□ DIN ŢINUTUL MEMORIA – o rubrică de Camelia Radu

PEISAJE ORTODOXE

Toate călătoriile prin ţară, făcute în copilărie, erau prilej de emoţii şi de uimire în faţa frumuseţii. Pe atunci încă nepângărită sau distrusă, natura în care acest popor şi-a purtat istoria mă lua în braţele ei verzi, dăruindu-mi fericirea.

Uneori rămâneam cu răsuflarea tăiată, alteori teama în faţa măreţiei mă cuprindea, iar între două stări abia dacă îmi mai puteam ţine firea. Munţi verzi, munţi albaştri, munţi legendari mă priveau în ochi, împărtăşindu-mi taine ale firii. Îmi aduc aminte şi azi, cum în marea de depărtări verzi, sufletul meu se avânta curajos până acolo unde mă cuprindea ameţeala şi dorul de zbor. Priveam cu un nesaţ nepotolit pădurile ce se iveau după fiecare serpentină, mută de admiraţie şi curiozitate.

Uneori, printre culmile verzi şi sălbatice apărea câte o cupolă albă de biserică, cuminte ca un porumbel ce se odihneşte în frunziş. De fiecare dată zâmbeam la apariţia blândă şi plină de speranţă. Ceva cunoscut, ceva cald, ceva familiar, ceva suav şi în aceeaşi măsură ferm, parcă îmi ocrotea drumul şi zborul. Mă simţeam bine, încurajată, protejată.

Pentru mine acestea sunt reprezentările de suflet ale bisericii mele: o pădure nesfârşită, de o rară frumuseţe, în care sălăşluieşte locul sacru de rugăciune către Dumnezeu. De acolo, din acele locuri, glasul străbunilor mei se auzea cel mai bine.

CAMELIA RADU

_______________

DE MOŞI

Căsuţa bunicilor era mică, făcută din chirpici frământat cu picioarele de bunica, încă din tinereţe. Grinzile şi structura de lemn, uşa mare de la intrare şi scara mică ce ducea în pod, erau cioplite de mâna meşteră a bunicului. La fel şi masa rotundă, scăunelele cu trei picioare şi lingurile de lemn.

Bunica dădea cu var alb în fiecare primăvară, punea flori la ferestre şi în grădiniţa din faţa prispei. Punea fân în saltele, perdele de borangic la ferestre şi covoraşe viu colorate la uşi. Ştergare şi velinţe ţesute iarna înveseleau odăile, pe când bunicul făcea cojoace şi căciuli pentru copii.

În această casă, bunica pregătea în vatră pâinea şi colacii pentru pomenirile celor plecaţi la Dumnezeu. Alegând bucatele cele mai bune şi vasele cele mai frumoase, le învăluia cu gândurile ei pline de veneraţie pentru înaintaşi. Mâinile şi părul mirosind, ca de altfel toate cămăşile ei, a busuioc sfinţit, completează amintirea vacanţelor din copilăria mea.

În casa mică, mirosind a pelin, aşternea bunica de Moşi masă mare şi punea acolo 44 de farfurii cu 40 de ulcele şi 40 de linguri, pe care apoi le împărţea celor mai săraci din sat. Şi totul avea o rânduială: întâi împărţea străinilor de pe drum, ca să nu flămânzească, apoi celor mai săraci, apoi celor singuri.

A trecut peste mine comunismul, a trecut şi tranziţia, au trecut ierni şi veri, în care am trăit o viaţă, dar niciodată nu am uitat masa bunicii de Moşi, cu lumânările aprinse şi colacii rumeni, cu bucatele care aşteptau cuminţi şi frumoase să plece la Dumnezeu, să stea dinaintea moşilor noştri.

Dacă m-ar pune cineva vreodată să descriu ce înseamnă să fii creştin ortodox, le-aş povesti despre Voica, bunica mea, şi despre colăceii rotunzi, copţi pe vatră, ce miroseau atât de frumos a soare şi a frunze de salcâm, pe care desena cu furculiţa semnul crucii înainte de a-i coace. Despre făptura ei mică, în haine simple şi curate, despre hărnicia ei ce o trezea de cu zori şi o trimitea la culcare noaptea.

Despre masa ei rotundă pe care se odihneau 40 de străchini smălţate cu flori de câmp şi păsări albastre, încărcate cu merindele cele mai bune, pregătite pentru tărâmul celor drepţi, străjuite de lumânări subţiri arzând şi aurind odaia, copilăria, viaţa.

CAMELIA RADU

_____________