsirea demnităţi este cât se poate de necesară. Mai ales în conjunctura istorică pe care o traversăm, în care etnicii maghiari vor să „descalece” pe meleagurile transilvănene pentru a-şi „recupera pământurile şi pădurile “. Vorbele ministrului de extrene (luate în sens metaforic şi nu ad-literam) ne aduc aminte că demnitatea de neam şi ţară nu este o virtute pentru care s-au sacrificat generaţii întregi pentru a ajunge astăzi ca noi să o lăsăm strivită sub câlcâiele jegoase a fel şi fel de nomazi.

Suntem într-o situaţie penibilă: am ajuns să fim măturaţi pe jos în fel şi fel de campanii politice, iar în faţa imensei pete de imagine care ne este aruncată în faţă guvernanţii stau sideraţi. Sideraţi între prostie, neputinţă şi impostură. Iar unii, destul de fuduli pentru a confirma bătrânul proverb românesc, s-au folosit de vorbele ministrului de externe pentru a-şi ascunde impoteţa profesională de care au dat dovadă încă de la începutul acestei crize. În loc să ceară autporităţilor italiene să prezinte faptele aşa cum au fost, pentru a reliefa partea de vinovăţie a cetăţeanului de etnie rromă, pentru a tranşa între identităţile celor două feluri de emigranţi români care au ajuns în Italia, guvernanţii folosesc acesată tragedie pentru a-şi da la picoare. Au prins momentul în care se puteau agăţa de indezirabilul Cioroianu şi au asmuţit o anumită parte a presei împotriva unor vorbe alminteri destul de timide. De aceea, poate că ar să-i reamintim domnului preşedinte că nu ar strica să reia lectura „operelor” unor personaje, unele aflate chiar în posturi de reprezentare a României (precum Patapievici şi a lui scursură literar eseistică despre poporul pe care îl reprezintă), pentru a vedea cât de departe se află de viziunea echlibrată şi echidistantă pe care o tot reclamă.

Oricum, cei vizaţi (adică, toţi aceia care au sărit ca arşi, căci sângele apă nu se face, iar un domn rămâne domn chiar şi pe marginea unui şanţ) ar fi trebuit să vadă partea plină a paharului. Ministrul de externe, Adrian Cioroianu, nu a propus „deportarea” infractorilor în vreun gulag siberian, ci la căldurică, acolo pe lângă marile piramide. Poate că, aflaţi faţă în faţa cu uriaşii milenari de piatră, aceştia şi-ar fi înţeles, ca într-un final de film indian!, miicimea. Ar fi fost un imens pas înainte pentru ei!

______________

COFRAJ DE COTROCENI

Deunezi, ne invita ironic să-i numărăm „ouăle”… Nu a făcut-o nimeni, nici măcar aprigii săi adversari politici, pentru că ar fi însemnat să-l „deconspire”. Să-i dea la iveală gradul de bărbăţie ori, mai rău, de feminitate. De aceea, impresia de contabilizare prin confrajele de Cotroceni a „producţiei” sale ilicite nu-l sperie de fel. Pentru că ştie că totul este dinainte aranjat. Şi doar novicii îşi pot închipui că ouăle sale vor fi într-un final bătute cu telul deşirat folosit pe post de plici anti-corupţie.
Dar, chiar de a rămas cu „bijuteriile” nenumărate, Adrian Năstase nu a scăpat de fel de sorocul scotocelilor. Cel puţin, la socoteală. Nu s-a grăbit nimeni, ce-i drept, să-i inventarieze cofrajele, în schimb, s-au cam strâns apostilele pe opisurile altor mândrii d’ale sale. Iar de vină pentru deşteptarea cerberilor este chiar posesorul blazonului de Cornu. Care, trezit brusc din letargia exilului la care a fost împins pe tuşa politică, a crezut că e de cuviinţă să-i dea iar cu subsemnatul. Dar nu prin tribunale, ci prin fel şi fel de oficine, zicerile sale şopârliste trezind „stăpânii” din somnul luptei anti-evazioniste. Aşa că, de pe tuşa vremelnicei sale odihne politice, posesorul galinelor cu drept de ouare în cuibarele cucilor străini, a fost luat de-a dreptul pe sus de blestemele celeilalte „tuşe”. Ale mătuşii Tamara care, dusă printre cei drepţi într-o sărăcie lucie, pare a fi lăsat cu limbă de moarte o grea afurisenie pe umerii nevrednicilor săi „nepoţi”. Să le fie agonia (de aroganţi cu aere de baroni ai vieţii publice) lungă cât sărăcia în care a sfârşit ea. Şi cum altfel decât ocară poţi numi ridicolul faptei de a fi împroşcat public, nu pentru tunurile şi ţepele cu adevărat de „top”, ci pentru amuşinarea la ciosvârtele de kitsch găsite printre gunoaiele aruncate de ceilalţi confraţi de hoţie?
Din păcate, judecarea faptelor sale, fie şi acelea de a fi strâns cu unghia de calic orice bălegar cu impresie de sclipici, a fost din start cât se poate de ştirbă, puţinul adevăr din elucubraţiile reproşate fiind extirpat preventiv de ceilalţi impostori la franjuri nespălaţi ai kitsch-urilor jecmănite. Iar firimiturile (e drept, şterperite de pe masă odată cu tacâmurile şi pocalele cu încrustaţii Zaroscki) pentru care este judecat acum au fost subtil împinse sub preşul Cotrocenilor. Pentru că, sub impresia durităţii felului de a se trata molima gâdelui de Corbu, se ascunde în fapt o adevărată curvăsăreală servită pe post de dreaptă judecată. Căci, pe drept vorbind, la ce este bună încă o comisie (fie ea şi „prezidenţială”) de cercetare a aceloraşi pete de găinaţ de pe ouăle de Faberge comunitar dacă nu doar pentru a garanta producătorului ilicit încă o păsuire? În acest fel, ceea ce părea mama paradoxurilor, adică aşezarea unui suspect de furăciuni pe cojile de nucă sparte cu bocancii de un alt şarlatan prins în exerciţiul funcţiunii (dar disjuns temporar din culpă graţie imovabilităţii şterpelite pe seama cumsecădeniei norodului), se dovedeşte a fi doar încă o viitură de apă chioară.
De fapt, paiaţă la paiaţă nu-şi taie sforile. O ştie şi Traian (cel mare!), o intuieşte şi Adrian (cel devenit cu adevărat „mai mic”, dar nu suficient de mic). Aşa că, totul nu reprezintă decât un nou nor de praf menit a fi aşternut peste cofrajele furăciunilor de Cornu. Ori de Zambaccian, ori de pe unde s-or mai răsfirat vrednicele găini ouătoare ale moşierului cu lot pe blog. Un praf menit să descurajeze pornirile oricărui mojic care ar avea neobrăzarea să se dea la numărat de ouă.

______________

CASTA CRIMINALĂ ŞI FORMULARUL FANTOMĂ

Orice grup ori clică ajunsă la putere îşi crează propriul sistem de privilegii. Fie le preia pe acelea de care s-a bucurat casta politică anterioară, „îmbogăţind-o” cu noi şi noi avantaje ilicite, fie îşi crează propriul sistem. Avantaje fiscal-financiare, scutiri şi ştergeri de datorii, favorizarea unor firme în detrimentul altora, inclusiv prin falimentarea gratuită a jucătorilor oneşti, toate acestea au fost parte din „partea” pe care fiecare clică ajunsă la putere în România a ştiut să şi-o pună deoparte.

De departe, însă, cea mai favorizată, de contextul istoric, a fost clica portocalie a Alianţei D.A. Care, venind pe spuza trasă de alţii la bucatele de turtă dulce aşezate cu mână tremurândă pe harta aderării, gatită special la Bruxelles pentru România şi Bulgaria, a reuşit să-şi ţese unul dintre cele mai complexe sisteme de privilegii. Este adevărat, o dată cu aderarea, au crescut şi sumele intrate în jocul economic, dar nici guvernul democrato-liberalo-udemerist nu s-a dat la o parte de la matrapazlâcurile care4 i-au permis să stoarcă bani şi din piatră seacă.

