ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

ZECE ZICERI NOI

Unitate

Unirea, se ştie, s-a dovedit, face puterea. Adevărul acesta însă trebuie să fie şi moral. Unitatea (de voinţă, de acţiune) trebuie să aibă un scop moral. Trebuie, dar…

În tranziţia românească (şi nu numai) unirea celor rău intenţionaţi, parcă e mai pregnantă şi deci mai puternică decât unitatea bunelor intenţii. Mai degrabă spiritul de unitate acţionează şi produce clanul nevolnicilor, tagma lichelelor, gaşca ticăloşilor, tribul trădătorilor, plutonul fariseilor, vestita gintă (latină, dar cu iz balcanic) a profitorilor, cuibul descreieraţilor, despărţământul nelegiuiţilor…

Neputincioşii, leneşii, inculţii, mitomanii au un dezvoltat spirit de echipă. Echipa guralivilor, aplaudacilor sau prestatorilor, dezbinatorilor, creatorilor de zâzanie şi haos. Solidaritatea infractorilor e mai rapidă şi mai puternică decât coeziunea opiniei celor mulţi. Ciudat, dar adevărat. Un fel de neimplicare, blazare, suficienţă civică traversează toate segmentele socialului. O atitudine păguboasăa lipsei de atitudine. O toleranţă înţeleasă (şi acceptată) grosso modo. O maladie periculoasă, cronică : nepăsarea. Aşa încât unitatea (şi lupta) contrariilor (vreau să spun asaltul imoralităţii, ilicitului, arbitrariului) tinde să ia locul firescului, legicului, normalului. Cu voia noastră. În detrimentul nostru.

P.S. Cine dezbină, stăpâneşte, avertizează istoria. Cine-i unit rezistă, ne învaţă tot ea. “Ei şi? Ia, lăsaţi-ne cu teoriile voastre”, parcă aud glasul unui… unionist din tranziţia euro-atlantică românească.
Aprobări

Sunt un om deştept. Deşteptat. De Imnul Naţional, dar şi şcolit. Cu acte. Am şi un ecuson pe care-l agăţ, la loc vizibil, ca pe un avertisment spânzurat pe-o poartă nouă: Atenţie, om deştept! (Pe versoul acelui cartonaş scrie “Atenţie, om bătrân!”, însă asta e altă chestiune.)

Dar (prost ce sunt!) am crezut că pot să fiu şi mai deştept. Să-mi continui studiile, să-mi aprofundez pregătirea, să-mi actualizez cunoştinţele. Chix! Am dat chix! Nu mă mai pot deştepta fără aprobare. “Cu aprobarea cui frecventează el Biblioteca Americană?”. “Ce-a cătat el să aibă dialog cu ambasadorul Chinei?”. “De ce s-a-nscris la cursul postuniversitar fără să raporteze?” “Cine i-a permis să fie ales în Uniunea Scriitorilor?”. “De ce e el în Comitetul Director al U.Z.P.?” “Când şi cu aprobarea cui a scris o carte despre vizita făcută, la nominalizarea Preşedintelui României şi a premierului, dar fără aprobarea noastră, în unele ţări străine?” “Ce, nu-i ajung două facultăţi, făcute tot fără aprobare?…” Acestea sunt percuţiile cu care mi-a biciuit nervii un impotent angajat pe post de mare mascul la Interne, un politruc vechi adaptatla vremuri noi, care folosea acelaşi arsenal. M-am supus, ca militar disciplinat ce eram. Drept care, adio cultură de capul meu. Fără aprobare, nimeni n-are voie să fie deştept. Să facă pe deşteptul, da, este permis. Funcţia de făcător de aşa ceva şi aprobator-coordonator al deşteptării altora era prevăzută în stat şi retribuită ca atare. Cel puţin în primii (zece) ani post-ceauşişti. Acum cred că nu mai este (chiar) aşa. Plus că nu mă mai interesează, fiindcă nici nu mai vreau (alte) deveniri “alma-materiale” şi nici averea de ani acumulată nu-mi mai dă ghies. Aşa încât rămân ce sunt. Cred că într-o lume mereu în schimbare nu e puţin lucru.

