ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Acest concept a cunoscut, în fapt, două mari tipuri de manifestare. Iniţial, unul constructiv, solicitat de starea generală de spirit a naţiunii prin sensul său ascendent, ziditor, provocat de momentul Marii Uniri de la 1918 şi epoca ce i-a urmat, în care se manifesta o energie specifică, tonică şi dinamizatoare în aria orgoliului naţional. În acea epocă largă de construire a realităţilor şi de speranţă în afirmarea pe toate planurile a elementelor definitorii ale conştiinţei  naţionale şi a acelui orgoliu, poate exacerbat de îndelunga umilire anerioară momentului Unirii, mentalul colectiv se îndrepta ca un girasol către tot ce putea constitui pol energizant, semnificator pentru edificarea unei noi şi semeţe demnităţi. Or, un poet de demnitatea lui Eminescu, chiar în imaginea suferinţei lui mîndre, fără a mai vorbi de altitudinea valorii sale, percepute şi propagate de lideri solizi de opinie precum Maiorescu, apoi Călinescu, Iorga şi atîţia alţii, deci garanţi fermi ai valorii de tezaur a lui Eminescu la banca bunurilor simbolice, răspundea etanş acestei nevoi a mentalului colectiv românesc din acea perioadă istorică.

Cea de-a doua etapă  de sens a  sintagmei este cea descendentă, desacralizatoare, peiorativă, deconstructivă,  corespunzînd şi ea, simetric, tot unei etape istorice, „întîmplător” celei prezente, în care parcă s-a dat semnalul disoluţiei valorilor şi conţinuturilor naţionale - ca să nu mai vorbim de cele naţionaliste care sunt demonizate pînă la incandescenţă. Tinerii sau mai puţin tinerii, dar zeloşii militanţi contra sintagmei în cauză, aplică în mod conştiincios - poate nu mereu conştienţi - liniile de direcţie ale altor lideri de opinie ce propagă, precum ştim deja, noua religie, globalismul, sub undele căruia tendinţele naţionale prea încăpăţînate sunt percepute a fi dăunătoare.

Nu are rost să adîncim discuţia  în termenii teoriei literare sau de filozofie a culturii, s-a glosat deja mult în acest sens. Voi produce doar nişte argumente prelevate din observaţia practică ce mi-a stat, prin forţa lucrurilor, la îndemînă. Astfel, primul dintre ele este  ceea ce s-a numit mitul cultural eminescian. Am avut ocazia să mă conving de forţa sa, mai întîi la Ipoteşti, unde am fost muzeograf al aşezămîntului în anii de început ai carierei mele cind a fost  si timpul restructurării aşezămîntului. Atunci am putut constata fervoarea, aproape fetişistă a  vizitatorilor din toate zările de-a regăsi acolo cele amintitoare de marele poet, ca merinde pentru nutrirea acestui mit. Am si adunat intr-o carte (din pacate, inca nepublicata !) esantioane reprezentataive ale atitudinii publicului vizitator fata de efigia eminesciana iar rezultatele adunate laolalta contureaza o atitudine colectiva foarte semnificatoare pe care sper sa o pot aduce la lumina publicind-o cindva..

Apoi, mi-am adîncit aceste observaţii în călătoriile pe care le-am făcut, fie în Basarabia, unde acest mit a devenit element de coeziune şi energizare  în epoca recîştigării însemnelor naţionale îndelung reprimate, sau în Bucovina de Nord, unde oamenii  mai ştiu şi azi poeziile eminesciene  pe de rost şi le recită ca făcînd un act de insurgenţă; ori în comunităţi din Canada unde, de pildă, la Boian, localnicii au editat,  cu prilejul aniversării centenarului comunităţii româneşti, un disc cu cîntecele interprete de ei cu candoare: Tatăl nostru, colindele Crăciunului şi imnul Invierii, precum şi romanţele eminesciene. Asta şi-au luat cu ei românii desţăraţi şi au păstrat lîngă suflet, chiar şi atunci cînd au început să uite vorbirea corectă a limbii române sau, mai bine zis, cînd această vorbire a lor a rămas în urmă, presărată fiind cu termeni arhaici ce au dispărut din vorbirea curentă:  însemnele credinţei şi tradiţiei, precum şi mitul eminescian. Şi într-o manifestare culturală din Germania, precum au fost Zile culturale germano- române organizate de Societatea culturală “Bodensee” de la Konstanz, ideea de Eminescu a fost axa polarizatoare a semnificaţiilor  relevate prin toate elementele bogatului program.

La fel, cred cã la temelia scandalului de la Montrèal, declanşat  cu prilejul inaugurării Pieţei României şi a statuii lui Eminescu a stat, poate subconştient, o anume lezare a acestui mit eminescian în calitatea lui de simbol naţional, perceput ca atare de românii transmutaţi peste ocean şi care şi-au luat cu ei această conştiinţă a identificării lui Eminescu ca poet naţional, ca element identitar, de verticalitate demnă,  dovedind că semnele identităţii sunt parcă mai puternice în afara ţării decît în interiorul ei.

Or, atîta vreme cît acest simbol şi acest concept constituie, aşa cum am încercat să relev lapidar în aceste rînduri, o realitate generatoare de atitudini, întrebarea dacă el mai există sau nu, este superfluă.

Iar la Botoşani,  locul  de care m-a legat destinul  de mai multa vreme, problema capătă cred, conotaţii mult mai accentuate decît oriunde. Indiferent cine şi cît  ar dori să se înregimenteze la moderna falangă demitizatoare spre a fi de bon ton, ca orice bonjurist dintotdeuna ce se respectă, imi ingadui sa consider, chiar daca unii sunt, precum s-a vazut uneori, de alta parere,  ca aici nu este îngăduit să fi decît alături de Eminescu, fiindcă aici este “fief-ul” său. De aceea cred este ilogic, mai mult, imoral, ca acest loc către care cată ca spre Mecca privirile credincioşilor eminescieni de pretutindeni să sufere o transmutaţie revoluţionară şi să-şi asume  atitudinea contestatară, flegmatică şi dispreţuitoare. Asta, chiar dacă există riscul condenscendeţei din partea unor campioni ai scepticismului. Aici se pot analiza din toate unghiurile, se pot diseca şi aprofunda opera, existenţa, semnificaţiile eminesciene, producîndu-se noi unghiuri de abordare, ba chiar este de cuviinţă să se adune şi să se inventarieze aici toate noile idei tendinţe, abordări etc., în domeniu, ca într-o bază de date a eminescologiei. Dar  nu  sunt permise derizoriul, vulgaritatea,  superficialitatea  şi băşcălia, căci aşa a fost repartizat la loteria destinului acestui ţinut, să fie matca genitrix cea mai aleasă a spiritului românesc şi se cuvine a purta cu demnitate dureros de dulcea povară. Visez insa la timpul cind vom depasi cu totii flagelul bascaliei macar atunci cind sunt in cauza chestiunile  majore ale identitatii noastre  fundamnetale.  

LUCIA OLARU NENATI