~ Maria Ciornei: „Eminescu şi fascinaţia mitului“

O atracţie irezistibilă a exercitat-o pentru Eminescu, încă din copilărie, mitul cum mărturiseşte în poezia „Fiind băiet păduri cutreieram”, în care spune că poveştile şi eresurile, i-au încântat sufletul, în vremea tărmului fericit rămas în urmă, păstrând din el o stare de spirit aparte, în legătură cu întreaga creaţie populară.

Pe firul mitului, Eminescu pătrunde până în vremea dacilor, în patria lor legendară, în matricea stilistică – Dacia Felix; în inima codrului avându-şi şi locul de plăsmuire, de făurire şi lămurire a neamului geto-dacilor; a daco-românilor.

Este o reconsiderare poetică a patriei originare a protopărinţilor, a tătânilor, cum spune Nicolae Densuşianu în opera „Dacia preistorică”.

Înclinarea romanticului spre luminarea timpurilor prin onirism, este dublată de un real interes pentru mito-istoria şi istoria neamului său.

Poemul „Strigoii” – ultima creaţie eminesciană de la sfârşitul anului 1876, perioada foarte fecundă, de după moartea mamei sale, ţine şi de legătura sa cu Veronica Micle.

Suntem împinşi departe, în perioada trecerii barbare.

O poveste de dragoste; impresionantă, se întrupează între Arald „stăpân peste avari” şi regina dacă.

Dragostea devine mai puternică decât ambiţiile de cucerire ale regelui, care înainte de a o cunoaşte pe „Maria – regina dunăreană”, dorea

„Să fumege – nainte-mi oraşele-n ruină

Să se împlinească visu-mi din codrii cei de brazi”

Soarta însă îi schimbă drumurile şi gândurile.

Îndrăgostitul e-n stare, în schimbul iubirii, să pună la picioarele reginei

„Pământul cu Roma lui antică.

Coroanele cu regii pe frunte le aşez

Şi stelele ce vecinic pe ceruri colindează

Cu toate la picioare-ţi eu le puneam în vază

Dar nu-l mai vrei pe Arald, căci nu mai vrei nimic”

Pag. 94 vol. II  opere

Este constatarea de sfârşit, pentru că Regina dunăreană a murit.

Atmosfera creată de poet, reface un timp în care miraculosul şi povestea, sunt tărâmuri, planuri, propice manifestării irealului.

Avem senzaţia că trăim în plină epocă a dacilor, adunaţi de ritualul impresionant, ce desfăşoară gesturi şi mişcări anume, cu semnificaţii adânci, simbolice.

„Făcliile ridică, se mişc în line pasuri,

Ducând la groapă trupul reginei dunărene,

Monahii, cunoscătorii vieţii pământene

Cu barbele lor albe, cu ochii stinşi sub gene,

Preoţi bătrâni ca iarna, cu gîngavele glasuri.”

Prezenţa – cu funcţii revelatoare a „monahilor cu barba albă” şi a „preoţilor bătrâni ca iarna” – duce cu gândul la epoca dacilor, în timpul cărora bătrânii – moşii – mocsus gentes, erau consideraţi înţelepţii neamului pentru că se confundau cu „sarabii cu tiară”, cu regii şi monarhii, cei de rang nobil dar, cu rol sacerdotal.

Ne transpunem în acel timp şi intrăm prin tunelul vremii, într-o epocă a simbolurilor semnificante, a unei organizări religioase a societăţii, în care miturile nu mai aveau miezul ascuns, ele erau realităţi; ritualuri, invocaţii, exerciţii de intrare în consonanţă cu Cerul, cu Zalmocsis.

Arald devine o funcţiune, un simbol al îndrăgostitului, al dragostei, mai tare ca moartea. El va săvârşi fapte care-l vor duce în locurile unde îşi are originile neamul reginei  dunărene.

Cadrul natural transmite un fior dincolo de fizic, având puterea miraculoasă de  a şterge liniile  demarcatoare între real şi ireal. Timpul şi spaţiul  se relativizează. Locul de naştere al unui neam nu suportă transformări, el  este tipar unic păstrat peste  timp, în atemporalitate.

„Ajuns-a el la poala de codru-n  munţii vechi

Izvoară  vii murmură şi saltă  sub piatră,

Colo cenuşa sură în părăsita vatră

În codrii adânci căţelul pământului tot latră

Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi.”

Eminescu creează imagini care au rol edificator, a căror înţelegere face ca să treacă fiori peste inima celui ce se lasă purtat de mit, ce se lasă condus dincolo de graniţele realităţii simple.

Arald caută răspunsuri la întrebările legate de existenţialitate, de interferenţa tărâmurilor. Şi acestea nu le poate afla decât găsind pe înţeleptul înţelepţilor – bătrân ca piatra.