Monedele
Un drac de puştan cu idei, desigur, a lipit câteva monede de 100 de lei pe pardoseala unui mare magazin bucureştean. După care, s-aretras într-un loc cu vizibilitate maximă să poată culege în voie roadele ingeniozităţii sale. În forfota pestriţă şi grăbită s-au găsit destui doritori să ia în seamă tentantele piese metalice bune la mai nimic. Unii s-au aplecat pe furiş şi s-au chinuit ruşinaţi să constate păcăleala.

Alţii (bogătaşi, de) au dat cu şutul în banii căzuţi pe jos şi, dacă nu li s-a dezlipit talpa, li s-au dezlipit de pe buze câteva vorbe deşucheate, reacţie aproape generală a celor aflaţi, brusc, în durere.

Până aici totul a fost hazliu (şi farsa şi reacţia celor păcăliţi) dar cum poate fi comentat gestul unui infirm care a intrat cu căruciorul ce-i ţinea loc de picioare, s-a oprit lângă discurile devalorizate şi, cu ajutorul unei şurubelniţe, s-a apucat să recupereze obiectul glumei (amare de data asta) al unui tânăr cu idei. Repede (filotimi şi sensibili mai suntem uneori!) a început să plouă cu monezi şi bancnote către bietul handicapat. Şi faptul divers a murit trecând, efemer, din gură în gură şi eternizându-se în aceste rânduri.

Musafirul

Soneria de la uşa apartamentului îşi face datoria, musafirului (nepoftit) i se deschide, fetiţa cu codiţe şi fundiţe se arată surprinsă că nu e tata cel aşteptat, că doar aşa i se răspunsese când întrebase: “cine sunteţi?” dă să închidă, dar nenea cel zâmbitor îşi schimonoseşte brusc figura, intră peste ea şi devine brutal.

“Vreau să beau !” Nu aşteaptă încuviinţarea şi-şi exercită dreptul de viciu. “Unde ţine taicătubanii?” Tăcere. “Dacă nu-mi spui te tai mărunt şi te arunc la câinii care latră în spatele blocului!”

Fetiţa tremură amuţită, speriată, şocată. Matahala îşi vede de treabă. Ia ce crede şi-ndeasă în sacoşă. Mai dă de duşcă un gât de băutură. Ar şi pleca, ar şi mai rămâne. O priveşte pe copilă într-un anumit fel. Ce-ar fi dac-ar pune de un viol. Se repede asupra ei şi-ncepe s-o dezbrace. “Dacă scoţi o vorbă te tai !”

Sună soneria. “Tata!” gângureşte fetiţa. Nenorocitul se reculege. Între timp locatarul intră, chinuindu-se să vâre în apartament pachetele, cadourile pentru Ana care azi împlineşte şapte ani. Dar ce vede? Ce se-ntâmplă? Un ins cu faţa oacheşă, cu un cuţit în mână îl aşteaptă cu priviri de sânge în propriul apartament. Şi nu glumeşte. Se repede asupra tatălui Anei. Acesta face o eschivă, agresorul alunecă şi cade în propriul cuţit. Sângele gâlgâie. Ana chiuie. Vecinii vin. Vin şi poliţiştii. Asta-i tot. Musafirul e mort. Din păcate? Din fericire? Dumnezeu ştie.

Ofertele

El şi ea, de când e lumea lume, nu pot trăi decât împreună. Cu o singură condiţie : să se poată.

Există însă ei care jinduiesc doar la nurii unor ele, mizând pe cunoscuta glumă că aventura amoroasă este posibilă fiindcă 50 la sută e rezolvată : adică bărbatul vrea. Ei, bine, acel măcar unu la sută de voinţă şi din partea femeii devine favorizatorul multor violuri urmate de crime sau tâlhării. (N-o să fim moralizatori, să invocăm scurtimea fustei, credulitatea şi naivitatea victimelor potenţiale, dar nici n-o să putem trece peste aceste circumstanţe agravante!)