Şi totuşi, nimeni nu s-ar fi aşteptat ca în lăcomia ei de a strânge totul în căruţa cu sacii privilegilor, sinistra alianţă portocalie să ajungă să calce pe cadavre. Să profite şi de ultima suflare a muribunzilor. Or, exact asta s-a întâmplat, guvernanţii ascunzând populaţiei, într-un gest de o gravitate fără seamăn (şi nu este deplasat să vorbim despre crimă), dreptul de care aceasta se putea bucura ca membru al marii familii europene. Acela de a asigura tratamentul acelor membrii ai societăţii pentru care nu existau posibilităţi medicale aici în oricare ţară europeană în mod gratuit. Autorităţile au ascuns acest lucru, privind cu o indiferenţă de-a dreptul cinică toate acele campanii de presă prin care oamenii de suflet luptau pentru a strânge banii necesari unor semeni de a-i lor pentru a se bucura de o şansă la viaţă. Guvernanţii criminali au privit cu un sadism feroce cum tinerii adolescenţi se stingeau ţinându-şi mamele de mâini, dar nu au spus nimic despre bucata de hârtie care le-ar fi putut salva vieţile. Formularul E 112 era un petic de hârtie mai valoros, pentru autorităţile criminale, decât zeci şi zeci de vieţi. Vieţi furate, ucise, nu din cauza neputinţei ori a indiferenţei, ci sub premiza unei crime premeditate. O bucată de hârtie care a împins limita spăgii spre forma cea mai năucuitoare cu putinţă. Iar secretul a fost atât de bine păzit că nici măcar medicii, unii chiar parlamentari, nu au avut habar de acest formular. Casta nu îşi mai creiase un privilegiu, ci avea să confişte, pentru a stoarce bani, dreptul la viaţă a sute poate mii de oameni care s-ar fi putut trata afară după aderarea României la UE.

Desigur, în mod firesc ar trebui ca impertinentul ministru al sănătăţii să fie demis, apoi chemat în instanţă pentru complictate la crima castei. Şi ar trebui urmat de premierul Tăricreanu, dar şi de unii democraţi. Pentru că, deşi este evident că, acest scandal nu a izbucnit întâmplător acum, fiind una din acele lovituri sub centură pregătite de Cotroceni pentru a desfiinţa imaginea liberarilor în conştiinţa publică, şi democraţii (ca şi udemeriştii, dar măcar pe ei îi ştiam capabili de asemenea gesturi criminale la adresa românilor) să răspundă pentru această gravă complicitate. Complicitate la una dintre cele mai monstruoase crime colective.

În rest, trebuie să se pronunţe Justiţia. Pentru că, oricum ar încerca şefii Casei Naţionale de Sănătate să se scuze, este evident că nu avem în faţă un caz de ignoranţă, ci un gest premeditat. Casta a călcat în picioare dreptul la viaţă a zeci de români şi, dincolo de motivaţiile care au stat la baza acestui gest (lăcomie sau interese politice machiavelice), ea trebuie să răspundă. Iar pentru aceasta nu este suficient doar să iasă din istoria politică a ţării, ci să vină în faţa acelor mame care nu au reuşit să strângă banii necesari pentru a salva vieţile copiilor lor.

Politica şi-a dezvelit faţa macabră, nu doar criminal de indiferentă, ci ucigătoare.

De aceea, nu putem cere doar „Afară cu ministrul sănătăţii ori afară cu şeful Casei de Sănătate!”, ci în puşcărie cu ei, acolo unde îşi au locul criminalii.

______________

GENERALIZAREA UNOR GESTURI NEPOTRIVITE

Mai e doar un pas şi tot procesul de expulzare început în Italia se va generaliza. Pentru că autorităţile noastre stau şi asistă, cu fruntea plecată, la comentariile care se fac pe seama noastră, fără a reclama măcar o dată faptul că, în final, este vorba şi de o ingerinţă în problemele României.

Deja a devenit o obişnuinţă ca fel şi fel de diplomaţi străini să-şi dea cu părerea asupra unor probleme care ies din sfera lor de competenţă, mârlănille, căci altfel nu pot fi etichetate comentariile ambasadorului SUA, fiind celebre. La fel de celebre dupa cum sunt atitudinile supuse ale primilor oameni în stat care evită, într-o formă slugarnică, să pună capăt unor asemenea “analize” şi comentarii.

De aceea, recenta declaraţie a ambasadorului Italiei la Bucureşti nici nu ar trebui să ne mai surprindă. Poate doar faptul că abia acum s-a trezit şi domnia sa să dea din puţul gândirii o mostră a impresiilor pe care le are despre problemele noastre, pare un pic cam îndoielnic. Dar, cum “analizele” unor asemenea excelenţe nu par a deranja pe nimeni, de ce să nu fi făcut şi domnia sa câteva remarci? Mai ales că nimeni nu-l cheamă la raport, pe tărâmul diplomaţiei România fiind cu adevărat un sat în care fel şi fel de “dulăi” îşi umflă muşchii frustării şi ai singurătăţii (de ambasadori uitaţi prin posturi).

Astfel, în vreme ce mediul politic românesc şi mass-media manipulată nu mai contenesc cu ridiculizarea ministrului Cioroianu pentru încălcarea protocolului casei regale a Spaniei, ambasadorii străini acredidaţi la Bucureşti încep să-şi facă un adevărat rost din ieşirea la rampă cu fel şi fel de “păreri”. Desigur, stricto-senso, tiradele acestora nu sunt consecinţa unor simple derapaje, ci este vorba de reflexia unor atitudini pe care anumite state nu-şi pot permite să le promoveze altfel. Sunt prea importante pentru a fi strecurate prin mass-media şi prea sensibile pentru a le face publice în cadrul convorbirilor oficiale la nivel înalt. În acest fel, unii dintre ambasadori acreditaţi la Bucureşti sunt folosiţi de ţările pe care le reprezintă în postura de oficine de influenţă, deschizători de drumuri în problemele spinoase, care pot creând, la adăpostul imunităţii contextul necesar continuării dezbaterilor pe canalele oficiale. Iar intervenţia ambasadorului Italiei nu a fost câtuşi de puţin întâmplătoare. Chiar dacă, principial, se voia doar un punct de vedere menit să ne atragă atenţia asupra unei probleme delicate: sărăcirea României de propria forţă de muncă. În realitate, cuvintele nu au făcut altceva decât să mascheze continuarea procesului de legitimarea a acţiunilor de expulzare a muncitorilor români din Italia. Nu au făcut decât să mascheze procesul de metamorfozare a problemei iniţiale, mai bine spus, a ilegalităţii iniţiale (aceea a expulzării unei etnii), în rezervarea unei portiţe prin care statul din peninsulă să poată scăpa de muncitorii emigranţi (şi nu este vorba doar de cei români) care au devenit un bagaj nedorit.

Este neîndoielnic, emigranţii au fost folositori, contribuind în mod real la creşterea nivelului de dezvoltare economică a Italiei, cât timp s-au aflat în aceea semiclandestinătate acceptată tacit de către autorităţile de la Roma. Dar, în clipa în care au fost parafate acordurile româno-italiene care au început să garanteze muncitorilor drepturi egale cu ale italienilor, lucrurile s-au schimbat radical. Dintr-un factor de producţie ieftină, muncitorul român a devenit o resursă scumpă, o resursă care are dreptul la asigurările medicale şi drepturile salariale specifice muncitorilor italieni. Or, din acest punct de vedere, “căpşuniada” s-a cam terminat pentru români.

Astfel, deşi aprecierile ambasadorului italian, erau pertinente, fiind într-adevăr inadmisibil ca ţara noastră să aibă un sfert din forţa activă de muncă plecată în străinătate, explicaţia pe care o dă aceasta este ridicolă. Aparenta grijă că emigrarea unei asemenea părţi din forţa de muncă în străinătate este de neconceput “pentru o ţară care vrea să se dezvolte”, este de o falsitate emoţională evidentă. Pentru că, dacă privim România ultimilor ani, acea Românie în care factorul de producţie a fost lichidat (fiind înlocuit de lohn-uri şi francize îndoielnice), tocmai devizele trimise de emigranţi au contribuit la dezvoltarea ţării.

Iar aprecierea ambasadorului Italian este de o falsitate jenantă şi pentru faptul că ea a venit chiar în ziua în care guvernul lui Romano Prodi solicita încrederea senatului Italian pentru un amendament la proiectul legilor siguranţei. Adică a acelor legi care faciliteaza expulzarea cetăţenilor Uniunii Europene.

______________

PERDANŢII UNEI FUZIUNI ANUNŢATE

Pe scurt, anedocta ar suna cam aşa: partidul „de sânge” al lui Traian cel mare a fuzionat cu formaţiunea pupilă a aceluiaşi Traian cel mare. Mai, pe româneşte, soaţa şi-a pus pirostriile cu amanta, iar fericrea conjugală se va consuma în noul duet pe care trebuie sa-l tragă după sine preşedintele-jucător, acest adevărat mormon al politicii dâmboviţene.

