ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

MEDITAŢIE DESPRE IUBIREA DINTRE ADEVĂR ŞI INTELIGENŢĂ“ (DIN VOLUMUL COPIII SINGURATĂŢII MELE)

Iubesc doar acea inteligenta fara fisura, care nu permite falsurilor sa se fofileze, sa se strecoare printre ridurile si crapaturile ei. Acea inteligenta taioasa, necrutatoare, in preajma careia orice minciuna face subit atac de cord si moare. Nu cred decat in inteligenta iubitoare de adevar, chiar daca adevarul are uneori aparenta minciunii asa cum minciuna aproape intotdeauna are aparenta adevarului. Asa-zisa inteligenta care iubeste minciuna, fie ea si convingatoare, este o falsa inteligenta asa cum minciuna e un fals adevar. Adevarul cu majuscula e Unul singur si El coboara din Cer. Toate celelalte “adevaruri” ori sunt provizorii, relative, ori sunt false si duc intr-un labirint fara iesire.

De aceea, niciodata cunoasterea umana nu va atinge cunoasterea absoluta, rezervata

exclusiv lui Dumnezeu, cunoastere la care insa eram conectati in starea de gratie in care ne aflam in Paradis, inainte de caderea in pacat, si din care ne hraneam intr-o forma ingenua, asa cum se hraneste pruncul in pantecul matern. Aveam acces in felul acela imaculat la Adevarul absolui, la Dumnezeu si, prin El, la nemurire, de Care ne-am rupt prin pacat, atunci cand am vrut sa cunoastem ceea ce ne era interzis si fatal, simbioza malefica a binelui si raului. In acel moment am cazut, de fapt, in necunoastere sau, daca vreti, in cunoasterea falsului, a minciunii, a celui prefacut, cel ce este Adversarul Adevarului. Cu alte cuvinte, ne-am taiat singuri cordonul ombilical, starea de gratie care

ne tinea legati de Dumnezeu, de sursa Adevarului absolut, avand de-acum acces la fals, la minciuna, la rau. Asadar, cunoscand raul, imitator al binelui, cunoscand, deci, falsul,

am cazut din marea cunoastere a lui Dumnezeu, in falsa cunoastere, cea care ne-a adus moartea. Iata de ce nu cred in ”inteligenta” care face pact cu Diavolul. Aceea nu este o inteligenta autentica, ci una falsa. Inteligenta autentica duce la Adevar, deci la Dumnezeu, la Viata, in vreme ce inteligenta falsa duce la minciuna, la cel rau si, in cele din urma, la moarte. Intotdeauna inteligenta autentica este morala si inteleapta. La polul opus, falsa inteligenta este prefacuta, mincinoasa, tradatoare, imorala, o biata imitatoare

a inteligentei adevarate. In vreme ce inteligenta adevarata este nascuta de Adevar si

naste adevar, falsa inteligenta este nascuta de Minciuna si naste minciuna. Prima duce

la Viata, cea de-a doua duce la Moarte. Aceasta din urma poarta pe frunte semnul celui

rau si naste fii prefacuti, mincinosi, falsi, in care nu poti sa te increzi fara sa mori. Atentie ! Ea poarta masca Adevarului si va poate insela. Iata de ce in rugaciunea catre

Tatal, daruita de Fiul, exista si aceste cuvinte: “si nu ne lasa sa cadem in ispita, ci ne

mantuieste de cel rau”. Raul poate fi – si de cele mai multe ori este - ispititor, atragator,

irezistibil. El poate sa ia forma unui inger de lumina, asa cum dealtminteri am fost avertizati de acelasi unic Mantuitor. Calea spre Dumnezeu e una singura, Calea Adevarului care este Fiul, adica Adevarul rostit, Adevarul intrupat. Nu exista Viata decat in Adevar. Alternativa Adevarului este minciuna, deci moartea. Adevarata inteligenta, cea inarmata cu cunoasterea lui Dumnezeu, va sti ce sa aleaga. Ea va alege intotdeauna Adevarul, deci Viata vesnica. Falsa inteligenta va alege minciuna, tradarea, deci moartea. Iata de ce propun eventualilor mei cititori aceasta scurta rugaciune: Da-mi, Doamne,

intelepciunea de-a Te alege pe Tine Care esti Calea, Adevarul si Viata, iar daca vreodata

ma voi lasa inselat/inselata, Tu deschide-mi Vazul mintii sa Te pot cunoaste pe Tine Cel Adevarat, acum si in vecii vecilor. Amin.