Fiindcă, doamnelor şi domnişoarelor, trebuie să ştiţi că toate ofertele masculine (vă spune un bărbat!) de a merge la o plimbare, de a schimba câteva cuvinte la un pahar de vorbă, de a asculta muzică într-un ambient sau de a vizita (mai rar) o bibliotecă sau un muzeu au – cel puţin în intenţia ofertantului – şi încărcătură cu posibilă finalitate erotică. Care pot deveni hărţuire sexuală, viol, perversiune, asasinatul…

Am zis. Nu înseamnă că această regulă n-are şi excepţii. Cu toate că mass-media nu prea ne lasă să credem acest fapt.
Popa
“Revoluţia” din decembrie a descătuşat tot ce purta cătuşe pe nedrept. Bunăoară, religia. Opţiunile pentru instituţiile de învăţământ clerical s-au înmulţit. Spectrul şomajului, credinţa ca atare, alte motivaţii sunt tot atâtea cauze ale orientării tinerilor spre seminariişi institute teologice. În acest sens, a apărut şi a crescut concurenţa. Însă s-au ivit şi în acest domeniu al fricii de Dumnezeu, corupţia, cea care rezolvă problema. Mai bine zis, fărădelegea care ignoră orice, inclusiv pe cele sfinte.

Iată. Un ins dat dracului de talentat, şcolit la instituţia escrocheriei şi furtişagului, s-a documentat asupra seminarului teologic (locuri, nume de cadre didactice, obiecte de studiu, condiţii de admitere etc.) şi apoi a îmbrăcat sutană, dând sfoară în ţară că are un înalt rang bisericesc la Patriarhie şi influenţă în reţeaua de învăţământ clerical. Şi-a trimis nişte emisari în masa de candidaţi să-l susţină, să-i facă lobby şi imagine, şi totul a decurs cum se aştepta. Au fost destui cei care au căzut în plasă : candidaţi şi, mai ales, părinţi ai lor. Au oferit sume frumoase “sfinţiei sale” pentru a pune o vorbă bună acolo unde trebuie. Viitorii slujitori ai Tatălui Nostru îl considerau pe escroc un fel de trimis al Domnului, un al doilea Mesia.

Noroc cu un Toma Necredinciosul de poliţist, care a intrat pe fir şi a făcut ca “sacerdotul” îmbrăcat în odăjdii să schimbe sutana cu uniforma vărgată. Cât despre învăţăcei întru Cel de Sus…

P.S. “Fericiţi cei săraci cu duhul că a lor va fi împărăţia cerurilor!”
Socrii

Doi tineri de mai multă vreme, cu păr înspicat, dar cu amintirile încă verzi, poposesc în parc, la o ţigară politică, adică la un schimb de păreri afumate. Cei doi (amândoi) sunt socri. Unul, mic (inclusiv de statură), celălalt, socru mare (chiar şi la stat). Fiica unuia s-a căsătorit cu fiul celuilalt, atribuindu-le astfel, amândurora, calitatea de tată-socru.

În parc, lume pestriţă, forfotă, copii, mămici, nurori, neveste, bunici, nepoţi şi nepoate. Inşi cu griji, oameni fără grijă, unii abia învaţă mersul biped, alţii se chinuie să şi-l aducă aminte, uitaţi de Dumnezeu pe lumea asta. Nelipsiţii îndrăgostiţi, liceeni, studenţi, chiar şi unii care fac a doua sau a treia facultate, după cum îi trădează semnele vârstei.

E democraţie fără oprelişti. Sărutatul, giugiulitul, pipăitul, chiar şi dezbrăcatul (dacă tot s-a înserat) sfidează falsele pudori. Cei doi socri murmură, dar acceptă. Mai ales că în faţa lor, tocmai poposeşte o pereche, se-aşează pe bancă şi trece la exercitarea dreptului de amor pribeag. “Nae, şi tu vezi ce văd eu?”, întreabă socrul mic. “Da”, “Adică aia de se pupă cu arabul e fiică-mea?!” “Nu, Lică, e noru-mea”.

Apartamentul tinerilor soţi e situat la etajul trei. Cei doi socri au sunat şi fiul (ginerele) a deschis, vădit deranjat :

- Scuzaţi-mă. Nu vă pot primi. Am o afacere cu un coleg.