A vrut partid prezidenţial, dar a ieşit mai degrabă o struţo-cămilă nupţială, care îşi va dezveli vergiturile la prima criză conjugală. Nu contează, însă, Traian Băsescu este fericit. Sau, cel puţin, asta ar trebui să mimeze. Pentru că, teoretic, procentele de la PD adunate cu fracţia PLD-ului înseamnă un electorat fidel mai mare, o baie de mulţime mai amplă şi un vot mai numeros la viitoarele alegeri prezidenţale. Practic, însă, fuziunea democraţilor cu liberal-democraţii este egală cu zero. Este nulă pentru că democraţii nu au scăpat, cu acte, de prima nevastă („liberala” care şi-a pus fustele în cap şi a tulit-o cu cearşafurile nupţiale în amiaza mare), apoi este nulă din perspectiva voturilor masive la care s-ar aştepta Traian Băsescu de pe urma acestei uniuni. Pentru că, în privinţa voturilor date preşedintelui în cazul unei noi candidaturi la şefia statului, electoratul democraţilor se suprapunea oricum cu cel al liberal-democraţilor lui Stolojan. Astfel, rolul acestui partid prezidenţial e din start compromis, struţo-cămila doctrinară servită sub numele de Partidul Democrat Liberal nefiind capabilă să umple urnele cu alte voturi. Căci, nu are de unde, tivul fiind oricum întins la maximum. Nici fidelizarea celor două slugi cu aparenţe de şefi de partid nu poate fi o justificare, Boc şi Stolojan servind oricum scopurilor lui Traian Băsescu fără crâcnire. Pentru că aceasta este menirea celor doi: să slujească.

De fapt, mişcarea este inutilă, iar umflarea în pene care ar trebui să-i sperie pe adversarii politici este ridicolă. În realitate, Traian Băsescu l-a băgat pe Stolojan în aceeaşi colivie cu Boc dintr-un scop mult mai pragmatic. În viitoarea coaliţie pe care o screm birourile de la Cotroceni, PLD ar fi putut reprezenta o ameninţare. Dar nu din cauza lui Stolojan, băiat sensibil la bocetele lui Băsescu, ci din perspectiva unor farisei care stăteau ascunşi precum şopârlele pe sub pietre. Şi care, în cazul unei Coaliţii, în care PLD şi-ar fi avut „partea”, ar fi putut strica planurile Cotrocenilor.

Dar, dacă fuziunea pedisto-peledistă nu are de fapt câştigători, în schimb are câţiva mari învinşi. Sunt „fluturii” care stăteau să iasă din coconul strâmt şi oarecum jenant al PLD-ului pentru a-şi face de cap sub zorii unei noi alianţe. Nu a fost să fie, iar Gheorghe Flutur ori Valeriu Stoica trăiesc probabil o mare deziluzie. Într-un fel, au căzut într-o capcană mai tristă decât cea a şicanele în care au ajuns adversarii lui Traian Băsescu. Adeversari care, cel puţin în cazul liberalilor, se pot socoti fericiţi de decizia Cotrocenilor. Pentru că, ceea ce nu prea au mai reuşit urnele, ar putea fi îndreptat chiar de către şeful statului, retragerea PLD-ului de pe scenă, prin dispariţa formaţiuni în aşa-zisa fuziune, lasă cale deschisă PNL-ului pentru a reface imaginea liberală.

______________

~„Ce nu înţelege Becali?“

Deşi fondul legal pe care şi-au construit intervenţia de la Cluj-Napoca era destul de şubred, procurorii DNA nu dau înapoi. Nu renunţă nici la caz şi nu restituie nici valiza… Iar faptul că procurorii i-au respins latifundiarului cererea de returnare a celor 1,7 milioane reţinuţi (şi nu confiscaţi!) se bazează pe o înţelegere de care Gigi Becali, fie este străin, fie vrea să pară străin.

Pare puţin probabil să nu fi înţeles mesajul… Sistemul l-a tot iertat până acum. Totuşi, cum milioanele de euro pe care le datora statului din diversele afaceri cu terenuri trebuiau să se întoarcă cumva în visteria naţiunii, procurorii au marjat pe un caz înghesuit cu forcepsul autodelaţiunii între chingile legalităţii. „Confiscarea” banilor pe care oamenii lui Becali trebuiau să-i dea drept „încurajare finaciară” într-un meci de fotbal. Astfel, în ultima zi a etapei Ligii I, DNA a reţinut la Cluj-Napoca cinci persoane care aveau asupra lor 1,7 milioane de euro, bani ce aparţineau lui Gigi Becali şi despre care se presupune că urmau să ajungă la jucătorii Universităţii Cluj. Un caz destul de şubred pentru că banii nu erau destinaţi să-i detrmine pe jucătorii respectivi să facă un blat (având astfel argumentele unui dări de mită) ci, dimpotrivă, veneau ca un stimulent (o primă de încurajare, prevăzută chiar şi de legea sportivă!) pentru ca aceştia să câştige un meci cu o altă formaţie.

De aceea, este evident că acţiunea în forţă a DNA a fost răspunsul „sistemului” faţă de liniştea de care s-a bucurat până acum latifundiarul din Pipera. Dar, fie latifundiarul nu a ştiut de acest „troc”, fie acum încearcă să meargă la cacealma. Oricare ar fi explicaţia, un lucru este cert. Gigi Becali îşi vrea banii înapoi. Un gest care l-ar putea costa. Pentru că şi răbdarea acelora care încearcă să-şi recupereze banii pierduţi în afacerile cu geniul din Pipera are o limită.

Prin urmare, deşi Gigi Becali a dat în judecată Direcţia Naţională Anticorupţie după ce procurorul care anchetează cazul „valiza cu bani” a respins prin ordonanţă solicitarea acestuia de returnare a banilor, lucurile sunt departe de final.

De ce se încăpăţânează însă Becali să lupte cu „sistemul” care l-a graţiat de nenumărate ori până acum, este greu de spus… Cert este că finanţatorul circului social-politic face un pas greşit. Cei 1,7 milioane euro reprezintă o sumă infimă faţă de banii pe care i-a pierdut până mai ieri la ruleta cu zaruri măsluite pe care au jucat-o consilierii săi pe mâna jolly-jockerilor cu sondaje politice, iar Becali ar trebui să accepte trocul care i-ar putea asigura liniştea pe viitor.

Oricum, prin gestul de a-şi cere banii înapoi, Gigi Becali face un pas împotriva firii lucrurilor, fiind practic o recunoaştere scrisă a tentativei de corupere de care îl acuză printre rânduri procurorii. Pentru că, asocierea valizei cu bani cu numele lui Becali rămânea, cât timp nu exista o delaţiune din partea celor implicaţi, doar la nivel de intuiţie, bazându-se pe faptul că doi dintre însoţitorii valizei făceau parte din gărzile de corp ale latifundiarului, iar un al treilea era membru al Consiliului de Administratie al FC Steaua. Or, procurorii se bazau tocmai pe încercarea de a-i face pe aceştia să dea singuri declaraţii autoîncriminatoare. Acum, a făcut-o chiar Gigi Becali

CEZAR ADONIS MIHALACHE

________________

~„Vendeta ca vedetism“

Mizeria continuă… Câţiva pitici mărunţiţi de frustările lor „civice” sunt pe cale să dea lovitura de graţie „sistemului”. Dar nu acelui Big Brother care a turnat cenuşă în capul unor nevinovaţi prin mâinile făcute căuş de unii torţionari, ci a întregului pe care încearcă de 18 ani să-l „dovedească”.

Au lupta lor personală cu trecutul. Dar nu cu acel trecut ruşinos care s-a aşezat ca o pată peste inocenţa tinerilor din Decembrie ‘89, ci cu întreaga moştenire a unui regim ucis de două ori. Odată dintr-un drept la adevăr fluturat în mod grosolan, apoi din răzbunarea unor impostori. Iar grupa mare a piticilor urâcioşi şi-a făcut treaba personală în spatele unei presupuse crize de moralitate. După ce au aşezat între foile noilor manuale de istorie o măsluire pe post de tom al adevărului despre comunism, îşi continuă denigrarea împotriva unui sistem. Detractorii vechii securităţi, pe care o reclamă ca un tot prin prisma acelei oglinzi machiavelice insinuată în spatele unor monştri, sunt pe cale să dea lovitura. Au copt un act legislativ care să reducă masiv pensiile „foştilor”. Exact, a „foştilor” într-o generalizare care îi azvârlă pe toţi în aceeaşi oală a delaţioniştilor. Informatori ori simplii activişti, nu mai contează. Iar confuzia este intenţionată, personajele grobiene generalizând sub numele de „securişti” o vendetă care, în sine, nu are nici o legătură (sau cel puţin aceasta nu este dovedită, dar ce mai contează prezumţia de nevinovăţie în faţa dreptului lor de a scrie istoria?) cu actele personale, şi izolate, ale unor torţionari.