___________________

(Din volumul Copiii singuratatii mele)

Pare – nu-i asa? – o “imbratisare” perversa. Si totusi, aproape invariabil, dragostea (mai ales cea pasionala, dar nu numai) a barbatului fata de femeie si viceversa este o dragoste de un egoism fara cusur, o dragoste de tine insuti dusa la paroxism. Ne iubim cu patima pe noi insine in celalalt. Ca dovada, atunci cand celalalt dezvolta un sentiment similar pentru altcineva sau doar ne da impresia aceasta, din noi tasneste ca o fiara gelozia capabila sa-l sfasie pe cel pe care pana atunci credeam ca-l iubim, o gelozie care ne sfasie in acelasi timp pe noi, pentru ca pe noi ne iubim/uram in celalalt. Tocmai de aceea, gelozia este un sentiment daunator in primul rand pentru purtator si abia pe urma pentru cel asupra caruia se rasfrange. Abia atunci cand iubim fara sa ne pese daca suntem sau nu iubiti, dragostea noastra este cu adevarat altruista, adica autentica. Asa ceva se pare insa ca nu prea exista. Ba nu, a existat Unul si L-am ucis. El ne-a iubit pe toti neconditionat. Drept raspuns la dragostea Lui dezinteresata, L-am rastignit. Nu putem suporta si nici intelege ceea ce noi nu suntem in stare sa fim, sa avem si sa simtim.

Prin urmare, ucidem tot ceea ce ne depaseste intelegerea, semn al inferioritatii noastre structurale. Si cand ma refer la ucidere, nu am in vedere doar uciderea fizica, ci, in primul rand, pe cea moral-spirituala, infinit mai grava decat prima.

Pe de alta parte, e stiut ca dorim mai ales ceea ce ne este interzis, boala mortala si ereditara, pacatul pe care il avem inca de pe vremea cand eram locatarii Raiului. Dar si acum ne dam in vant dupa cel (cea) pe care nu-l (n-o) putem avea. Fructul care abia asteapta sa fie cules nu e ravnit. In schimb, e dorit cu patima fructul oprit.

________________

SĂ ÎNVĂŢĂM ALFABETUL CERESC

Au fost, sunt si vor fi intotdeauna cativa vrednici de stima frati ai nostri, haruiti de Dumne-

zeu cu stiinta de-a buchisi alfabetul ceresc si semnele vremii si cu smerenia rugaciunii de- pline care-i tine in stare de veghe la capataiul acestei lumi lipsite de luciditate si de intelepciune, o lume frivola si inconstienta, care-si sapa cu frenezie si cu o tragica veselie

propriul mormant. Sa nu credeti cumva ca semenii nostri cei inzestrati cu har sunt cei ce ies in fata, dandu-si cu parerea despre toate cate exista sub soare pe la diverse emisiuni murdare ai caror moderatori au devenit veritabili proxeneti pentru “vedetele” pe care ei le-au

nascut peste noapte din tampla lor bine integrata in senzationalul cel mai plin de puroi.

Le-au nascut direct in icoana Fiarei, in asternutul de sticla care le varsa, la randu-i, in imaginarul jegos si nesatul al celor ce fac audienta. Iata in ce consta nutretul binemeritat pe care-l

inghit pe nerasuflate milioane de telespectatori direct de pe micul ecran: prostituate septuagenare, eleve porno, profesoare porno, pitici porno, gainari, hoti de buzunare, criminali, violatori in serie, prostituate politice, desi acesta e deja un pleonasm, analisti in solzi de peste, cititori in stele si in vorbe goale, jucatori la loto, taietori de frunze la caini si alte distinse ciudatenii

purtand aceleasi masti plimbate de la o televiziune la alta, preluate de la un tabloid la altul,

de la un site porno la altul, intr-un deplin proces de imbecilizare, pana la greata, pana la obsesia morbida, pana la crearea dependentei fata de pacat si pana la otravirea ultimului suflet pur care, eventual, ar fi putut exista pe aceasta mocirloasa planeta. De fapt, acesta este si scopul: uciderea sufletului, a inteligentei, decerebrarea fiintei umane,transformarea populatiei planetare intr-o turma condusa nu de creier, ci de organele si de poftele cele mai de jos, pentru a putea fi astfel usor manipulata si subjugata. Intr-o astfel de lume, spuneam la inceput, exista cateva spirite treze. Nu cele ce par intelepte, ci, dimpotriva, cele ce par nebune, cele izolate, marginalizate, automarginalizate; asadar, nu cei dintai, ci, desigur,