Prin crăpătura uşii trecu şi le mângâie privirile celor doi socri o nălucă blondă, nudă şi, pesemne, arzoaică.
Solicitatori
De nimic nu suntem buni. Nici măcar la cerşit. Şi-n meseria asta, preponderent brunetă, suntem devansaţi de europeni.

Am invadat capitalele bătrânului continent, am arătat că suntem hămesiţi mâncând chiar şi lebede, ne-am pus pe tânguit, dar urechile Europei au rămas înfundate. Mai mult, unele urechi (profesioniste) au auzit şi s-a pornit o adevărată prigoană anti-etnică şi contra-imigraţionistă.

Trebuie să ai ştaif, cultură şi-n meseria (mă rog, practica) asta. De fapt, ce-i ce-ntind mâna în metropolitanul parizian, de pildă, nu se plâng din cauza patronilor sau prigoanei prezidenţiale (ca bruneto-şateno-blondimea noastră cerşetoare plângându-se mai ieri de ceauşism), nu-şi schimonosesc figura, nu se schilodesc, nu se murdăresc şi nu-şi zdrenţuiesc hainele. Cer civilizat, motivat (de aceea se numesc solicitatori, nu cerşetori), făgăduind folosirea raţională (pe alimente) a banilor. Cei ce apucă să ajungă în locuri aglomerate, care nu sunt luaţi şi duşi (la muncă?) de Poliţie.

La noi “solicitatorii” fie sunt pioni într-o reţea a mafioţilor cerşitului (prosperi exploatatori ai infirmităţii umane), fie sunt beţivani notorii care-şi rotunjesc zilnic, din milă publică, banii pentru sticla cu vise îmbuteliate.

Ce e de făcut? Razie şi curăţenie! Nu ca-n Italia, nu ca-n istoria antonesciană, dar, oricum, vorba ţaranului, trebuie făcut la un fel, c-aşa nu se mai poate ! Sa-mi sară ochii, mânca-v-aş, dacă vă mint !

Somnul

Un tânăr studinte la Medicină are o prietenă elevă de liceu. Frumos, romantic, normal.

Amândoi tinerii au însă nişte părinţi neînţelegători. Tot (a)normal! Drept care cei doi îndrăgostiţi găsesc subterfugii de a înşela vigilenţa Capuleţilor, respectiv a Montaguilor. Între acestea, parcurile, discotecile şi – noroc recent – apartamentul băiatului. (Părinţii acestuia plecaseră pentru o zi în provincie constatând : “Eşti mare de-acum, poţi rămâne singur acasă o noapte!”)

El o invită pe ea, aceasta acceptă şi orele înaintează drămuite pe minute fulgerătoare. E timpul ca ea să se întoarcă, pentru a evita acuzele de-a deptul inchiziţionale, la care e supusă de părinţi. “Bine, bine, dar nu s-a întâmplat nimic!”, constată el. “Dar ce-ai vrea să se întâmple?”, se miră ea. “Dacă zici tu…”, se-nmoaie el. “Mai avem timp…”, dă speranţe ea. “Să bem pentru speranţe!”, invită el. “Pentru…” rosteşte ea. Şi amândoi golesc paharele. Ea se strâmbă, el îi atrage atenţia că speranţele trebuie să fie curate.

Ce-a urmat? Barbituricele din paharul ei şi-au făcut efectul. Pofetele din trupul său au evadat. S-a produs amorul cu o somnambulă care, atunci când s-a trezit şi a realizat nenorocirea, s-a repezit la fereastră şi s-a aruncat în hău.

Restul e, fie literatură, fie anchetă judiciară!

____________________

ATITUDINE

Oră de vârf. Aglomeraţie. Lume grăbită. Tineri şi vârstnici. În troleibuz nu mai sunt locuri. Lîngă scaunul pe care stă un puştan care priveşte pe geam se opreşte o bătrânică. Lângă ea este şi un poliţist în uniformă.

Călătorii iau atitudine. În unanimitate îl acuză pe tânărul care nu cedează locul băbuţei. Se fac tot felul de acuzaţii, de conexiuni cu democraţia, morala, legea, puterea, civilizaţia. Tânărul tace şi-şi vede de privitul său pe fereastră.