„Pe-un jilţ tăiat în stâncă stă ţapăn, palid, drept

Cu cârja lui în mână, preotul ce păgân,

De-un veac el şede astfel de moarte uitat, bătrân,

În plete-i creşte muşchiul şi-n muşchi pe al său sân,

Barba-n pământ i-ajunge şi genele la piept.”

Idem p. 95

Deşi regina a domnit peste  un popor creştin, suntem în perioada în care miturile creştine nu exclud pe cele aşa-zis  păgâne, este perioada în care seva miturilor circulă dintr-unele în altele şi acest lucru fiind posibil datorită faptului că miturile creştine preiau  multe din simbolurile,  chiar sensurile celor „păgâne” ale dacilor, care – de fapt – n-au fost niciodată  păgâne, având în vedere sensul strict al cuvântului „păgân”, dacii chiar au premers creştinismul. Se poate vorbi chiar de un creştinism avant la lèttre – căci dacii erau monoteişti.

Şi la dacii vechi şi la cei din timpul lui Arald – regele avarilor, bătrânii sunt depozitarii  experienţelor şi cunoştinţelor tainice ale  misterelor transmise  pe cale orală.

Se ştie că dacii nu consemnau, asemenea practici legate de misterele  zalmocsiene,  în scris, tocmai pentru a nu li se pierde puterea, prin golirea de miezul -  esenţă,  înlocuit prin profan.

În codri daci, se afla „preotul cel  bătrân” a  cărui existenţă pare că a încremenit; timpul  nu mai are importanţă. El înseamnă  poarta şi posibilitatea de a descifra enigmele.

Aparent, uitat de oameni şi de vremi, el totuşi există -  dovadă vie a timpurilor vechi, care aşteaptă refacerea  verigii, din lanţul existenţei neamului dacilor – acum creştini.

Preotul pare a nu avea nici o semnificaţie, nici un rol, pare a se fi mineralizat.

„De veacuri el stă orb,

Picioarele lui vechie cu piatra-mpreună.”

Arald cunoaşte puterea acestui preot.

„O mag de zile vecinic, la tine am venit,

Dă-mi înapoi pe-aceea, ce moartea mi-a răpit.”

Fără cuvinte bătrânul – care se identifică cu piatra - îl conduce spre „un dom de marmur.”

Drumul este iniţiatic. Bătrânul face gesturi ce semnificaţie magică. El bate în poarta prăbuşită „ce duce-n fund de munte „  bate de trei ori cu cârja lui cea veche.

Obiectele i se supun: „ poarta cu zgomot cade din vechii ei uşori”

Bătrânul se înclină”

Magul stăpâneşte prin „ a farmecelor vrajă”, invocă puterea de a da viaţă a lui Zalmocsis, pentru a reda-o pe Maria, regelui Arald.

 Prins în vârtejul gesturilor, ce au dezlănţuit forţele altui tărâm, Arald rămâne martorul uimit al spectacolului reînvierii, ori al intrării în lumea de dincolo.

Fantoma Mariei, devine dovada intrării într-o realitate diferită,  peste care regele – zeu Zalmocsis - Stăpânul Vieţii şi al Morţii- domneşte.

Preotul mag are funcţiunea de mijlocitor dar şi de  paznic şi dovadă totodată a existenţei, fără moarte -  în veşnicie a unei noi lumi, oricând putând fi prezentă prin puterea lui Zalmocsis, prin reînvierea fantomelor – deci în irealitate, în alt spaţiu şi timp – în indisticţiune, a patriei originare, a magilor conducători de neamuri şi translanţi  dintre pământ şi Cer.

Moartea nu e un sfârşit, un dat pentru totdeauna – o încheiere, ci doar o petrecere peste graniţe existenţiale, în lumi cu dimensiuni distincte.

În lumea contururilor abia simţite, descarnate, Maria cere magului să mijlocească pe lângă Regele Lunii să treacă pe Arald în timpul ei.

„Rege a venit Maria şi-ţi cere pe Arald.

De atunci în haina morţii el s-a-mbrăcat

Ades călare pleacă în mândre nopţi cu lună

Şi când se-ntoarce, ochii lucesc cu voie bună”

Cei doi – deşi au intrat în spaţiul fantastic al fantomelor – sunt supuşi temporalităţii, spaţiului segmentat, dar câştigând în schimb veşnicia.

„Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr

Căci caii lor aleagă alăturea-nspumaţi

Vorbind de-a lor iubire – iubire fără saţ”,

; strigătul Mariei devine semnalul – cheia reintrării în spaţiul întunericului

„Arald, striga crăiasa – las ‘faţa să-mi ascund

N-auzi tu departe cocoşul răguşit.”

E conturată, în esenţialitate, structura imaterială a personajelor – strigoii – care penetrează imaterialul, o compensaţie poate pentru condamnarea de a fi numai umbrele nopţii,

„Ei zboară-o vijelie, trec ape făr’de vad

Ei trec în repegiune de râuri fără punte.”

