~„Eleganţă şi solitudine“

Unii autori afirmă că în Antichitate, şi chiar înainte de ea, Dacia era supranumită „Ţara sfinţilor” şi nu de puţine ori ne-am întrebat, citind aceste rânduri, de ce Dacia noastră purta acest supranume ce definea un popor de iniţiaţi, de întemeietori, de oameni organizaţi după o ierarhie spirituală şi nu după una laică. De aici şi respectul autentic pentru cei ce ocupau locuri de frunte în această piramidă socială.

Omul, pentru a-şi merita locul, mai întâi de toate era un iniţiat şi mai apoi o persoană de vază în obştea sa. Mai întâi era un om spiritual şi mai apoi unul civic. Mai întâi îşi demonstra capacităţile şi mai apoi îşi permitea să poruncească. Pentru o astfel de viaţă, trăită în credinţă şi faptă de duh, parcurgerea timpului înseamnă o continuă învăţătură, o cale de desăvârşire ce are etapele ei clare, bine respectate, şi în care omul evoluează încet şi sigur, atingând în unele cazuri adevărata înţelepciune.

Într-o eră barbară, în care unele popoare aveau obiceiuri de o cruzime inimaginabilă, descoperirea unui perimetru european în care instruirea spirituală era baza socială şi unde cei mai buni nu se ospătau la mese îmbelşugate, ci practicau asceza, traiul simplu în comuniune spirituală cu zeul suprem, inspiră respect. O astfel de ierarhie pune pe gânduri, iar întâlnirea cu astfel de oameni şi mai mult. O astfel de filozofie a vieţii şi a morţii nu poate fi impusă, ci doar acceptată ca un mod de viaţă

Daci cu plete scurte şi cu bărbi frumoase, purtate cu demnitate, care te privesc drept în ochi, cu ochi ce zâmbesc de parcă nimic nu are cum să îi mai uimească, daci tineri la orice vârstă, demni de respect şi care ştiu a mânui sabia cu mare pricepere, daci cărora nu le este frică de moarte şi pe care simţi că ai vrea să îi întrebi multe. Daci care îşi petrec timpul în munţi, la asceză, ţinând post şi rugându-se cu aceeaşi bucurie cu care, în tinereţe, şi-au iubit femeia.

Să facem un exerciţiu de imaginaţie controlată, bazată pe elemente deduse şi să vedem cam ce obţinem. Să ne imaginăm nişte oşteni cu feţele marcate de lupte, de gânduri ucigaşe, de frica morţii sau de o agresivitate vădită (Deoarece în acele vremuri, ori învingeai, ori erai mort. Nu exista cale de mijloc, decât o sclavie ruşinoasă). Murdari, pătaţi de sânge, cu hainele zdrenţuite, duhnind a transpiraţie după lungi peregrinări. Să ne imaginăm cum se întâlnesc cu câţiva bărbaţi senini, ieşiţi pe porţile caselor lor, pentru care moartea nu contează, ci doar viaţa trăită în bucurie. Îmbrăcaţi în haine simple, albe, împodobite cu aur. Faţă în faţă. Barbarii şi dacii. Romanii şi dacii. Alţii şi dacii.

Oare această strălucire a întregii înfăţişări şi mai ales a chipului paşnic şi surâzător nu uimeşte? Într-o epocă în care toţi vor să supravieţuiască, o astfel de seninătate, de stăpânire de sine  este de-a dreptul sfântă.

Sigur că întreg comportamentul unor astfel de bărbaţi îţi pare prea sobru şi nu e de mirare că se vorbea despre „solitudinea tracă”. Obiceiurile şi stilul de viaţă, opuse celor ale petrecăreţilor de la Roma, pare pentru cei ce nu ştiu nimic despre bucuriile spirituale, o disciplină aspră şi inconvenabilă, plicticoasă.

Nici în acele vremuri nu era altfel. Veniţi dintr-o lume a cărei mentalitate era „circ şi pâine”, pentru romani Dacia era o lume a sfinţilor retraşi în păduri de nepătruns, unde duceau o viaţă simplă, nesofisticată, dar sălbatică şi retrasă. Când ştii mai mult, taci mai mult, nu prea ai ce întreba, în schimb mereu ai ce te întreba.
CAMELIA RADU