În fine, un ins are şi mai mult curaj.

- Dumneata de ce nu iei nici o măsură, domnule? Doar eşti omul legii.

Poliţistul îl priveşte pe îndrăzneţ, un om de-o vârstă cu el, se-ndreaptă spre puştanul de pe scaun, îl bate pe umăr şi i se adresează :

- Hai, tată. La următoarea coborâm.

Călătorii vehemenţi amuţesc. Tânărul se-agaţă de braţul subofiţerului şi-şi duce cum poate infirmitatea printre cetăţenii valizi. Care, binenţeles, acum îl compătimesc.

___________________

MUCENICII

Sculat cu noaptea în cap, Costică Trucală din Valea Seacă argeşeană adună în mijlocul bătăturii un ditamai maldărul de gunoi: coceni de porumb, frunze şi crengi, cârpe care spânzuraseră prin pomi de-astă vară ca să sperie păsările dedate la furtul cireşelor, prunelor, ciugulitul merelor şi perelor. Trebălui cu sârg, aşa cum fac mai toţi vălisecenii când vine ziua mucenicilor. Un alt maldăr de gunoaie adunate din faţa casei fu ridicat sub salcia Codinei aşteptând sosirea copiilor. Toată ziua de nouă martie este invadată de fum şi miresme greu suportate de nas. Se-aprind focuri, se-mpart covrigei cu mere, copiii dar şi oamenii în toată firea sar peste flăcări, fumul le intră în vesminte alungând duhurile rele şi ferindu-i de boli, e o veselie generală şi o speranţă colectivă că, gata, a venit primăvara, s-a zis cu zăpezile, chiar şi cu babele, chit că dealurile neatinse de razele firave ale soarelui poartă încă pecingini mari de omăt, ca nişte fulare şi cuşme brumării.

Cel mai frumos se sărbătoresc cei 40 de sfinţi mucenici din Sevasta, când e dezlegare la brânză, lapte şi ouă, în curtea lui Costică Trucală. În jurul focului, ţăranul aşează scaune, întinde şi câteva scânduri sprijinite pe taburete, pe care le acoperă cu ziare militare aduse de fiu-său Ştefan, care e jurnalist la presa Internelor, şi pe care înşiruie ceşti de pământ ori păhăruţe pline cu rachiu şi cu vin. Dar la focul acela care arde mocnit se-aprind bucăţi de cârpă rămase aninate prin gard, îngheţate, dar îmbibate cu untură de la Crăciun, când s-a tăiat porcul şi curtea iar a fost plină de lume. Mai ales copiii primesc câte-o cârpă fumegând, în care suflă s-o ţină aprinsă, cu ea în mână, înconjoară casa, pentru a alunga şerpii şi şopârlele. După ocolul acareturilor, supravegheaţi de bătrâni, că, într-un an, lăsaţi singuri, dracii de copii s-au jucat şi au aprins pătulul lui Mijoiu, iar focul s-a-ntins şi la Nadoleanu şi la Bizubac, de-a fost nevoie să vină pompierii de la Topoloveni să stingă binalele, după acest ritual, urmează blestemul relelor, bătându-se cu beţele în jărăgai, şi oferirea împărţiturilor de sufletele duşilor. Se umplu paharele de 40 de ori şi tot de-atâtea ori se dau peste cap, aşa încât, către seară, vajnicii săteni pleacă împleticindu-se şi cu limbile legate. Mucenici din Valea Seacă răpuşi de galantomia lui Costică Trucală care nu ţine alte obiceiuri, nu-l primeşte pe popa cu botezul sau cu icoana – pe-ăla bătrânul, leatul lui, veteran ca şi el, dar care l-ar fi păcălit la pensie şi i-ar fi făcut pierdut brevetul de decoraţii, c-a refuzat să-i cedeze un loc de veci, pe care vroia el, Popa Chiţu să-l vândă pe bani grei la un repatriat din Canada, că pe-ăsta tânărul, feciorul altuia bărbat din leatul lui, cu care a luptat până-n Munţii Tatra, pe Popa Ninu adică îl respectă şi laudă – dar sărbătoarea mucenicilor o face cu vârf şi îndesat. De fapt, în acea zi, gospodarul îşi pune curtea la punct, face o curăţenie generală şi se declară apt combatant pentru asaltul asupra pământului. El, şi ca el, toţi ţăranii din Adâncata, cei din Valea Seacă, dar şi ăilalţi de la Şosea, ori de pe alte cătune risipite printre dealuri sau în zăvoiul Argeşului.

