Cezarina Adamescu: „Unicul sens“ al speranţei spre un nou anotimp (despre vol. „Unicul sens“ al Speranţei Miron)

Din multitudinea de sensuri, adevărate sau nu, acum, la cel de-al şaptelea volum de versuri, Speranţa Miron, se pare că a găsit Sensul  Unic spre care cu toţii ne îndreptăm, mai devreme sau mai târziu, cu sentimentele decantate, purificate, trecute prin rugul deceniilor trăite mai mult sau mai puţin cu folos, din care rămâne spre mărturie, cenuşa tăcerii, cenuşa spulberată-n patru vânturi de o mână necunoscută, implacabilă.

“Eu care sunt un Pic de Cer/ În foarte mult, în foarte mult pământ”, într-un demult apropiat, atinsă cu Degetul Luminii, mă nasc, risipesc şi apun, stea reflectată-n fântâna din care sorb cei ce orbecăie încă. (“Rugăciune-minune”).

“Eu sunt ca o noapte” – mai spune Speranţa Miron, “în deget port o lacrimă sărată”, “îmi e târziu”, “vreau să simt mereu Lumina”. “Mi-e dor, mă doare, plâng”, “lacrimi în stropi”. “Gustul lacrimei” sale e “Lumină de băut”, “părere de rău”, anotimp, veghe, picur de stea.

“Aş vrea să zbor”, îşi exprimă impetuos dorinţa, dar “Mâinile cad în genunchi”. “M-aş ascunde” sub “valul tăcerii”. “Nu pot s-aştept”. >>>>



Follow

Get every new post delivered to your Inbox.