PROZA – Ioan Stoenică: „Descoperă-mi inima cu ceva…“

- Invata-ma sa simt culorile…

Ce zi mai potrivita ar fi putut sa aleaga pentru asta, daca nu prima zi de toamna? Poate doar a doua sa mai fi fost atat de speciala si plina de culoare… si a treia si a patra… si a treisprezecea…

Toamna nu incepuse niciodata in calendar pentru el, ci undeva in jurul si inauntrul lui… Nu contase niciodata ziua cand, ci sentimentul cum…

Ii simtea mirosul cand se plimba pe alei si ii mangaia ochii ca un sarut ce face trezirea atat de placuta, asa stia ca vine… Nu semne invatate intr-o scoala ai caror profesori au trait mult prea putin… Nu pasari ce uita sa mai plece spre tari mai calde ce nu le sunt “acasa”, nu frunze cazatoare invizibile pentru ochiul uman ce trece pe sub ele, nici fructe ce rodesc doar in magazine, fructe ce parca n-au vazut niciodata un pom sau un copil care sa le culeaga catarandu-se plin de pofta pana in varf… El iubea sa urce in copaci…

Culori… arome… aer… apa si suflet… e incredibil cum se repeta toate peste tot… Se repeta, asa cum apa se repeta in fructe si in oameni si in rauri si in flori, asa cum dragostea e precum apa intr-un circuit ce nu se inchide niciodata, prezent peste tot in jur si in noi… Apa e mai usor de invatat si constientizat, si inghitita cu pofta atunci cand setea te indeamna, n-are sa faca niciodata prea mult rau dupa 3 luni… Si totusi oamenii insetati de o dragoste pe care nu o inteleg, dau pe gat rapid primul pahar cu senzatii ce le apare in cale, crezand ca orice balta le poate satisface dorinta de a bea, crezand ca balta e din nastere infinita… >>>>