Ultimul a plecat din bătătură Andrei Bizubac zis Gâjgan. A depăşit numărul de pahare golite, tuşind, fumând şi-njurând ruşii, partidul, comuniştii, pe Ceauşescu şi lăudându-se că o să vină din nou la putere legionarii lui aflaţi prin America şi alte ţări din Apus. Nu-l mai lua nimeni în seamă pe octogenarul cu barbă de mirişte şi glas gâjâit, deşi, din când în când, pe Valea Seacă mai intra, călare pe bicicletă, miliţianul Bălăceanu care-i mai lua câte o declaraţie fostului şef de cuib, ameninţându-l cu amenda. A plecat pe Vale în sus, blestemat de Gheorghiţa Trucală, bătrâna mamă a lui Costică, o femeie credincioasă, dar cu o ură neîmpăcată pentru acel leat al ei, pe care nu-l putea suferi nici că bea, dar mai ales că, din cauza lui şi-a pierdut un fecior, pe Nicu, la 20 de ani, fiindcă s-a-nhăitat cu acest Bizubac, s-a dus la Şoptică, în satul de peste deal, în Ciolceşti, au făcut şedinţă cu alţi “verzi“, au pornit defilarea, iar la podul Adâncatei, feciorul ei a căzut în gârlă, a răcit, a făcut aprindere la plămâni şi peste un an se afla mort, la spital, la Târgovişte.

A plecat Gâjgan bombănind şi tuşind, însoţit de blestemele şi ocările bătrânei. La salcia Codinei s-a împiedicat şi a căzut, a dat de cald, că vatra focului făcut de Trucală nu se stinsese şi a aţipit pe pământ. Către dimineaţă, după ce Suveica, nevastă-sa, a bătut satul, a dat peste el, era mai mult mort decât viu, gemând sub salcia aceea scorburoasă cu trunchiul gros cât două-trei trupuri de om sănătos, cam cât al vecinei lui Costică, Angelei Baltac, care atârnă aproape 200 de kile. Abia l-a ridicat şi l-a pus pe picioare, iar două săptămâni după aia, Gâjgan a bolit, a venit felcerul de i-a făcut injecţii, i-a citit popa Chiţu molitve, iar Găjgănoaia s-a gătit de-nmormântare. S-a bucurat ea Gheorghiţa în sinea ei că l-a ajuns blestemul, că a păţit, deşi la 50 de ani după fiu-său, ca şi Nicu Trucală, dar s-a şi închinat s-o ierte Dumnezeu că i-a vrut răul şi că, acum, îi vrea binele, se roagă de sănătatea lui.

Se pare că Dumnezeu a ascultat-o pe bătrâna cea mai veche din Valea Seacă, fiindcă doar pe ea o mai asculta, ştiau şi ceilalţi consăteni asta, doar ea era curată la suflet, nu furase nici măcar spice de grâu din urma combinei pe tarlaua ceapeului, nu mâncase cu dulce nici în zilele de harţi, nu făcuse nici un păcat. A ascultat-o, şi Bizubac s-a dat jos din pat, a înviat din morţi. Primul drum l-a făcut în bătătura lui Trucală.

Băi, Costică, neică, tu ştii că azi e Bunavestire, adică Blagoveştenea?

Ştiau toţi de sărbătoarea de la finele de mărţişor care preceda odovenia praznicului pomenirii morţilor. Ştia şi Gheorghiţa Trucală, că doar de-aia era la biserică, de-aia trecuse dealul pe Curmătură, la Călugăriţa, să cureţe mormintele, să aprindă o lumânare la căpătâiul duşilor şi să asculte slujba ţinută de popa ăl tânăr şi de părintele pensionar.

