ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

În umbre de codri, în nopţile în care luna-şi strecoară, cu taină, lumina printre vârfurile  brazilor, ori ale tufelor de arini, simţi prezenţa fascinantă a spiritului eminescian.

El este Magul, care le descoperă, printr-o inefabilă mişcare a sufletului, ce devine un ecou, o prelungire a misterelor nopţii cu lună.

De dincolo de real, se întrupează chipuri din ochiuri de ape, din mişcările frunzelor, ori răsar  dintre nuferi galbeni, purtând însemne ale originii lor divine.

Îmbătat de parfumurile tari ale nopţilor de vară, de parfumul acelor de brad, spiritul Poetului se desprinde de material, colindă în spaţii fără hotare, în care au acces numai aleşii, numai prinţii.

Din praf de stele, din sclipiri de izvoare, din mirosul de tei şi din lumina lunii, Poetul şi-a construit un locaş unic, veşnic şi, în acelaşi timp, mereu schimbător -veşnic prin existenţa reală a acestor elemente - schimbător, prin fiorul cosmic  pe care-l trăieşte Poetul, raportat la eternitate.

Încântat de dulcele sonuri ale cornului, Eminescu pătrunde în sineaşi.

Cântecul lumii exterioare este preluat de melodia sufletului unui visător.

Melancolia devine o stare aproape permanentă, ca expresie a contemplării lumii acesteia, acceptată greu, cu neînţelesurile sale, ce ţin, nu numai de darurile pământeşti.

Poetul a fost un perpetuu căutător-jalon între Cer şi Pământ, între vis şi realitate, între adevăr şi minciună.

Dacă lumea cea reală o găseşte urâtă, atunci lumea naturii este, pentru  El, modelul de frumos absolut, de perfect. De aici şi fascinaţia codrului, a stelelor, a lunii, asupra sa - de aici şi intuiţia geniului că nemurirea nu se poate realiza decât trecând prin starea de component al veşniciei.

De dincolo de timp, Poetul  trimite zvonuri de chemări spre aplecarea cu grijă asupra creaţiei sale, încifrată în marile poeme, nu îndeajuns cunoscute şi, mai ales, studiate.

Dacul Eminescu deţine chei miraculoase care, potrivite în lăcaşurile, pentru care au fost făcute, pot duce la descoperiri uluitoare.

Rămâne doar să credem  cu putere şi să acceptăm realitatea-să acceptăm că Eminescu a creat, fiind tot timpul sub har, fiind Alesul.

Viaţa sa, Fiinţa sa, s-a topit pe măsură ce şi-a zidit opera.(George Călinescu) Când a terminat de spus - prin har - pătrunzând în lumea esenţelor, descifrând taine despre trecătoarea viaţă pământească şi nemurire, despre neamul său, înscris în eternitate, s-a stins, precum se stinge steaua în cer, lăsând Lumina să biruie Timpul.

O viaţă…Un dac rătăcit într-o lume urâtă, născut într-un timp nepotrivit esenţei firii sale, uluit de ticăloşirea şi alienarea lumii. 

Unic, irepetabil şi totuşi atât de al nostru, atât de român este şi rămâne POETUL…

Prof. MARIA CIORNEI