Astfel, în loc să specifice că este vorba de foştii informatori sau despre acei ofiţeri de securitate despre care spoate dovedi că au maltratat, grupul de represiune istorică (pentru că acesta ar trebui să le fie numele) lovesc în tot sistemul. O măsura penibilă, iar dacă guvernul va cădea în plasă, şi va promova actul legislativ, atunci vom fi în faţa unei mari fărădelegi. O acţiune de confiscare a drepturilor obţinute de zeci de oameni în urma unei munci de o viaţă, şi nu în urma unei conjuncturi. Iscălite ori nu…

Grupul cu pricina a făcut acest lucru din două motive. În primul rând, pentru a denigra la nivel de între „sistemul”, în fapt, o nouă etapă din dactilografierea de către noii analfabeţi ai vremurilor (ce au schimbat limbajul de lemn cu o lungă pauză de acronime şi agramastisme) a unei cărţi de condamnare a tot ce s-a realizat în timpul vechiului regim, dar şi dintr-o răzbunare personală, imposibil de înfăptuit altfel decât prin sacrificarea întregului. Iar detractorii se dau singuri de gol, demonstrând că vendetele lor se îndrepată spre anumiţi „foşti”, ofiţeri cărora nu le pot închide altfel gura. Or, condamnarea la moarte civică, prin confiscarea veniturilor de pensionari, pare a fi pentru grupul Oprea soluţia firească.

Dar, a condamna laolată foştii ofiţeri de securitate şi foştii activişti, care şi-au văzut de treburile lor, cu torţionarii, în numele unei vendete de vedetism este de un penibil grotesc.

CEZAR ADONIS MIHALACHE

________________

~„Pumnul democraţiei“

De obicei, aşa încep restricţiile într-o democraţie. Printr-o măsură punitivă impusă de dreptul unei clici de a-şi proteja clişeele. Clişee pe care cei mai mulţi nu le înţeleg, dar le acceptă în numele unor mode care ascund în spate o uniformizare mai dură uneori chiar decât cea impusă de sistemele totalitare.

Până acum părea că ne aflăm încă departe de momentul în care faţa hidoasă a democraţiei îşi va rânji dinţii ştirbi în drepturi. Părea. Pentru că „justificarea” reprezentată de summit-ul Nato a lăsat, pentru întâia oară, urmele laţului pe care îl purtăm în jurul gâtului. Acea gheară „protectoare” a democraţiei.

Faptele petrecute la graniţa ţării ar fi trebuit să revolte presa. Acea presă neuniformizată, acea presă care mai luptă pentru ca dreptul de a decide să nu moară sufocat în uniformizarea impusă de globalizare. Şi totuşi, reacţiile au fost anemice. Mult prea anemice. Ceea ce arată că ultimul gardian al libertăţii noastre în faţa totalitarismului prin democraţie a murit. Presa a tăcut. Iar ceea ce s-a întâmplat la graniţa ţării a demonstrat că societatea civilă, dreptul ei real de exprimare, se află într-un real pericol. Pentru că, nu era suficientă existenţa unei ordonanţe aberante care suprimă libertatea cetăţeanului de a-şi exprima public îndoielile faţă de anumite evenimente istorice, dreptul său de a-şi elogia Eroi Naţionali ori dreptul de a întreba până când va mai trebui să mai accepte învinovăţiri pentru fapte străine neamului său. Acum ni se interzice şi dreptul de a ne face publice semnele de întrebare legate de fapte contemporane. Desigur, nu întâmplător, pentru că toate aceste drepturi suprimate sunt surse de ghişeft pentru anumite etnii.

Astfel, agresivitatea de care au dat dovadă autorităţile noastre în a interzice dreptul unor cetăţeni ai Uniunii Europene de introduce în România materiale propagandistice anti-NATO şi antiglobalizare arată că acestea sunt de acum înainte capabile de orice în a proteja interesele clicii-păpuşare. Nu se ştie în baza căror norme au acţionat autorităţile, mai ales că exprimarea unui dezacord faţă de structuri contemporane nu înseamnă anarhie, dar este evident că libertăţile de exprimare pe teritoriul României sunt într-un real pericol. Cei şase cetăţeni germani au fost reţinuţi la punctul de trecere a frontierei de la Calafat pentru că aveau asupra lor materiale de propangandă anti-NATO şi afişe antiglobalizare. Nu au incitat, nu au făcut demonstraţii publice, dar au adus în ţară materiale care au deranjat autorităţilor în efortul lor de a-şi arăta servilismul faţă de unchiul Sam şi acoliţii săi de circumstanţă. Iar acest eveniment trebuie consemnat. Pentru că este un punct important în istoria drepturilor noastre. Sau, mai bine spus, în procesul de anihilare, “democratică”, a acestor drepturi.

Înseamnă că de acum înainte un material de presă, o opinie sau o analiză economică pertinentă, care ar putea demonstra efectele nefaste ale globalizării, poate fi taxat într-o măsură care să ducă la suprimarea unei publicaţii. Înseamnă că dreptul nostru de a întreba de ce trebuie să moară ostaşii ţării în războaie străine nouă poate fi considerată o erezie la adresa „sistemului”. Înseamnă că dreptul cetăţeanului este acela de a nu avea drepturi.

Probabil, cei şase cetăţeni germani vor da în judecată statul român. Ar trebui să o facă, pentru că vreme de 19 ore au fost trataţi ca nişte infractori. Păstrând proporţiile, gestul vameşilor, dublaţi de cadre ale SRI care au găsit aici situaţia teroristă faţă de care să-şi demonstreze profesionalismul, seamănă cu gestul autorităţilor moldovene care ardeau cărţile în limba română la graniţă. Acolo vorbeam de barbarie. Dar, faţă de cetăţenii germani, suntem exact în postura în care erau grănicerii moldoveni faţă de ţara mamă. Vameşii de la Calafat au adus o atingere violentă drepturilor omului. Iar autorităţile sunt părtaşe la această demonstraţie de forţă îndreptată, în final, împotriva noastră. Chemarea statului român în instanţă de către cetăţenii germani ne-ar fi şi nouă de folos. Chiar dacă este evident că noi vom plăti daunele cerute de aceştia. Pentru că ne-ar putea deschide ochii. Alminteri s-ar putea să ne trezim sclavii propriei noastre libertăţi.

CEZAR ADONIS MIHALACHE

__________________

~„O bomboană în burduf de cîine…“

Deja e prea mult… Campania electorală şi-a arătat faţa hidoasă în prea multe oglinjoare. Iar combinaţiile de conjunctură nu mai au nici un fel de noimă. Măcar până acum apele erau oarecum separate. Rafinaţii cu rafinaţii, fie şi cu cei de impresie, bădăranii cu lumea lor. Dar să vezi o combinaţie între un titrat rafinat şi un sforar plecat cu cojocul pe umeri să creştineze lumea cu gologanii săi e deja prea mult.

Chiar dacă era cât se poate de antipatic în postura de ocârmuitor, măcar îl respectam pentru aerul lui aparent rafinat. Deşi ştiam cu toţii că raitingul lui „nobiliar” era crăpat de-a binelea pe la colţurile de vinil ale blazonului vândut pe post de piele de vânat (cârpit cu kitsc-uri pe post de opere de artă şi mătuşi butaforice pe post de finanţatoare), măcar ne îmbătam cu impresia glacială a muzeului său doctrinar. Dar acum, chiar că a dat-o în bară. S-a întors la originile sale. Dar nu la alea de la Cornu, unde şi-a clădit o altă falsitate, de data aceasta una cu aer proletar, ci la cele adevărate. De fapt, arama lui fetişă e la fel de poleită ca şi statuia oierului cu baltag politic. Şi, cum să te mai surprindă oare vorba dulce a unui crescător de găine faţă de pastorul unor oiţe de mult rătăcite?!

Astfel, deşi asocierea celor doi părea de-a dreptul imposibilă, ea s-a produs, neobrăzarea alinierii electorale aducând cele două personaje într-o conjunctură a frăţiei. Adrian, dar nu cel zis „Minune”, ci ăla cu aere de faraon politic, s-a înfrăţit la vorbă cu Becali. Crescătorul de oiţe pârlite în propria-i lână. Prin urmare, fostul premier a ieşit la rampă pentru a bate obrazul DNA -ului pentru spectacolul de circ pe care l-a făcut în cazul presupusei mite fotbalistice puse la cale de Becali.

Desigur, dintr-o anumită perspectivă, fostul premier are dreptate. Ceea ce a făcut DNA-ul prin încercarea dovedirii dării de mită prin săltarea unor căruşi de valize ticsite cu euro a fost la fel de penibilă ca gestul de cumpărare a bunăvoinţei adversarilor de pe teren de către Gigi Becali. Dar, de aici şi până la a-l lua în braţe pe ciobanul politic, era totuşi cale lungă. Prinzând că este însă rost de ceva capital de imagine, Adrian a luat-o după linia melodică a menelei politice. Nu a făcut acest lucru dintr-o anumită admiraţie faţă de finanţatorul Stelei, ci s-a folosit de acest „scenariu” pentru a ataca DNA-ul care i-a produs şi lui destule necazuri.