În tabloul final, reapare Magul-bărân, predestinat şi  Magul preînchipuie,  prin prezenţa sa, marca, semnul lumii vechi care n-a murit şi nici nu moare. Este în amorţire. Iniţiaţii, ca şi îndrăgostiţii pot, prin mijlocirea preotului bătrân, să intre în lumea înaintaşilor lor, dacă se supun legilor lui Zalmocsis.

Magul e însoţit de un corb alb şi de unul negru. În disticţiune ca şi în indisticţiune  albul e ziua, viaţa, iar negru –noapte,  moartea. Stăpân peste aceste tărâmuri ale vieţii şi ale morţii e Marele Zeu, Zeul Moş, Zeul Zalmocsis, moşul, magul, preotul este sacerdotul, cel ce vine din illo tempore, care ţine în mâini „cârja lui cea veche” axul Lumii legând Cerul cu Pământul.

El este iniţiatul – cunoaşte cuvintele cheie.

Invocaţiile le spune cu siguranţa apariţiei  şi a efectelor lor.

„Din inima-i, pământul la morţi să deie viaţă

iar duh dă-i tu Zalmocsis, sămânţă de lumină

Din duhul gurii tale ce arde şi îngheaţă.”

Iată tărâmurile existenţei în coordonatele esenţiale şi toate – cuprinzând, viaţa -„gura arde”, şi moartea - „şi îngheaţă”.

Prin iniţierea magului, se realizează un transfer de putere. 

„Stihii a lumii patru, supuse lui Arald

Străbateţi  voi pământul şi a lui măruntaie.”

Ochii lui Arald,  care a acceptat să intre în lumea negurilor, pentru Maria, pot vedea acum mari taine, metamorfoze.

„Atuncea dinaintea lui Arald, zidul piere

El vede toată firea amestecat afară

Ninsoare, fulger, gheaţă, vânt arzător de vară

De parte vede – oraşul pe sub un arc de pară

Şi lumea nebunise, gemând din răsputeri.”

Concluzia ne duce cu gândul la faptul că mitul nu este doar o poveste; este o înmagazinare de date reale, venite din  indistincţiune.

Ochii minţii, dublată de o sensibilitate a înţelegerii lumii sacre, pot desprinde foile ce s-au aşternut în straturi,  care constituie garanţia încifrării codului originar, chiar dacă, sau cu atât mai mult, cu cât acesta este aruncat în lume.

Memoria colectivă îi asigură veşnicia, fără a putea pătrunde cifrul- semnificatul.

Nemurirea sufletului este o realitatea pe care o găsim în panteonul spiritual al dacilor,  dar şi al daco-românilor de astăzi.

Nemurirea, desfăşurată în spaţiul nopţii, a dat naştere mitului despre care  vorbeşte Eminescu explicat în motto-ul capitolului al III-lea.

„…Cum de multe ori când mor

oamenii, mulţi dintre acei morţi

zic, se scoală de se fac strigoi”

 Îndreptarea Legii 1652 

Din  tensiunea emoţională, descifrăm, pe visătorul şi romanticul Eminescu, în spaţiul iubirii pasionale; dincolo de datele misterelor din acest poem, este vorba de Maria istorică – regina unui popor, a celui dac, ce s-a închegat în vremuri imemoriale şi care există şi astăzi.

Eminescu e fascinat de mit. Pe lângă cel cunoscut al zburătorului, acesta reînvie vremurile dacilor când Dochia,  fiica regelui dac, e înconjurată de ursitoare (Povestea Dochiei şi a ursitoarelor).

Acestea îl pasionează, îl incită, îi stimulează imaginaţia, se lasă furat de tărâmuri de dincolo de fizic, populate de figuri miraculoase (Ursitoarele).

Codrul este locul în care misterele pot fi oficiate prin ritualuri care dau puteri unor personaje emblematice (Muşatin şi codrul; Dragoş Vodă Cel Bătrân).

Codrul înseamnă densitate, întunecime, deci mister şi acesta nu se pot manifesta în magia şi semnificaţiile lui la lumina solară, ci numai în cea a nopţii ,sau a celei ce se cerne slab prin desime. Eminescu este în fapt magul, vrăjitorul ce descifrează de pe tâmpla timpului aceste mistere, este Dacul rătăcit într-o lume străină şi ostilă, care în străfundurile sufletului păstrează ecouri ale timpului mitic, în care se refugiază.

Trecerea în revistă a acestor opere este doar o incitare la studiu, ce poate fi mult mai amplu. Noi ne-am permis să încercăm a pătrunde în interiorul fascinant al unei felii din creaţia eminesciană, care, iată, poate încă fi sursă excepţional de bogată, pentru descifrarea spiritualităţii unice a unui popor –  vieţuitor de zeci de milenii – pe acest pământ, izvorâtor de creatori de geniu.  

Prof.  MARIA  CIORNEI