PROZA-Elisabeta Iosif: „Seara sânzienelor“

“Crai nou şi secera lunii se desface în două” – spuse omul cu plete albe,aşezat pe iarba moale,cu faţa înspre stele. Cel de alǎturi, un tânǎr cu mustata mijindǎ, se ridicǎ în genunchi şi zise gesticulând: “mǎ voi ruga lunii pentru armonie!”.Omul cu plete albe se propti într-un cot şi privindu-l ca pe un complice,adaugǎ: şi pentru iubire, flǎcǎule,nu!? E noaptea sânzienelor! Şi parcǎ îi dǎdeai târcoale Dacianei !

Din cercul de oameni aşezaţi în jurul focului se desprinse o fatǎ.Se duse mai aproape de flǎcǎri,aşa încât faţa i se luminǎ ,privirea i se aprinse.Işi ridicǎ braţele spre astrul nopţii şi-şi azvârli brâul cǎtre lunǎ. Îl prinse apoi din zbor ,bǎtând în ritm pǎmântul ,când cu picioarele,când cu centura desprinsǎ din mijlocelu-i subţire, ca un gât de lebǎdǎ, strigând:”Lunǎ, lunǎ, doamnǎ bunǎ / bun cal ai şi frâu n-ai / să te duci la ursita mea / să te duci ! / Şi să mi –l aduci!”…

Strecurându-se câte una , alte fete ale satului i se alăturară . Se aşezară în horă , repetând în cor cântat,versurile auzite ,lovind necontenit pământul în ritmul unei tobe,care se auzea surd ,de departe…

“ Fetişcanele fug şi noaptea după soare” – zise omul cu plete ,ca un înţelept.E noaptea dinaintea sǎrbǎtorilor de Sânziene , nu uita”! –îi aminti tânǎrului de lângǎ el, deşi ştia bine,că nu putea sǎ uite.Şi continuǎ şoptindu-i :”bate hora din picioare / să rǎsarǎ iarăşi soare !” >>>>