Prin urmare, Adrian Năstase a ieşit la rampă subliniind de la înălţimea analistului politic că întreg scandalul în care a fost implicat Becali nu este altceva decat “un show mediatic menit să distragă şi el atenţia de la campania electorală”. Astfel, „povestile de genul Becali sunt o modalitate de a duce discuţia din campania electorală pe teme care sunt absolut penibile”, fostul premier întrebându-se retoric cu aerul de veşnic încercător al ironiei fine dacă „acestea sunt problemele prioritare ale României?”.

Desigur, pe undeva Adrian Năstase are dreptate. Căci o întrebare retorică există. Dar ea este cu totul alta. Pentru că, în final, ce am avut şi ce am pierdut? O bomboană servită pe post de colivă nobiliară la parastasul mătuşii Tamara sau un burduf de câine pleznit, servit pe post de miel politic?

CEZAR ADONIS MIHALACHE

_________________

~„Migraţia melcilor“

„Melcilor” nu le mai place casa în care şi-au târât antenele vreme de câteva mandate. Nu le mai prieşte pesemne mirosul pe care l-a lăsat urma individuală a fiecăruia dintre ei. Urma căpătuirii. De aceea, vor să migreze. Vor să se întoarcă din zona aridă a centrului în grădinile luxuriante ale provinciei. Acolo unde se vor putea ascunde între frunzele devalizării.

La prima vedere ai zice că a dat boala onestităţii în ei, nu alta! Şi cum altfel când citeşti şi chiar te cruceşti. Zeci de parlamentari vor să renunţe la fotoliile de senatori ori deputaţi. Iar „epidemia” este atât de accentuată încât chiar nu poţi să nu te îngrijorezi. Că era ceva putred prin Parlamentul României, bănuiam noi mai demult. Dar, nu ne aşteptam la o asemenea disponibilitate în masă pentru semnarea de bunăvoie a peticelor de demisie. Cel puţin, nu în timpul unei campanii elctorale.

Desigur, când vine vorba de parlamentari trebuie să chibzuieşti de două ori înainte de a da crezare gesturilor lor. Că până şi o pomană dată de aceştia ascunde ceva. Darămite un asemenea gest. Adevărul este că un astfel de anunţ, aproape colectiv, nu este deloc întâmplător, maschând lipsa de originalitate a parlamentarului român. Acoperind acea aplecare slugarnică spre mimetismul impus de partid. De fapt, parlamentarii care s-au dedat la o asemnea ofertă electorală nu au făcut altceva decât să împletească spiritul caragialesc cu pragmatismul votului uninominal. Pe de o parte, un astfel de anunţ dă bine la masa de alegători din bazinul fiecărui candidat, disponibilitatea renunţării la bucatele de la centru în favoarea firimiturilor din teritoriu trebuind să impresioneze, nu? Numai că, adevăratele firmituri numai sunt în teritoriu, ci la centru unde fleica suculentă de altădată s-a stafidit întra-atât încât nimeni nu o mai doreşte. De aici şi întoarcerea „fiilor rătăcitori” care în ultimele mandate au uitat să mai treacă şi pe „acasă”, pe la alegătorii care i-au trimis în parlament, noua vacă de muls bugete mutându-şi ugerele în teritoriu. Acolo unde sunt aşteptate fondurile masive de la Uniunea Europeană.

Primii parlamentari care şi-au anunţat cu surle şi trâmbiţe disponibilitatea de a renunţa la fotoliile de parlamentari în „detrimentul” unor posturi din teritorii au apărut încă de acum câteva luni. Au fost nişte capete luminate, dar nu de bune intenţii, ci de de pragmatism. Au fost aceia care au sesizat răsturanarea de situaţie. Faptul că de la centru se va fura din ce în ce mai greu, iar eforturile devalizării vor fi răsplătite de valori din ce în ce mai mici, pe când în teritoriu lucrurile se vor schimba. Noul parlament, al pragmatismului, se va muta în teritoriu, iar noii senatori ai melcilor vor fi preşedinţii consiliilor judeţene. Şi nu numai… La ei se vor afla de acum înainte tacâmurile felierii fleicilor europene. La ei se vor întinde noile mese ale capitalizării de clică. Baroniada revine, dar de data aceasta ea va purta şi mănuşile experienţei de la centru. Nu vom mai avea de a face cu sinistrele figuri locale, ci cu o eleganţă a devalizării, căpătată în anii de mandat la centru.

De aceea, popor român alegător poţi sta liniştit! Nu a dat boala onestităţii în parlamentarii noştri, ci grija căpătuirii le-a sucit minţile într-o imitaţie a clovnăriei derulate până acum în forul naţional spre posturile locale. În rest, totul va fi ca înainte. Doar locurile de unde se va fura, pardon capitaliza pe grup de clică, va diferi. În rest, din punct de vedere al spectacolului electoral, alegătorul se va mai alege şi el cu ceva. Cu spectacolul conflictului inevitabil între baronii tradiţionali şi cei care vor să se întorcă din postura de fii rătăcitori să le ia locurile.

CEZAR ADONIS MIHALACHE

__________________

~„Căţelul familiei prezidenţiale“

Îl adoră… Mai ceva ca pe un căţel de promenadă pe podiumul de fotomodel. Ai crede că ar fi gata să-i mânănce urechile alea lăsate şi l-ar da şi cu gel pe capul lui cel mare. Şi cum altfel când mititelul dă din coadă a bucurie chiar şi când ţipă stăpânul la el?! Iar când e vorba de laude, nu-i mai trebuie nici îmbucături… O mânghiere pe cap îi ajung pentru trei plimbări (electorale!) de acum înainte.

Dacă e lăudat cum trebuie, nu mai are nevoie nici de lesă. Că nu se mai îndepărtează de aleea Cotrocenilor nici dacă se îndreaptă ditamai tancul opoziţiei spre el. Şi, în fond, ce ar mai conta încă o lăbuţă ruptă. Doar a mai trecut el prin asta, nu?! Coada să nu i-o strivească însă nimeni! Că la zâmbetul lui puţin nerod, de căţel cules de pe stradă, dacă nu ar mai avea din ce dea, nici nu ar mai remarca stăpânul când este fericit.

I-a căzut dară cu drag. Vorba vine, dintr-o dată… De fapt, a educat-o tăticul cum trebuie să iubească patrupedele politice. Pentru că Traian nu putea să-i facă singur frecţie de lustru public căţeluşului de casă. Ar fi fost prea de tot. Aşa că i-a dat voie lui Elena să-i dea cu şampon cum crede ea de cuviinţă. Să-şi exerseze mâna de politican versat prin părul lui creţ.

Dar ce greşeală! Că sărmana fată chiar a făcut cum s-a priceput ea. De era să-l înece, nu alta. Iar ceea ce ar fi trebuit să fie doar un lustru prelectoral s-a transformat într-o baie cu prea mulţi clăbuci. Prea mult şampon şi prea mult frecuş la imaginea căţeluşului preferat al tăticului erau cât pe ce să-l înece. În ridicol.

Dar la ce să te astepţi de la o fetiţă pe care nu ar trebui să o pui nici măcar să plimbe căţelul familiei?! Dărmite să-l mai şi „spele”? Mai avea un pic şi, învârtit atâta între clăbucii laudelor, bietul lăbuţă ajungea să mai calce o dată în gol. În fond, nici de ar fi fost pregătit pentru un concurs de frumuseţe şi nu ar fi trebuit să frece la el atât duduia. Că Bubico, tot Bubico rămâne…

Vorba e, dar ce nevoie avea pudelul PDL-ului să fie băgat în maşina de spălat a Cotrocenilor? Mai ales când era de bănuit riscul la care va fi expus când copila lui Traian îl va prinde la copaia laudei. În fapt, la câte laude şi osanale i s-au adus acestui „samples fidelis” (al aleii politice!) Bubico al nostru ar trebui să bage capul în coteţ, de ruşine, pentru multă vreme de acum înainte. Din fericire pentru el, Lăbuţă oricum nu înţelege ce i s-a întâmplat. Ba, probabil chiar se uită în oglindă şi se miră că nici o altă fată de preşedinte nu l-a mai lăudat aşa.

