Cristian Neagu: „Destinul Luizei Adriana Grama“

cristian-neagu1Am primit volumul de versuri într-o împrejurare festivă, când nimic nu anunţa surprinderea de a mă regăsi în suma detaliilor sentimentale, exprimate de versurile Luizei Grama. Nici după ultimul vers citit nu am închis cartea. Retrăiam vinovăţia impardonabilă faţă de femeia iubită de mine la superlativ, buna mea Donia… Da, şi mie mi-au fost şoptite rugăminţi de genul: „Cere-mi orice,/Dar nu-mi cere să nu te mai iubesc.” (Cere-mi orice, p.5)  Apoi, în cumulul nefast al ezitărilor, când sufletul meu nu reuşea o anumită desprindere, tot ea, Donia, privindu-mi bagajele, a murmurat cu lacrimi în ochi: (lacrimi ce mă mai dor şi astăzi) „Ţi-aş spune să rămâi,/Dar mi-e teamă că n-ai să vrei/Şi-ai să mă răneşti/Încercând să găseşti o scuză/Pe care ai vrea să o cred.” (Ţi-aş spune, p.6) Am făcut această introducere cu caracter personal, pentru a se înţelege ce m-a determinat să disec sentimentalismul de o rară profunzime aflat în fiecare poezie ce întregeşte volumul Risipitor de albastru (Ed.Anamarol 2009) >>>>