~ Al. Stănciulescu-Bârda: „Aparatul de fotografiat“

Mă uit şi mă minunez! Mă uit la copilaşi de o şchioapă cum manevrează zeci de canale şi de programe la televizor, cum folosesc calculatorul pentru tot felul de jocuri şi alte minunăţii. Chiar jucăriile unora din ele sunt foarte sofisticate, cu tot felul de butoane şi butonaşe, cu telecomenzi, care le fac să execute tot felul de mişcări. Să te cruceşti, nu alta! Mulţi părinţi şi bunici orăşeni, mi-au relatat că au fost învăţaţi să mânuiască atât calculatorul, cât şi internetul de către copiii şi nepoţii lor. Este extraordinar!
Spun că este extraordinar, fiindcă pot să fac comparaţie între copilul de acum şi cel de acum 50 de ani. Aveam vreo cinci ani. Umblam cu vitele(cea mai veche meserie a mea!), mă jucam singur ori cu alţi copii din mahala de-a pituluşu, de-a prinselea, ne dădeam huţa pe calendre, făceam mori de apă când ploua, dădeam cu bombardeau(o bilă de lut moale bine frământat, pe care o aruncam cu ajutorul unei nuiele de răchită), ne dădeam pe dâră, ori cu tragacia(săniuţa), săgetam ,,duşmanii” cu arcul de răchită, cântam la viori făcute din coceni(ştiuleţi uscaţi de porumb ), călăream ,,biciclete” ori cai năzdrăvani din tulpini de floarea soarelui, dădeam cu praştia, făceam castele din nisip ori din noroi, ne căţăram prin copaci, jucam ţânţarul, carul, moara, şeptica, tabinetul şi câte altele asemenea. Jucăriile de care-mi amintesc că le-am avut a fost o păpuşă făcută de o mătuşă(o bucată de scândură înfăşurată în zdrenţe), un ,,hopa-Mitică” şi un nai de plastic. Cam atât!

Într-o zi a venit la noi un frate al mamei cu un aparat de fotografiat. Aveam vreo 4-5 ani. Nu mai văzusem asemenea minunăţie. Au vrut să mă fotografieze. M-au spălat, m-au stors, m-au primenit şi m-au pus sub pătuiagul de la poartă să mă pozeze. Când era gata să facă clic, am zbughit-o la fugă de-mi sfârâiau călcâiele, m-au prins la marginea satului, pe Linia Cocoanei. Ţipam cât mă ţinea gura şi încercam să explic că eu vreau să merg, să vorbesc, nu să stau în perete, aşa cum şedeau pozele care le aveam în casă. Îmi era imposibil să înţeleg, că omul care se fotografiază mai poate avea viaţă normală după aceea. Veţi râde şi veţi zice că eram prost. E adevărat. Eu aş zice însă că acela era nivelul copilului de atunci din lumea satului!
Mă gândesc, însă, cât de ziditoare pentru suflet sunt jucăriile de azi, accesul copiilor la televizor, internet şi alte multe cuceriri ale tehnicii! Mă întreb dacă au ei capacitatea să cearnă şi să discearnă ce e folositor şi ce e pierzător de suflet din toate acestea. Dacă ar fi să aleg acum între cele de acum şi cele de atunci, parcă tot pe acelea le-aş alege! Eram ca nişte copiii ai naturii şi, de ce nu, ai lui Dumnezeu! Mintea parcă era mai aerisită, trupul mai dezvoltat, sufletul mai curat! Of!

ALEXANDRU STĂNCIULESCU-BÂRDA