Dar, acum ne-am liniştiti. În sfârşit avem încredinţarea că pe maidanul politicii există un „Bubico” care ştie mai multe chiar decât stăpânul său…

Oricum, nici lângă zidurile Troiei nu ar fi fost aşa înflăcărată Elena precum s-a arătat la tribuna partidului. „Noi tinerii avem nevoie în viaţă de modele şi exemple, iar domnul Emil Boc reprezintă pentru noi, tinerii din PD-L, un model”, a decretat domniţa. Pesemne, nu face murdărie, iar stâpânului îi plac „pietenii” (de companie!) educaţi. Mai mult, Elena îl adoră căci „nu am cum să nu îi remarc promptitudinea”! Probabil promptitudinea de a se aşeza pe preşul Cotrocenilor înainte chiar ca stăpânul să-l cheme… „În timp ce unii dintre noi spunem numai câteva cuvinte, dansul editează (!) perfect cateva fraze”, a mai spus Elena Băsescu. Poate ştie să şi numere… Numai că Elena nu şi-a dat încă seama şi de această minune…
CEZAR ADONIS MIHALACHE

__________________

~„Cine vorbeşte?!“

Moral are dreptate. Da, Ion Iliescu este bolnav de putere, iar această tumoare de pe obrazul României post-decembriste ar fi trebuit eliminată încă din prima clipă! Dar, tot moral, „reclamantul” este la rându-i lipsit de orice calitate pentru a face asemena remarci. Pentru că a avut dosarele lui Ion Iliescu pe masă şi nu a mişcat un deget pentru a scăpa societatea românească de acest farsor al istoriei.

Valeriu Stoica a răbufnit… Vrea să-l vadă pe Ion Iliescu eliminat de pe scena politică. Dar, nu a răbufnit omul de pe stradă Valeriu Stoica, ajuns cu o portavoce în preajma unui sediu de partid, ci, la rampa delaţiunilor, a ieşit Valeriu Stoica fostul ministru al justiţiei. Un personaj care nu a miscat un dosar pentru a face aceea curăţenie pe care o reclamă acum atât de intransigent. De fapt, atitudinea „civică” a acestuia aduce mai mult cu mersul târât al unui vierme ce stă la umbra „marilor” stejari. Fie şi a unora putrezi de dinăuntru. Iar ieşirile lui „la lumină” se petrec doar în acele momente în care păpuşarii îl mai folosesc pe post de momeală în undiţele electorale.

Aşa s-a întâmplat şi după ce Ion Iliescu a atacat PD(L) declarându-l un partid neserios (şi, cine poate şti oare mai bine ce înseamnă să fii neserios… politic?!). Stoica a ieşit la rampă cu un discurs dur. O lecţie despre imoralitatea lui Ion Iliescu, dar care, vai!, a fost lecturată tocmai de lupul moralist al blanei de cameleon. Vicepreşedinte al PD-L, Valeriu Stoica l-a atacat pe Ion Iliescu, afirmând că acesta este „bolnav de putere” şi „ar trebui să se retragă la pensie”. Fostul ministru al Justiţiei i-a reproşat (dar de ce abia acum?) fostului preşedinte rolul jucat în dezvoltarea în România postdecembristă a unei serii întregi de procese antireformiste. O serie care a început cu prima mineriadă şi care şi-a întins tentaculele bolnăvicioase şi 18 ani mai târziu prin jocurile de culise ale căror sfori le mai trage şi în PSD-ul de azi.

Pentru Valeriu Stoica, fostul preşedinte este „virusul” care a generat „bolile sociale şi politice ale României de azi”. Un adevăr care, spus în urmă cu zece ani, ar fi fost o dovadă de maturitate politică. Dar rostit acum, doar după ce Ion Iliescu a ţinut un discurs prin care a deranjat scenariul pus la cale de preşedintele Traian Băsescu, nu mai are nici o valoare. De aceea, Valeriu Stoica nu şi-a obţinut alura unui cruciat, fie el şi un Don Quijote apărut la multă vreme după ce armele au tăcut, ci şi-a pus pe capul de fost ministru tichia de bufon de curte. Clovnarul Curţii Prezidenţiale, acel bufon care îi cere „regelui” să plece de la putere. Stoica i-a cerut, „vehement”, lui Ion Iliescu să se retragă la pensie, căci: „Ar fi un fapt de igienă politică necesară în România de azi”. Şi aşa şi este, dar împreună cu Ion Iliescu ar trebui să iasă la pensie o întreagă pleiadă de politruci. Printre care şi Valeriu Stoica, vinovat pentru dovada de laşitate de care a dat dovadă pe vremea când era ministru al Justiţiei. Vinovat pentru tăcerea în care s-a refugiatr în lunga sa carieră de politician de rezervă al unei formaţiuni sau alteia.

Şi, de fapt, cine vorbeşte despre igienizarea clasei politice? Cine solicită eliminarea foştilor nomenclaturişti? Un personaj care, în calitate de ministru al justiţiei, a iniţiat o lege care prevedea rămânerea în casele naţionalizatre a chiraşilor cu vârste de peste 65 de ani, proiect de lege care favoriza tocmai foştii demnitari din Primăverii?

În toate ar trebui să existe o măsură a bunului simţ. Dar, evident, în politică nu se întâmplă aşa, iar liniştea în care a sălăşluit fostul ministru al Justiţiei până a fost scos din borcanul cu mormoloci serviţi pe post de agenţi electorali, este o dovadă.

CEZAR ADONIS MIHALACHE

_______________

CEC-UL, ULTIMA REDUTĂ

Este un atac la adresa ultimului stăvilar al suveranităţii economice! Pentru că este ultima bancă românească de stat… Iar dincolo de înghiţirea ei de către megasistemul globalizării transnaţionale, România nu ar mai rămâne cu nimic autohton la nivelul său financiar-bancar. Iar cum pierderea suveranităţii este astăzi mai mult o chestiune economică, este evident că de la acel moment următorii paşi spre crearea alopr „suveranităţi” vor veni de la sine

Lipsită de o bancă naţională, unică, România va deveni un extenso al instituţiilor financiar-bancare străine. Iar cum zonele economice au fost deja mezate şi tranşate de cele mai importante bănci străine prezente în România, este evident că fiecare zonă economică va deveni o euroregiune ataşată cercurilor de interese care au „licitat” pentru preluarea economică a principalelor regiuni. În Transilvania, zonă în care există cel mai ridicat nivel al riscului de a se produce o suveranizare economică, urmată rapid de o enclavizarea şi declarare a autonomiei, avem prezente două importante bănci a sferei de interes austriece şi ungare (în Transilvania, economia este deja alipită mai mult ritmului dat de Budapesta, iar influenţa Bucureştiului este din ce în ce mai firavă).

Astăzi, după ce s-a încercat privatizarea CEC-ului pe nimic, am intrat într-o altă etapă, rechinii care voiau să devalizeze acest ultim capital autohton aruncând nada în ape mult mai pretenţioase. De unde până mai iei privatizarea CEC părea a fi un serviciu făcut de o bancă străină anemică, acum valoarea inestimabilă a instituţiei a fost repusă în termeni reali pe tapet. Nu a fost o eroare de sincronizare a marilor cercuri de interese, nici o „deconspirare” venită din interiorul unui lobby favorabil păstrării CEC-ului în actuala formă, ci o marjă de risc asumată de guvernanţi în încercarea de a obţine un preţ cât mai bun. Pentru că un preţmai bun înseamnă şi un comision mai substanţial. O „licitare” care a evidenţiat, dacă mai avem ochi să vedem acest lucru, valoarea inestimabilă a acestei ultime bijuterii a ceea ce a fost sistemul bancar românesc.

Iar mişcarea a prins, după ce CEC a fost prezentată ca un factor de interes de nivel mediu pentru bănci străine de importanţă medie, care voiau să preia instituţia pe nimic, acum în joc a intrat un jucător cu adevărat important. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD). Nu mai este vorba de un pion, ci de un jucător activ pe piaţa financiar-bancară a Europei, iar interesul BERD pentru CEC ar trebui să ne trezească din letargia în care ne complacem în vreme ce ţara a fost şi este mezată.

Ca un făcut, zarurile se află din nou în căuşul pumnului cabinetului Tăriceanu. A acestui guvern de esenţă liberală care a devalizat tot ce se putea. Pentru că premierul Tăriceanu a avut grijă să creeze “instrumentul” necesar controlării posibilităţii de a trage singur sforile. Asta după ce în 2007 Guvernul a permis Ministerului de Finanţe să elaboreze un document care să îi asigure drept de proprietate (şi, implicit, de decizie) asupra CEC pentru încă patru ani. Or, în prezent, ministerul este condus de un slujbaş al guvernului care va juca acea carte care îi va fi arătată dinspre Palatul Victoria.

P.S.

Este neîndoielnic, desfiinţarea ultimei banci naţionale va avea un impact, la nivelul suveranităţii economice (şi a celorlalte „independenţe” care vor fi create pe baza pierderii acestui atuu), extrem de puternic, mai violent chiar şi decât cel produs de dezagregarea economiei româneşti din ultimii ani. Pentru că franciza şi lohn-ul care au spulberat ca un tăvălug industria autohtonă vor închide acum cercul grupurilor de interese care au pus umărul la această rupere în bucăţi a ţării. Efectul va fi mai violent chiar şi decât cel produs de o eventuală renunţare la moneda naţională.

