Cezar Adonis Mihalache: „Incompetenţa ca viciu“

În momentul în care, în mâinile unui personaj politic, incompetenţa se transformă într-un instrument de autosatisfacţie, ea nu mai poate fi tratată din perspectiva unei nefericite tare ce nu poate fi reproşată. Dimpotrivă, devenind sursa unor experimente cu efect de trepanaţie social-economică ce au scopul machiavelic de a proba gradul de suportabilitate a unui întreg popor, incompetenţa, raportată la nivelul unui conducător, devine, prin efectele folosite în scop masochist, un adevărat viciu. O deprindere periculoasă, nu prin afectarea personajului-emanaţie, ci prin degringolada pe care o poate produce asupra unei ţări.

Personajul politic suferă în mare parte de un exces al orgoliului, considerându-se mai presus de toţi ceilalţi muritori de rând. Ne-a dovedit-o şi Traian Băsescu când a rostit cu încredere axioma ce-i defineşte relaţia cu lumea: „Sunt perfect!”. Nu a trecut mult şi lăstarul răsărit parcă din povestea lui „muc cel mic” a început să-şi fâlfâie aroganţa dincolo de vârful nasului. Pentru el, însă, formula magică a constat în definirea propriilor vicii într-un joc politic cu sumă nulă. O formulă în care axioma propiei şi intangibilei perfecţiuni s-a definit într-o rostire epocală: „Nu am vicii. Iar dacă am, suma lor este constantă!”.   >>>>