ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

În decembrie 1883, la puţin timp după nefericitul accident biografic, lui Mihai Eminescu îi apărea, prin grija lui Titu Maiorescu, o poemă numită „Peste vârfuri”; are trei strofe, a câte patru versuri. Nu este una din marile sale creaţii, precum „Glossă”, „Memento mori” ori „Scrisorile”, ori „LuceafăruI”. Nu este nici de anvergura interzisei mult timp „Doina” („De la Nistru pân’ la Tisa”), este, cum au observat şi G. Călinescu, şi Şerban Cioculescu, şi Vladimir Streinu, o poezie de mijloc; o poezie de mijloc, dar să nu uităm că este semnată de Eminescu; iar Constantin Noica spunea că tot ce a semnat Eminescu este genial.

Reamintesc cum sună această poemă: „Peste vârfuri trece lună/ Codru-şi bate frunza lin,/ Dintre ramuri de arin/ Melancolic cornul sună.// Mai departe, mai departe,/ Mai încet, tot mai încet/ Sufletu-mi nemângâiet/ Îndulcind cu dor de moarte.// De ce taci, când fermecată/ Inima-mi spre tine-ntorn?/ Mai suna-vei dulce corn,/ Pentru mine vre odată?”.

Primul vers, „Peste vârfuri trece lună”, m-a dus cu gândul la romanticii germani, pe care Eminescu i-a citit în ţară şi i-a aprofundat la Viena şi Berlin. Şi pentru că am amintit de romanticii germani, n-am putut să fac abstracţie de o referinţă la Adalbert von Chamisso şi la celebra sa povestire numită „Peter Schlemil, sau omul care şi-a pierdut umbra”. Au fost unii care au vrut ca Eminescu să-şi fi pierdut nu numai umbra ci şi figura imortalizată la Viena. Din fericire pentru noi, Eminescu nu şi-a pierdut nici măcar umbra, oricât de mulţi şi de încrâncenaţi au fost detractorii săi. După luminata expresie a lui Titu Maiorescu, secolul XX, în materie de poezie românească, trebuia să înceapă - şi a şi început - sub semnul lui Eminescu.

Puţinul arc existenţial şi de creaţie al lui Eminescu şi-a pus amprenta asupra întregului secol XX de literatură română: poezie, proză, teatru, publicistică.

Poziţia  Soarelui, ori a Lunii, lungeşte sau scurtează umbrele. Luna, care „trece peste vârfuri” îi luminează faţa poetului şi-i alungeşte umbra trupului său, altfel modest.

Deci, zicea „bădia Mihai” (cum îi spunea prietenul său Ion Creangă): „Peste vârfuri trece lună”. Să reţinem: peste înălţimi trece lumina nopţii, iar nu astrul propriu-zis, Luna. În acest cadru de linişte, sigur că şi „codru-şi bate frunza lin”, iar cornul vânătorilor noptatici sună melancolic; a deznădejde, a insucces, ori a chemare acasă. Bate şi sufletul nemângâiat („nemângâiet” - cum spune poetul) al celui care ascultă cornul: Poetul sau un alter ego. Emoţionat eul poetic întreabă retoric: „De ce taci, când fermecată/ Inima-mi spre tine-ntorn?” Depăşeşte retoricul, din registrul sentimental, şi întreabă Eternitatea: „Mai suna-vei dulce corn,/ Pentru mine vre odată?”.

Dulcele corn a mai sunat, pentru Eminescu, aproape şase ani.

DOINA DRĂGUŢ