CEZAR ADONIS MIHALACHE

_________________

IUDA LIBERALUL ŞI SUFLETUL NOUNĂSCUTULUI SĂRAC

Executivul liberalo-maghiar este un guvern cvasi anti-românesc. Maghiarii ne fac rău pentru că răul este însăşi esenţa de care îşi agaţă ei existenţa. Liberalii ne fac rău însă dintr-un scop pur mercantil. Tragedia este că această întâlnire a interesului iredentist cu lăcomia liberală a generat o adevărată maşinărie de extincţie a românismului.

Iredentiştii vor să elimine fiinţa românească din Transilvania pentru a-şi aşeza aici cizmele lor de urmaşi ai hunilor. Liberalii strivesc însă românismul la nivelul întregii ţări doar pentru a-şi asigura preaplinul clicii. Dacă este ceva de vânzare, actualii liberali vor meza, „la deschidere”, fără cea mai mică neruşinare. Fără umbră de remuşcare ei ar da ţara, pe de-a întregul, pentru un pumn de monezi.

Chiar dacă liberalii aveau partea lor de contribuţie la vânzarea zestrei industriale, la mezarea suflului economico-instituţional al ţării, la revenirea lor pe metereze nu am ripostat pentru că fiinţa românească părea a supravieţui şi dincolo de aceste trădări. Sfârtecarea românismului a continuat însă prin sugrumarea oricărei şanse de a reda ţării bunăstarea. Taxe, impozite, umilinţe… De fapt, actualii guvernanţii nu se deosebesc cu nimic de Iuda. Poate doar prin faptul că vânzările lor au un preţ mult mai mare.

Din păcate, am tăcut şi în clipa în care acelaşi guvern a început să ne vândă istoria. Aici i-au dat o mână de ajutor maghiarii, aduşi chiar şi în guvern. Pentru că iredentiştii ştiau că dacă îl vor convinge pe iuda-liberalul să scoată la mezat valorile neamului românesc, vor reuşi să sfărâme mai repede piedicile milenare care stau în calea visului lor. Şi, iarăşi, am tăcut.

Dar nu mai putem tăcea acum, când cinismul liberalilor a întrecut orice limită. Pentru ei sărăcia este o boală pe care, când nu o mai pot stoarce pentru încă un pumn de „arginţi”, trebuie să o extirpe. Nu să o vindece. Iar acum acest guvern inuman, acest Iuda-liberalul care l-ar face să pălească şi pe trădătorul biblic, îşi dă tot mai des arama pe faţă.

Ultima găselniţă seamănă cu gestul lui Irod. Guvernul vrea să extermine sărăcia interzicând dreptul la viaţă al celor nenăscuţi. El nu trimite însă armata să ia pruncii săracilor de la pieptul mamelor. Pentru el, argumentul economic este cel chemat să judece acolo unde nici divinitatea nu se pronunţă. Astfel, într-o notă de fundamentare a guvernului se spune căa executivul nu este de acord cu creşterea alocatiilor pentru copii, deoarece ar putea duce la creşterea numărului de prunci din familiile sărace. „Majorarea alocaţiei de stat pentru copiii poate avea şi efectul nedorit al creşterii numărului de copii în familiile sărace”. Aşa vorbeşte guvernul liberalo-hortyt despre copii nenăscuţi ai ţării.

Probabil guvernul va reveni asupra acestei aberaţii. Şi va spune că a fost o greşeală de exprimare. O nefericită eroare. De fapt, un experiment ratat din cauza unei prese prea băgăcioase. Dar intenţia rămâne, putând vorbi chiar despre existenţa unei tentative, dovedită prin această „fundamentare”. O tentativă care trebuie pedepsită acum, prin eliminarea, extirparea acestor iuda de la conducerea ţării.

Or, acest lucru ar fi trebuit să-l preocupe pe Traian Băsescu la întoarcerea sa în ţară. Asta ar fi trebuit să-l macine pe treptele avionului dacă tot se gândea la copilul timid luat peste picior de ziariştii tonomac. Asta ar fi trebuit să-l doară pe preşedinte. Faptul că pruncii ţării sunt condamnaţi de unul dintre cei mai mari impostori ai istoriei. Guvernul lui iuda-liberalul, acest amestec de lăcomie liberală germinat pe mucegaiul extremismului maghiar.

CEZAR ADONIS MIHALACHE

_________________

SUB ZODIA CANCERULUI (UNINOMINAL)

Unii analişti spun că este prea devreme… Alţii, dimpotrivă, cred că este prea târziu pentru un asemenea experiment. Dar şi unii şi alţii sunt de acord cel puţin într-o privinţă. Implementarea votului uninominal în acest moment ar putea fi o mare eroare. Probabil nu va fi ultima din lungul şir pe care l-a traversat România în drumul său ezitant prin hârtoapele drumului spre democraţie social-politică, dar va fi una cu rezultate dezastruoase pe termen lung.

Este un experiment care ar putea aşeza pe faţa hidoasă a interesului personal şi de clică al foştilor baroni locali o mască politică europeană. Dar nu aici este tragedia, pentru că, mai devreme sau mai târziu, neghina va sfârşi prin a se cerne prin adevăratul blazon al politichiei. Drama constă în aceea că experimental votului uninominal ar putea constitui prima încorsetare a exprimării politice reale. Figuri de ceară lipsite de esenţă politică, dar având în spate păpuşarii cercurilor de influenţă se vor antrena pe noul afiş “electoral”, votul uninominal fiind nu numai un tăvălug îndreptat împotriva valorilor reale (atâtea câte au reuşit să se strecoare în viaţa politică românească postdecembristă), cât şi un dezintegrator al partidelor politice.

Votul uninominal nu este un experiment nou pentru o fostă ţară a blocului sovietic. Însăşi Rusia postsovietică a experimentat acest sistem. Nu a făcut-o pentru că aşa a vrut simplul cetăţean elector, care, ca şi în cazul alegătorului roman nu avea prea mult habar de întreaga tărăşenie, ci pentru că aşa au vrut liderii politici când au simţit că situaţia (politică) le scapă de sub control. Erau prea multe partide, iar singura soluţie, democratică!, de a cenzura această exprimare mult prea libertină pentru gustul foştilor activişti şi secretari de partid, fie ei şi pseudoreformaţi, o reprezenta votul uninominal. După aplicarea scrutinului uninominal, efectele au fost dezastruoase. Partidele s-au năruit rand pe rand, într-un final Rusia renunţând la acest sistem în favoarea sistemului clasic, de vot pe liste de partid, pentru că însăşi celula de bază a stupului politiuc era ameninţată. Partidul.

Rusia politică a rezistat totuşi acestui sistem o perioadă destul de lungă. De la Elţin până la Putin. Pentru că viaţa politică era formată dintr-o familie uriaşă. În cazul nostru situaţia este ceva mai “strânsă”. Eşichierul politic este, în termeni reali, destul de anemic ca prezenţă când vine vorba de o viaţă politică diversificată, iar un singur mandat sub zodia uninominalului ar putea duce la situaţia teribilă ca România să nu mai aibă partide.

Desigur, corelând cu încercările de regionalizare a ţării în zone de dezvoltare economică, de fapt precursoare ale enclavelor autonome, acest lucru ar uşura încercările veneticilor de a croi noile frontiere. Pentru că, deşi pare slabă, vocea politică are încă un cuvânt de spus.

De altfel, aici este drama. Pentru că, deşi folosiţi în modul cel mai abject cu putinţă, politicenii nu realizează capcana în care au intrat. Şi în care au împins şi ţara. Înainte de a fi un vot strict preferenţial (inclusiv prin gajul de 25 de milioane de lei pe care trebuie să-l depună un candidat pentru parlament), care va favoriza manifestările cercurilor de interese, votul uninominal este unul destabilizator pe termen lung.

CEZAR A. MIHALACHE

_________________

URECHILE STATULUI POLIŢIENESC

Că n-a fost „sifonar” de-a dreptul, ne-a convins el mai de mult… Că altfel nici nu l-am mai fi votat. Dar treaba cu ascultatul ni se părea nouă cam suspectă. Era destul de greu de crezut că ditamai căpitanul nu a tras el cu urechea la diverse pocinoage. Chit că pentru asta ar fi folosit şi urechea de fier de pe vasul lui. Adică pe acel Big Brother primordiar, din tinichea şi sârme.