“cei din urma care fi-vor cei dintai”, dupa spusa Domnului, Cel ce glasuia astfel: “Voi lua in-

telepciunea de la cei intelepti si voi da-o celor nebuni”. Acestia – maruntii, neinsemnatii, in-

vizibilii – stau in umbra chiliei lor si se inteleptesc, se coc la Lumina lui Dumnezeu. Pe umerii acestora se mai sprijina inca planeta, nu pe umerii subrezi si pacatosi ai celor care aparent o conduc, pentru ca Dumnezeu isi arata puterea in slabiciunea umana, nu in trufia ei. Din

timp in timp, atunci cand pericolul e la maximum, acesti neinsemnati de lume, dar insemnati de Dumnezeu, scot capul din taina lor, coboara din starea de gratie pentru a striga, pentru a avertiza: Atentie ! Vine pecetea Fiarei si se aseaza in pasapoartele voastre biometrice, in

cartile voastre de identitate, in carnetele de conducere si, daca nu sunteti atenti, daca nu vegheati, in curand blestematul numar 666 vi se va strecura sub piele, pe fruntea cu care ganditi si pe mana cu care semnati.

Asa s-a intamplat si cu cateva zile in urma, cand o maicuta ortodoxa din Israel, insotita de jurnalistul Victor Roncea de la cotidianul “Ziua”, s-a plimbat, manata de cele mai bune intentii, pe la diverse televiziuni, infruntand cu stoicism si cu seninatate ironia grosolana si mitocania unora dintre telespectatori, pentru a informa si a avertiza populatia despre primejdia care o paste privitor la aparitia pasapoartelor biometrice si, in perspectiva, a chip-urilor purtatoare a numarului infernal. Un singur lucru le-a scapat acestor oameni cumsecade. Unul singur, dar esential. Numarul Fiarei, alcatuit din

cifrele blestemate 666, reprezentand, cum bine spunea maicuta mai sus pomenita, trei pacate care stapanesc la ora actuala lumea (pofta dementiala de inavutire, depravarea fara

precedent care s-a extins ca o metastaza asupra populatiei planetare si hula impotriva

Duhului Sfant) , numarul Fiarei, asadar, reprezentand aceste pacate contagioase, a fost deja imprimat direct pe creier, direct pe mintea unora, nu putini, dintre nefericitii locuitori ai Terrei, al caror suflet a fost contaminat si subjugat. Imprimarea formala de la urma este doar stampila care confirma amprentarea esentiala, facuta direct in spirit, prin acceptarea si trairea in cele trei pacate reprezentate de cele trei cifre ale numarului fatidic. In fond, in asta consta maleficitatea lui: in trairea constanta in cele trei pacate si nu doar in acestea, in

acceptarea de buna voie a lor, neurmata vreodata de o pocainta reala, ci doar, in unele cazuri, de simularea caintei si a renuntarii la pacat doar pentru a se proteja o pozitie sociala si religioasa fatarnica. Cea de-a treia cifra din trinitatea pacatului s-a “consfintit” prin primele doua si prin considerarea blasfemica, strigatoare la cer, prin care pacatosul, subjugat de poftele carnale si materiale, considera ca Dumnezeu il iarta oricum, chiar daca el, omul pierzaniei, constient de pacatele sale, nu se pocaieste si nu renunta la ele, pentru ca – nu-i asa? – Dumnezeu, fiind un Dumnezeu bun si milos, oricum il iarta pe el, pacatosul, si, prin

urmare, are timp sa se pocaiasca mai incolo, dupa ce va mai fi pacatuit nitel. Acest mod depravat de a gandi este profund pacatos si putred in insusi miezul lui, in insasi esenta lui.

