Casa a fost ridicată pe Valea satului sau Valea paii cu mult înainte de începtul veacului al douăzecilea. Bunica mea Sofia, pe care copil fiind o botezasem Bobi, şi aşa i-au spus cei apropiaţi, vecinii, până la sfârşitul vieţii, sfârşit venit la nouăzeci şi unu de ani, spunea că se „pomenise” în acea casă.Doar părul din grădină, gros cât nu-l putea cuprinde un om cu braţele, este tot atât de bătrân precum casa. Valea paii este o uliţă ce urcă din capul aşezării, pe firul unui râu, vara mai tot timpul secat. Primăvara şi toamna însă albia sa este aproape plină, apele curgând învolburate, uneori mugind ameninţător.În 1910, râul acesta bicisnic s-a transformat într-o fiară, a măturat totul în calea sa, case, copaci falnici, grajduri, vite, clăi de fân ori de trifoi.De o parte şi de alta a albiei râului sunt construite casele.Lipite una de alta, cu porţi înalte şi largi, porţi zăvorâte noaptea.Chiar şi curţile sunt împrejmuite cu garduri trainice, din cărămidă ori din piatră, închizând casele, transformându-le în mici cetăţi, reminiscenţe ale timpului când Banatul de sud a fost militarizat, devenind teatru de război pentru armatele austruiece şi turceşti.Din grădini începe urcuşul dealurilor:Osoina, Vârtoape,Piatra Albă,Poloame, dealuri încununate de coroana pădurii.Bătrâna casa în care m-am născut nu respectă tipicul aşezării.Nici altele nu se aliniază la vechile legi grănicereşti.Ce-i drept poarta era falnică. Prin ea se intra cu carul în oborul cu iarbă mai tot timpul verde, un verde crud.În dreapta era grajdul, ştalul sau treamul, cum i se spunea.Construit din bârne, măltărit, adică tencuit şi vopsit cu var alb.Pe uşa grajdului răzbătea afară miros de bălegar, >>>>>Ion Marin Almăjan>>>>>