ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Ca mulţi din cei aflaţi în străinătate la data răsturnării regimului comunist din România am fost întărit sufleteşte de siguranţa cu care poporul român s-a îndreptat imediat către Biserica strămoşilor. Biserica a fost repusă în drepturile ei şi autoritatea ei a fost recunoscută. Mii de tineri s-au dedicat adîncirii adevărurilor spirituale ale Credinţei, unii luînd chiar calea aspră a monahismului, alţii luînd calea mai puţin aspră, deşi deloc uşoară nici ea, a studierii erudite a Tradiţiei. Am urmărit cu emoţie şi cu speranţă această mişcare, care de la bun început s-a aşezat cu adîncă intuiţie duhovnicească sub aripa celui care a fost pentru atîţia dintre noi părintele de taină, maestrul spiritual, cel care ne-a schimbat viaţa, Părintele Dumitru Stăniloae. Cel care, cu blîndul său cuvînt, cu îndrumări de lectură sau cu îndemnul de a merge măcar la părinţii înduhovniciţi de la Antim şi de la Sihăstria, a descoperit multora inepuizabila bogăţie a Ortodoxiei. Am urmărit cu aceeaşi emoţie şi mîndrie evoluţia unor tineri care s-au afirmat în cîmpul studiilor patristice, luîndu-şi strălucitoare doctorate la Sorbona. Iată ce pot face românii, îmi spuneam mie şi altora ! Îi dădeam de exemplu australienilor atraşi de Ortodoxie (sînt neaşteptat de mulţi care au îmbrăţişat Ortodoxia cu tot sufletul şi cu toate consecinţele sociale negative pentru ei, dar conştienţi şi bucuroşi că îşi agonisesc comoară în Ceruri).     Dar vai şi iar vai ! Minunatul avînt de mai an s-a întîlnit cu exigenţele « integrării europene » şi s-a topit la prima suflare de vînt « european ». Ortodoxia nu are ce căuta în « Europa ». E « mîna Moscovei » care o şantajează cu « gazele ». Sînt sîrbii care vor să-i extermine pe blînzii albanezi musulmani care aprovizionează Europa cu droguri şi curve şi se opun « doar din naţionalism » distrugerii bisericilor şi mănăstirilor din Kosovo. Sînt grecii care se opun integrării europene a turcilor musulmani într-o Europă care s-a dezis oficial de tradiţia sa « judeo »- creştină şi nu vor să recunoască independenţa Kosovei (împiedicînd astfle traficul de droguri şi curve atît de necesare « Europei »). Ah ! şi sînt şi românii « asta împuţit » care nu « inţeleg » că nu au ce căuta în Transilvania « noastră europeana» (care e moşia lui Otto de Habsburg).

     Aici apare cazul unui tînăr care promitea enorm. Strălucit clasicist (a studiat în România cu elenişti de cea mai înaltă clasă -are şi România din ăştia – ca Francisca Băltăceanu şi regretatul meu prieten Ghighi – Gheorghe – Ceauşescu), luînd un doctorat la Sorbona – nu puţin lucru -, admis în sanctum-ul Patrologiei, cu nenumărate publicaţii de certă valoare, s-a lansat, sau a fost lansat, într-o antrepriză de imensă anvergură, traducerea Septuagintei. Să fi fost dificultatea inerentă a unei astfel de antreprize, enormele presiuni pe care oricine se aventurează în astfel de lucrări le suferă, nenumăratele preocupări care îl solicită concomitent – e şi poet şi eseist şi filosof şi polemist - care i-au zdruncinat mintea? Numele lui e Cristian Bădiliţă.

     Spre stupefacţia tuturor celor care îl cunoşteau, Cristian Badiliţă a luat-o deodată razna. Creştin ortodox după propria admisie, s-a declarat deodată admiratorul lui Harry Potter şi a lui Dan Brown cu al său Da Vinci Code, adevărate manifeste anticreştine, menite să zdruncine orice urmă de creştinism în sufletele “omului nou European”. Probabil că în România aceste jalnice excremente ale unei culturi intrate în putrefacţie au fost apreciate la adevărata lor valoare, dar nu în Occident unde au produs « irreversible damage » (o teorie neconfirmată dar credibilă, află cauza demenţei în ingurgitarea de către copii a propriilor excremente. Bine cunoscuta expresie românească care descrie minciuna e o dovadă însă, mincinosul e mîncător de…). Lăsînd de o parte mesajul « ascuns » al acestei « psyop » impusă cu miliarde de dolari (de care voi vorbi altădată) graba cu care tînărul nostru s-a raliat la propaganda deşănţată (şi de adevărat prost gust) anticerştină (articolele de presă care denunţau Biserica pentru “ascunderea adevăratei istorii a creştinismului”, publicate zi de zi, depăşind orice siplă descriere a “operei” în sine) nu ne poate face decît să ne gîndim că a luat şi el ceva bănişori (dece nu, nu?) şi nu puţini.