Cel ce gandeste astfel uita sau se preface ca uita, mintindu-se pe sine insusi si, in acelasi timp, mintindu-l pe Dumnezeu, prefacandu-se cum ca n-ar sti ca Dumnezeu nu-i doar un

Dumnezeu milos si iubitor, ci si Unul drept si profund moral. Un Dumnezeu al neprihanirii

nu poate fi facut complice la pacatul omului, fara ca acesta din urma sa nu cada in hula impotriva Duhului Sfant, pentru ca Dumnezeu nu-i un Dumnezeu al pacatului, Care sa spuna in Sinea Lui, aidoma unui biet batranel ramolit si inconstient, gandindu-se la pacatele omului: Lasa-l sa pacatuiasca – saracul – lasa-l sa putrezeasca sufletul in el, daca lui asta

ii place. Eu oricum il iert si-l primesc in imparatia Mea, chit ca o sa contamineze cu putreziciunea lui intreaga populatie cereasca. Cel ce gandeste astfel despre Dumnezeu pacatuieste impotriva Duhului Sfant si, dupa cum ne-a informat Mantuitorul, ” toate pacatele ii vor fi iertate omului, doar hula impotriva Duhului Sfant nu va fi iertata nici in veacul acesta, nici in celalalt”.

Prin urmare, cel ce gandeste astfel a devenit deja sclavul celui ce patroneaza pacatul, adica sclavul adversarului lui Dumnezeu, sclavul Fiarei care locuieste chiar inlauntrul omului pacatos, acolo unde candva locuia Dumnezeu. Un astfel de om a primit pecetea blestemata chiar in spiritul sau. Aidoma lui Iuda, pacatosul care L-a tradat pe Dumnezeu in chiar spiritul sau, si tradatorii de Dumnezeu din zilele noastre devin neputinciosi in cainta sincera, spre deosebire de Sfantul Petru, care dintr-o slabiciune umana, lasitatea, fara a fi fost atins de premeditarea tradarii, s-a dezis si el de Mantuitor, dar apoi s-a cait din strafundurile fiintei sale si a plans amarnic. Astazi multi nu se caiesc, ba, dimpotriva, se trufesc in pacatele lor, iar unii dintre acestia, ipocriti pana-n maduva spiritului, au imbracat haina slujitorilor lui Dumnezeu ca pe o simpla costumatie cand, in fapt, ei sunt agentii sub acoperire ai Fiarei,

pentru ca “uraciunea pustiirii” (care e insusi pacatul – n.n.) sa poata patrunde pana-n “locul

cel sfant”. Un semn – si acesta – al zilelor de pe urma, pentru cine stie sa citeasca alfabetul ceresc si simbolurile lui Dumnezeu din Cartea scrisa chiar de El.

Sa ne rugam, asadar, sa-nvatam alfabetul dumnezeiesc, pentru a nu cadea sub tirania Fiarei si a pecetei ei diavolesti.

(28 FEBRUARIE, 2009)

