ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

PUBLICISTICA, PARTE INTEGRANTĂ A OPEREI EMINESCIENE

E dificil să te referi la Eminescu şi să eviţi locurile comune constituite, în timp, în jurul operei sale.

Un loc comun a devenit, din păcate, faptul de a se admite că între opera literară a lui Eminescu şi publicistica sa n-ar exista nici o compatibilitate valorică.

La prima vedere s-ar putea crede că această optică are vârsta regimului politic comunist, instalat în România cu ajutorul tancurilor sovietice. În realitate, lucrurile sunt ceva mai complicate. Analizând această problemă, criticul Theodor Codreanu a evidenţiat, în lucrarea sa „Dubla sacrificare a lui Eminescu”, că este vorba de o situaţie datând încă din timpul vieţii poetului, perpetuată şi accentuată după moartea sa.

În mod ciudat, în percepţia noastră a putut să se formeze şi să rămână imaginea unui dublu Eminescu: unul genial (poetul) şi altul lipsit de valoare (gazetarul).

Pentru a se institui această dihotomie, au fost vehiculate o serie lungă de argumente privind publicistica eminesciană, care: a) ar exprima o ideologie dezavuabilă; b) ar fi reprezentat pentru poet doar un mod de a-şi câştiga existenţa; c) ar fi, pe deasupra, şi lipsită de valoare; d) n-ar fi avut ecou în opinia publică a vremii.

Fără a ne propune să abordăm pe larg problema, vom formula câteva contraargumente. În primul rând, considerăm că este dincolo de orice dubiu faptul că gazetarul Eminescu n-a fost niciodată decât în solda propriei conştiinţe, articolele sale exprimând cu maximă fidelitate – şi cu serioase temeiuri – convingerile adevărate ale unui om de o perfectă rectitudine morală.

Pe de altă parte, există o strânsă relaţie întrre gândirea gazetarului Eminescu şi creaţia sa literară; ambele reprezintă expresia aceleiaşi înalte spiritualităţi.

În acelaşi timp, este hazardat să subestimăm valoarea unei publicistici, care nu numai că are nerv gazetăresc, dar se întemeiază în mod constant pe profunda cunoaştere a problemelor abordate, pe o documentare extrem de riguroasă. Astfel, pentru articolul „Cinci secole de istorie”, în care examinează amănunţit problema Basarabiei, gazetarul Eminescu nu a ezitat să consulte, precum un doctorand, un număr considerabil de lucrări, de la vechile cronici ale Moldovei şi până la studiile lui Hasdeu şi Odobescu.

Nu în ultimul rând se cuvine semnalat şi un alt aspect, nu mai puţin semnificativ. Este binecunoscută exigenţa lui Eminescu faţă de sine însuşi, exigenţă împinsă atât de departe, încât din întreaga sa creaţie poetică doar un singur volum i s-a publicat în timpul vieţii. Or faptul că acelaşi Eminescu a consimţit, pe de altă parte, să încredinţeze tiparului cam toate articolele pe care le-a scris este o dovadă grăitoare că pentru el publicistica însemna, alături de poezie, o formă esenţială de exprimare. În slujba acestei gazetării, de care avea şi destule motive să se plângă, Eminescu şi-a pus întreaga sa capacitate intelectuală, tot sufletul şi vasta sa cultură.

Eminescu-poetul şi Eminescu-gazetarul sunt două efigii ale aceleiaşi exemplare personalităţi.