     Nu mă îndoiesc că atitudinea faţă de Da Vinci Code a fost un « litmus test ». A fost o chemare finală : « acum trebuie să arătaţi cine este cu noi ». Din acest moment căderea lui Bădiliţă a devenit de neoprit. Luările lui de poziţie au devenit tot mai iraţionale. A început să-i ia de barbă pe ierarhii BOR că nu serbează Paştile deodată cu catolicii, că nu vor să adopte traducerea lui a Septuagintei drept text canonic, să-i proclame pe Henri de Lubac şi Jean Danielou « catolici orthodocşi » şi să ne spună că fără ei ortodocşii habar n-au de Patristică. L-a luat la refec pe Părintele Stăniloae pentru atitudine anticatolică (şi lăsînd să se înţeleagă că şi traducerea Filocaliei lasă de dorit). Şi « last but not least » să declare, în ultima sa producţie publicistică (Preacuvioasa aroganţă), că Biserica Ortodoxă Română nu are o traducere “normală, adică creştină” a Bibliei şi că nu are o “colecţie normală, adică creştină » a Sfinţilor Părinţi. Mai mult, a adoptat o poziţie de totală denigrare a Bisericii Ortodoxe şi a poporului român pe linia maestrului său Patapievici (cu care se pare că s-a certat recent, dovedind şi mai mult un caz de instabilitate mentală). S-au auzit voci care îl acuză că ar fi « cripto-catolic » (dece cripto cînd e pe faţă?). Acum vedem că e şi cripto-protestant (Biblia « creştină » înseamnă în jargonul protestant şi neo-protestant, traducerile cele mai deviante de la Septuagintă). Graba cu care se repede să « spună tot », cît mai repede sugerează că trebuie să dovedească cuiva că « you are with us or against us, or else ». Dar unde de fapt se dă singur pe faţă este în afirmaţia că hotărîrea Sinodului de la Niceea de a nu serba Paştile deodată cu iudeii este o dovadă de « prost gust ». De aici se vede ce fel de « cripto » este. Şi de unde vin banii. Cazul lui Bădiliţă este o reeditare a cazului lui Emil Cioran. Scena este aceeaşi şi nici circumstanţele nu sînt prea diferite.

     Ultimul lui text justifică titlul pe care l-am adoptat. Ne face apologia « orgoliului şi vanităţii». Deci e adevărat : « prostul nu e prost destul dacă nu e şi fudul (pardon, « orgolios şi vanitos »). Cu asta este dus de nas.

      Este trist, nespus de trist. Cînd eram în liceu obişnuiam să mai trag chiulul de la şcoală şi să mă întîlnesc cu alţi chiulangii în Parcul Herăstrau. Întrucît colegii mei erau la Liceul Caragiale, ne dădeam întîlnire la Colecţia Zambaccian. Într-o zi, am surprins o discuţie între Dl. Zambaccian şi un alt domn (mulţi ani după am realizat că interlocutorul era Petru Comarnescu). Nu am surprins decît cîteva vorbe ale lui Comarnescu… « pînă atunci cultura noastră o să rămînă aşa cum spunea Caragiale… ». Nu am aflat despre care Caragiale vorbea . Dar mie îmi răsună în minte cuvintele marelui Mateiu descriind întîlnirile sale cu Paşadia : «Paşadia, privind şi judecînd cu o neînduplecată asprime tot ce era românesc, mergea adesea cu înverşunarea pînă la a fi de rea credinţă…Cum nu i se putea tăgădui nici partea lui de dreptate, găsii de prisos să mă ridic ca să apăr acel trecut, vedeniei căruia pana mea datora o minunată tîmplă de icoane ce migălisem în tinereţe cu o osîrdie aproape cucernică ». E trist, în cultura românească nu s-a întîmplat  « acel lucru » de care vorbea Comarnescu. A rămas aşa cum spunea Mateiu : « mărturisesc că nu mă aşteptam să văd dospind ţîcneli atît de numeroase şi de felurite, să întîlnesc atîta nebunime slobodă. Cum nu-mi fu dat să găsesc mai pe nimeni la care, mai curînd sau mai tîrziu, să nu se de ape faţă vreo meteahnă, pe care, pe neaşteptate, să nu-l aud aiurînd, la sfîrşit pierdui nădejdea să cunosc, în carne şi oase, făptură omenească pe deplin teafără la minte ». Asta l-ar scuza oarecum pe Badiliţă.

Vlad Protopopescu - Sydney