Să fi scăpat el de metehne? Era destul de greu de crezut. Numai că nu aveam, vorba răposatei, „dovada”. Dar, adevărul începe să iasă uşor-uşor la iveală. Şi, ce să vezi?!, nu numai că fostul comandant a avut metehne, dar chiar şi le-a păstrat. Aşa cum un bătrân lup de mare îşi păstrează, pe uscat, pipa în sertarul biroului, aşa şi-a păstrat şi el plăcerea de a asculta în rezumat vorbele ţării. Mai ales de când ţara nu prea s-a mai lăsat sedusă în băile (publice!) de mulţime cu devotamentul de la început. Aşa că, încă un nod din firul ce ne desparte de trecut a fost defăcut, reîntoarcerea fiind cu un pas mai aproape. E drept, acest fir al Ariadnei pe care mai toţi preşedinţii postdecembrişti au încercat să-l ţină sub braţul democraţiei nu o să ne mai ducă chiar spre scenariul rigid al trecutului cenuşiu. De data aceasta drumul va duce de-a dreptul în ceaţa cvasiuniformizării prin lecţiile democraţiei. În fine, prin râpele din preajma acesteia… Iar pentru aceasta, în vreme ce descalifica iritat trecutul torţionarilor care trăgeau cu urechea la prizele din dormitoarele „duşmanilor de clasă”, fostul comandant făcea (sau refăcea?) pactul cu diavolul, dând liber la reîncorsetarea românilor. Dar nu între firele decojite ale vechilor galene din coada telefonului, ci la strângerea naţiunii în păienjenisul invizibil al noilor tehnologii.

Firul Ariadnei, încolocit în jurul fiecărui român (culmea pe banii acestuia, prin specularea aplecării simplului român spre falsa impresie de lux şi bunăstare date de achiziţionarea celor mai moderne telefoane celulare!), a prins în ţesătura cămăşii de forţă aplicată (subtil!) democraţiei întreaga ţară. Mai lipsea doar o încuviinţare formală, iar preţul plătit pentru organizarea summit-ului Nato a fost recuperat de autorităţi prin crearea justificării oficiale necesare punerii în practică a noilor plăceri de budoar cotrocenist. Ascultarea ţării, ascultarea liderilor politici, ascultarea „anarhiştilor” care pot strica jocurile de culise ale preşedintelui.

Astfel, la solicitarea lupului de mare (interferenţă!) CSAT, devenit un soi de adunare a două mari clici, a decis în secret ca toţi operatorii de telefonie şi internet să pună la dispoziţia SRI, acest comutator de date on-line pus lângă uşa Cotrocenilor (dar şi a Palatului Victoria, în time-shering!) prizele necesare conectării la intimitatea ţării. Profitând de reţeaua de securitate creată, mai mult sau mai puţin abuziv, în jurul summit-ului Nato, guvernanţii au adoptat în secret măsurile necesare consolidării structurile de supraveghere audio şi video a cetăţeanului. Şedinţa CSAT la care preşedintele şi premierul au bătut palma s-a constituit într-o nouă cărămidă menită a astupa şi ultimele spărturi din zidul ridicat în ultimii ani de către statul poliţienesc între cetăţean şi drepturile lui.

Guvernul Tăriceanu şi preşedintele ţării au dat mână liberă băieţilor în diverse uniforme să poată asculta pe oricine şi oricând, fără a mai fi necesar punctul de vedere al Justiţiei. A acelei justiţii care, nu numai că a fost la propriu legată la ochi, dar de acum are şi urechile astupate. Până acum singura certitudine era doar suspiciunea că serviciile secrete ne ascultă. Acum avem certitudinea unei practici mârşave la care s-au dedat cu o plăcere diabolică mai toţi guvernanţii. Iar trist este că până şi Traian cel mare, luptătorul anti-comunist şi anti-licuri, se dovedeşte de o moralitate cel puţin egală acelor vampiri de drepturi pe care i-a tot incriminat.

CEZAR ADONIS MIHALACHE

_______________

SUB PAPUCUL NOILO SIFONARI

Dacă tot au fost şterse cu buretele ororile fostei poliţii politice, dacă tot au fost spălaţi de decizia Curţii Constituţionale torţionarii vechiului regim, dovediţi ori nu, atunci putem merge mai departe. Este timpul să (re)devenim o ţară de turnători mânaţi de la spate cu nuia coercitivă. Este timpul ca, în numele altor „isme” ce trebuie protejate pentru a-i nu-i călca pe aleşii momentului pe bombeuri, să ne reluăm îndeletinicirile de scribălogi la antetul organelor.

Nu era un pas prea mare… Şi oricum era evident că urma să fim aruncaţi iarăşi în hârtopa pârei semenilor. Pentru că aceasta este natura umană şi, oricât ar izbuti democraţia să modeleze frunţile teşite ale foştilor purtători de şepci, tot nu va reuşi să-i metamorfozeze în trupul şi spiritul capitalistului hulit atâtea decenii. Era, aşadar, doar o problemă de timp… Totuşi, ne-am fi aşteptat ca răgazul să fie mai mare. Dar, lingăii şi aleşii pe care aceştia îi şterg de zor cu prosopul interesului între degetele mari ale unui sistem atât de şchiop, se grăbesc. Se grăbesc să ridice zidurile în spatele cărora să-şi ascundă interesele. Or, pe un asemenea răsad ştirb al mentalităţilor, era inevitabil ca intruziunile foştilor activişti, redecoraţi pentru vitejiile lor de prin beciurile securităţi, să devină o treabă extrem de facilă.

Părea că lipsesc doar metodele prin care ţara să fie pusă din nou la datul cu pâra. Iar metodele de adaptare a „elementelor” societăţii la noile aşteptări ale vechilor tovarăşi nu erau încă trase în blana acestei mâţe blânde ce zugârâie, iată, mai rău decât hâtra cu cioc servită pe post de de ideologie vreme de decenii bune. A acestor „elemente” ieşite din tiparul pe care s-au obişnuit ciocoii să le lipsească, cu pumnul ori palma, de zidurile beciurilor. Lipsea doar clişeul care să fie afişat pe post de justificare pentru pretenţiile lor de veşnici animatori pe lângă urechile delaţionismului. Clişeul însă s-a ivit, ce-i drept servit de cea mai încorsetată pseudodemocraţie, iar lupta împotriva noii marote „reci” a hârei dintre marile puteri, terorismul, a devenit insigna racolării (în unele cazuri a reconfirmării în posturile de delaţionişti) a cetăţenilor.

Şi cum poţi să prepari cetăţeanul într-o asemenea măsură încât să-şi dea de bunăvoie acordul pentru noua îndeletnicire de turnător? Mai ales când, deşi i se aşează strâmb pe degete, democraţia poartă mănuşile pe care le-a lăsat în cui tocmai acel socialism diversionist. Democraţia nu te bate (direct) în gură, nu-ţi bagă căluşul între dinţi şi nici nu te dă cu fruntea de colţul mesei… Este ceva mai „delicată”. Îţi dă peste bot cu aşa-zisa responsabilitate a propriilor afirmaţii şi te dă cu fruntea, nu de colţul mesei, ci de pragul de sus al nevoilor financiare. Noul sistem de racolare a fost pus în funcţiune prin forţarea segmentului micilor investitori, sub ameninţarea aplicării unor amenzi uriaşe, de 10 000 euro, de a semna angajamente în calitatea de „ofiţeri pentru prevenirea actelor de terorism”, fiecare patron de boutiq jurându-se, sub propria iscălitură, că va întocmi şi rapoarte scrise periodice…

Desigur, este vorba doar de o altă porcărie sinistră… O altă invenţie croită de mintea unui birocrat îndobitocit sub sifonul ochelarilor. Dar acest angajament deschide drumul unei noi ere a delaţiunilor. Avem 400 000 de mici investitori? Eroare! Avem 400 000 de ofiţeri responsabili cu activităţile teroriste. Lipsesc doar gradele, dar suntem, n’aşa?, abia la începutul noii cariere. Cariera de sanitar la reîmbălsămarea unui stârv pe care îl credeam pe vecie îngropat.

Să ne fie jenă? Să ne fie ruşine de ceea ce semnăm? Să refuzăm această complacere în numele unor principii, chiar şi cu riscul de a fi amendaţi şi apoi executaţi pentru amenzile neplătite? Să riscăm să ne trezim judecaţi pentru terorism căci n-am iscălit peticul de hârtie emis de o minte bolnavă? Mai bolnavă poate chiar decât cea a foştilor activişti prinşi cu şnurul de clanţa poliţiei politice… Poate că da… Măcar în numele viitorului copiilor noştri…

P.S.

Probabil, trebuie să simţim gustul amar al acelora care au fost forţaţi, în vechiul regim, să dea angajamente… Asta vrea noul regim, să ne pună în pielea acelora care ne-au turnat pentru propriul lor bine ori pentru propriile satisfacţii schizovrenic-masochiste, pentru a-i compătimi. Pentru că actualul regim a făcut-o şi, probabil, îi şi va răsplăti pe acei torţionari… Pe Dana, pe Felix, pe toţi acei gură spartă ai interesului şi reavoinţei…

CEZAR ADONIS MIHALACHE

_____________