____________________

MEDITAŢIE ASUPRA CUVÂNTULUI ÎNTRUPAT ŞI ASUPRA DARULUI IUBIRII

Trupul Spiritului lui Dumnezeu este Cuvantul, cel ce-a fost inainte de toate. Cuvantul lui Dumnezeu este trupul  sfant al Adevarului. Trupul de sange si carne al Cuvantului lui Dumnezeu este Iisus Hristos, Fiul Sau, de aceea El este numit Cuvantul intrupat. Pana la intruparea Cuvantului lui Dumnezeu omenirea traia in intuneric, pentru ca nu a cunoscut Lumina Adevarului lui Dumnezeu decat prin gura proorocilor pe care lumea, stapanita de cel rau, de printul minciunii, i-a ucis, tocmai pentru ca erau purtatorii Adevarului lui Dumnezeu. Astfel, lumea a continuat sa traiasca in pacat, departe de legile lui Dumnezeu. Pentru a putea ajunge la oameni, al caror spirit era orbit prin pacat si prin puterea celui rau, Cuvantul lui Dumnezeu a luat trup si sange omenesc, pentru ca toti cei ce vor crede in El si vor face voia lui Dumnezeu sa poata fi recuperati de sub puterea inselatorului. Si ca sa-i spele de pacat, El si-a varsat sangele sfant si si-a rastignit trupul preacurat, oferindu-si, sub forma de paine, trupul ca hrana sfanta, si, sub forma de vin,  sangele
drept bautura sacra. Prin aceasta ne ofera hrana si bautura pentru viata vesnica pe care am pierdut-o prin pacat. Dar printul minciunii si-al inselatoriei mai e inca in lume. El n-a plecat. A
ramas aici si-si face adepti printre cei ce nu cred in Cuvantul Adevarului. Acestia aleg ca forma de a fi minciuna, inselatoria, nedreptatea, tradarea, desfraul, crima, intr-un cuvant, pacatul, iar
prin el, moartea vesnica, ispititor impachetata in placerile si bucuriile vietii acesteia, fie ca sunt placeri ale trupului sau ale sufletului. Trupul poate sa pacatuiasca prin pofte desantate si necurate. Adesea moartea poate sa vina printr-o imbratisare adulterina. Dar si sufletul, care poate fi sedus, poate pacatui prin atractia spre vanitate si glorie desarta, care adesea atrage dupa sine tot cortegiul celorlalte pacate: invidia, ura, gelozia etc. Egoismul, iubirea de sine, atat de mult cultivate astazi, sunt antonimele iubirii divine, deoarece iubirea divina, daruita fiind Dumnezeului de la Care provine si semenilor nostri, se imbogateste, creste prin daruire. Cel ce se iubeste doar pe sine ucide iubirea prin sufocare, pentru ca iubirea care e un dar ceresc  nu poate fi intemnitata
in celula stramta a eului meschin. Ea traieste prin daruire. Altfel moare si impreuna cu ea moare si sufletul care a primit-o si nu a daruit-o. Cel ce doar primeste si nu daruieste nu traieste. Iisus
da si se da in permanenta. El este darul suprem si Iubirea suprema. In consecinta, El este viu neincetat. Chiar daca noi, prin pacat, Il rastignim in fiecare zi, El inviaza in fiecare zi. El este Iubire, iar Iubirea este Viata. Cei ce II primesc Iubirea si darul suprem, Viata, si, mai ales, cei ce
raspund Iubirii cu Iubire vor trai in veci in El si in Lumina Lui fara de apus.

____________________

CA ŞI CUM MI-AŞ AMINTI CU MEMORIA LUI DUMNEZEU

Nu am nici un dubiu ca multi dintre cei care, eventual, vor citi aceste randuri vor sari ca arsi in sus si vor exclama plini de manie: Blasfemie, nebunie, trufie strigatoare la cer! Iar eu spun: Nu e nimic din toate acestea. E doar nevoia imperioasa de-a exprima inexprimabilul, desi trebuie sa marturisesc ca am ezitat multa vreme, nestiind daca e bine sau nu sa incredintez hartiei de scris anumite lucruri ce pot parea bizare celor ce nu le-au trait. Iata insa ca, in cele din urma, impinsa cu o blanda insistenta de Cel Viu, mai cu voia mea, mai cu voia Lui, m-am decis sa scriu. Dar, dupa ce am scris, multa vreme a trecut pana am luat hotararea de a face publice randurile nascute in spatiul intim al singuratatii mele pline de prezenta lui Dumnezeu.
Despre ce este vorba? Nu e vorba despre nimic senzational, nimic spectaculos. E vorba de o stare de spirit ce pare izvorata dintr-o memorie ancestrala, o memorie care imi aduce in prezent ceea ce a fost inainte de inceputul inceputurilor, acea liniste sfanta, aparent statica, acea imensa iubire ingenua de dinainte de-a se fi daruit (jertfit) in creatie. Cu acea iubire imi amintesc, cu acel infinit pasnic si luminos inglobat in farama de dumnezeire din mine, care exista in fiecare din noi si pe care Dumnezeu a imprimat-o ca pe o informatie nepieritoare in materia pieritoare din care ne-a alcatuit. E ca si cum mi-as aduce aminte cu memoria lui Dumnezeu, Dumnezeul etern, locatar al trupului meu efemer, Dumnezeul nesfarsit, prizonier temporar al trupului meu limitat. Spiritul meu, farama din Spiritul lui Dumnezeu, isi aduce aminte de sine ca si cum si-ar aduce aminte de Dumnezeul in Care era inglobat. Daca astfel de stari binecuvantate le-as fi avut doar de azi sau de ieri si nu dintotdeauna, as putea banui ca a venit vremea sa ma intorc la El. Dealtminteri, intr-o astfel de stare mi-ar conveni sa se intample marea plecare. Dar ele, aceste inaltari, ma frecventeaza cu o anumita ritmicitate inca din copilarie, fara ca atunci sa fi putut pricepe prea multe lucruri din ele. Cu trecerea vremii, am inceput sa le descifrez sensul sau macar o parte din el. Dar si nostalgia Dumnezeului din mine dupa Dumnezeul de dinaintea tuturor lucrurilor s-a intensificat. A devenit un fel de dorinta irepresibila de recontopire, de reintegrare in El. E ca o atractie irezistibila spre Cel ce m-a creat. Sa fie oare moartea un act de dragoste extatica, de iubire extrasenzoriala cu Dumnezeu? O imbratisare neasemuita a spiritului meu cu Spiritul Sau? Raspunsul se afla, desigur, la Dumnezeu.

