PROZA – Ştefan Doru Dăncuş: „Ioan“

Acum veniţi dvs. să-mi spuneţi ce este suferinţa. Fără să ştiţi ce înseamnă să-ţi vinzi cărţile pentru a-ţi cumpăra o cafea care, într-o dimineaţă cu vânt mult şi îngheţat te trezeşte din somnolenţa disperării, punându-te brusc în faţa unei lumi ahtiată după erori. Fără ca vreodată dvs. să fi trecut un pod al unui oraş (înghesuit şi afumat, în care peste 100.000 de oameni, băgaţi la grămadă în blocurile ca nişte faguri uriaşi, îşi poartă crucile zilnic) şi să vă fi gândit la un moment dat că Noica a dat în mintea lui Jules Verne.

Fără discuţie, v-aţi gândit şi dvs. la destule, trecând un pod. Suferind, însă, Ioan era unic, era o figură în oraşul acela de adunături. Ieşind din peisaj ar fi stricat estetica străzii pe care-şi vindea, la o tarabă improvizată, cărţile. Când vântul acela mătura bulevardul central, Ioan intra într-o cafenea plină de anonimi haotici şi, în timp ce-şi bea cafeaua, berea sau vodca, îşi amintea de vremurile bune. Uneori, gârbovit şi modest, intra acolo un poet bătrân de care mulţi literaţi preferau să scape. Cu nasul în cărţi primite din alte ţări, poetul se prefăcea că nu ştie ce aşteaptă contemporanii de la dânsul. Se încăpăţâna să trimită texte lungi şi îndelung lucrate la reviste literare, în ciuda acelor înfumuraţi şi absconşi.

Deşi se obişnuiseră unul cu prezenţa celuilalt, Ioan şi poetul nu şi-au vorbit niciodată. Poate chiar prezenţa lor, în acelaşi timp, în acelaşi spaţiu, era un mod de comunicare. >>>>