__________________

~„Eminescu(l) meu“

De curand, de foarte curand, cineva drag mintii si inimii mele ma intrebase ce mai reprezinta azi Eminescu pentru mine. Aceste cateva randuri s-ar vrea un raspuns, nu stiu daca unul in stare sa capteze macar o scanteie din flacara aprinsa in imaginatia si in sufletul meu atunci cand am luat prima oara contact cu poezia lui, adica in foarte indepartata mea copilarie. Sigur ca poezia lui a ramas si va ramane aceeasi, in schimb, privirea mea de-atunci si-a mai pierdut azi din prospetime, dar, cred eu, a castigat in profunzime si, cu certitudine, si poezia lui Eminescu – Eminescu(l) meu, nu al altora, fie ei admiratori sau detractori de ieri sau de azi – si poezia lui, asadar, a crescut in adancimile privirii mele, chiar daca aceasta privire, in ultima vreme, presata de alte urgente, s-a aplecat, trebuie sa marturisesc asta, mai rar asupra versurilor eminesciene de care sufletul meu s-a indragostit iremediabil.

Ceva mai incoace, cand am facut cunostinta si cu publicistica lui, mi s-a parut ca Eminescu cel “nemuritor si rece” a coborat din sferele lui ceresti direct in contemporaneitatea noastra mlastinoasa, plina de gropi fizice si morale, mostenitoarea in multe privinte a contemporaneitatii zeului poeziei romanesti, o contemporaneitate care l-a determinat pe marele poet sa devina un mare si virulent jurnalist.

Ce reprezinta azi Eminescu pentru mine? Ceea ce a reprezentat si ieri si ceea ce sunt sigura ca va reprezenta si maine: o parte din fiinta mea morala, intelectuala si spirituala, pentru ca el a fost un ziditor, un constructor, un modelator al fiintei neamului nostru din care, cu modestie, fac si eu parte.

NASTASIA MANIU

_______________

~„Clipa de veşnicie sau Paradoxul celest“

26 spre 27 martie 2006, in jurul orei doua. Ma trezesc brusc din somn ca-n fata unei strafulgerari. Dar lumina nu este in afara mea, ci inlauntrul meu. Nu ma cucereste lent, ci instantaneu. Ce pacat ca nu poate fi fotografiat un astfel de moment. E unul dintre acelea in care imi simt vesnicia. Imi simt spiritul detasat de trup, aflat intr-o stare extatica, de imbratisare, de contopire cu Spiritul lui Dumnezeu. Ma simt ca-ntr-o baie de iubire luminoasa care nu-si atinge marginile, pentru ca ele nici nu exista. Este o iubire hiperinteligenta, o iubire care ma cunoaste si pe care mi se pare ca o cunosc dintotdeauna. Atinsa de degetul lui Dumnezeu, devin pentru o clipa invulnerabila, iar clipa devine eternitate. Doar bietul meu trup abandonat imi pare strain si totusi cunoscut. Chipul trupului meu are ceva din chipul spiritului meu, asa cum chipul spiritului meu are ceva din chipul Spiritului lui Dumnezeu, din chipul Tatalui meu, pe Care-L percep ca fiind acea luminaiubire in care ma scald si care ma mentine in stare de imponderabilitate. Este o lumina-iubire care nu se aseamana cu nimic de pe pamant, desi ea exista in toate, chiar si atunci cand nu o percepem. Ea este viata nevazuta, viata fara inceput si fara sfarsit.

Nu cred ca am izbutit sa exprim macar o farama din acel infinit care pentru o clipa a poposit inlauntrul meu. Da, infinitul a fost imbratisat de finit. Spiritul meu a simtit acea paradoxala clipa de vesnicie, chiar daca, pentru cei ce n-au trait-o inca, pare o simpla contradictie in termeni. Desigur, si eu m-am intrebat cum poate incapea nesfarsirea in ceva atat de limitat si de perisabil precum e trupul cel efemer. O haina care ma strange pe la incheieturi.

(Din vol. aflat in gestatie Copiii singuratatii mele)

________________

~„Câteva elucubraţii sănătoase despre singuratate şi păcatele ei“

Singuratatea – vazuta dinafara – pare a fi intotdeauna vinovata. Chiar si singuratatea unui sfant care-l cauta pe Dumnezeu nu intre semenii sai, ci in pustiu. E usor – aparent, desigur – sa fii sfant acolo unde nu exista riscul de a cadea in pacat.E aproape supraome-

nesc sa ramai sfant intre pacatosi.Se pare ca aceasta performanta a atins-o un singur Om. Dar si Acela nu era doar om. Pana si singuratatea nedeliberata este vinovata.Ea isi

are radacinile infipte in slabiciunile si defectele noastre. Singuratatea nu-i normalitate, ci

boala.De aceea, Dumnezeu nu l-a lasat pe om sa fie singur, considerand ca pana si in Paradis aceasta, singuratatea adica, este o povara. Ca atare, a creat-o pe Eva.Pe urma

s-a cait.

Singuratatea – vazuta dinafara – pare sterila.Ceea ce e fals.Adesea ea ramane gravida si naste ganduri.E adevarat ca acestea, gandurile adica, pot fi uneori monstri sau copii rahitici. Depinde a cui singuratate esti si cine te fertilizeaza, cu cine te imperechezi. Rareori singuratatea este nevasta unui geniu. Nu de alta, dar geniile sunt

rare.Nu cresc asa pe marginea cararii. In schimb, imbecilii, si, din pacate, nu doar ei,

nu raman niciodata singuri, intrucat singuratatea devine insuportabila pentru cel care n-o poate popula nici macar cu ganduri. Dar si mai greu ii vine singuratatii cu unul ca a-

cesta. Vai de singuratatea care devine nevasta unui imbecil!

Din volumul aflat in chinurile facerii, Copiii singuratatii mele

NASTASIA MANIU

__________________

~Locatara simultana a doua lumi paralele

De cand ma stiu, am locuit simultan in doua lumi paralele:una terestra, aparent reala si

alta celesta, aparent ireala. Cu alte cuvinte, traiesc cu capul in nori si cu picioarele pe pamant. In mod firesc, scrisul meu a reflectat si reflecta cu oaresicare fidelitate aceasta dualitate a existentei si personalitatii mele. Pe de o parte, e vorba despre o poezie terestra, cu gleznele bine infipte in realitatea aparenta, o poezie pe care o gandesc si pe care, desi naravasa, o tin sub controlul propriei vointe si a propriei luciditati. Este o poezie pe care eu o scriu, nu ea ma scrie pe mine. Pe de alta parte, la polul opus, se afla acea poezie picata din Cer, gata scrisa de alter ego-ul meu, locatar al lumii aparent ireale.Ea vine si se instaleaza inlauntrul mintii mele, inlauntrul spiritului meu, pe care-l fecundeaza, obligandu-l sa se nasca din nou, dupa bunul ei plac. E o poezie fara fisura si fara cusatura, o poezie fericita si neprihanita, pe care nu eu o scriu, ci ea ma scrie pe mine, purificandu-ma.E poezia mea religioasa, o forma particulara de rugaciune, rostita de Dumnezeul din mine cu buzele mele. Afirm asta nu cu orgoliu, ci cu smerenie.E poezia scrisa de Dumnezeu in sufletul meu.

Nastasia Maniu

______________