– Ştiu, nea Andrei, ştiu că e şi dezlegare la peşte, dar n-avusei timp să merg la Argeş să-mi încerc norocul, iar la Manoleasca, la magazin, n-are decât hamsii sărate potroacă şi galbene … răspunse Trucală în doi peri, ca şi altă dată.

– Ş-atunci ce propui, mă neică?

– Văliseceanul cu chelie şi zâmbet de metal lucios ştia unde bate vecinul, dar îl lăsă ca pe peştele prins în cârlig.

– De, eu ştiu, măi nea Andrei … Eu mâncai nişte icre. Le-a pus Tanţa mea prea multă ceapă şi usturoi, dar merse …

Icrele, de fapt, erau iahnia de fasole. Gâjgan ştia bine despre ce era vorba. El însă la altceva făcea aluzie:

– Hai, mă, dă-le-ncolo de icre, mai bine dă dezlegare la sticla aia cu rachiu c-am răguşit de tot şi-am rămas cu zece zile în urmă cu planul, de când m-a blestemat mă-ta s-o mierlesc.

Râseră amândoi. Nici Trucală nu se dădea înapoi de la prietenia cu Bachus, iar aia bătrâna nu era de faţă să-i bombăne, să-i spună lui Bizubac că-i pare rău că s-a rugat de sănătatea lui.

Erau la rândul de ceşti care îi făcuseră deja dârji, roşii în obraz, scuipând des, şi clipind din ochi cu greu, din cauza văzului pupăzat deja, când a apărut, întâmpinată de Baidac, câinele floriu, care se gudura pe lângă cea care-l recompensa cu o coajă de mămăligă, a venit, de la biserică, Gheorghiţa Trucală. S-a-n-chinat la icoană, s-a schimbat de hainele bune şi a intrat sub polată unde se aflau cei doi combatanţi. L-a şi luat din scurt pe fiu-său:

– Bravo, maică! În cimitir, să repari şi tu crucea lui frati-tu, pe care l-a mâncat fript tovarăşul tău de alimandroc, nu te duci, dar să-ţi bagi otravă în pântece ca să-l prinzi din urmă pe bietul Nicu mai repede, ştii! Vezi că unii se scoală din morţi că a găsit proşti să se roage pentru ei, dar tu, când oi cădea, în trei zile te cazezi lângă nen-tu.

– Nu se cazează, fa, zise Gâjgan, că el e comunist şi comuniştii n-au ce căta lângă mucenicii legiunii…protestă Gâjgan.

– O să vedeţi voi pe Ucigă-l toaca! Că ne spuse episcopul venit de la Curtea de Argeş, c-o să fie rău, că vine apocalipsa, că şi legionarii, şi comuniştii vor plăti …

Ei, taci! făcu Trucală. Ştie episcopul ce ştie. Dacă e vorba pe-aşa, măcar să ne prindă apocalipsa beţi şi mâncaţi.

Râseră amândoi, mai deşertară câte o ceaşcă cu sămânţă de vorbă, în timp ce Gheorghiţa Trucală plecă închinându-se.

– Ia dă, măi Costică radioul ăla pe americani, să vedem ce mai zic … propuse Gâjgan.

– Aha, că bine spui! fu de acord Trucală. Căută postul şi se puseră pe ascultat. N-au observat nici când a deschis poarta, nici când a intrat în curte, nici când s-a oprit sub polată, plutonierul Bălăceanu, şeful de post. Au îngheţat amândoi când l-au văzut.

– Acu sunteţi luaţi de apă, dar mâine la opt să fiţi la post. Ne-am înţeles, tov Trucală, cu dumneata vorbesc mai ales, care provoci lumea, dai băutură şi asculţi posturi de radio reacţionare …

Plecă Bălăceanu, plecă huiduit de bătrâna Gheorghiţa şi Bizubac, iar Trucală adormi cu capul pe masă, până se-ntoarse Tanţa, nevastă-sa, de peste Argeş, de la neamurile ei, cu o tăgârţă de mălai pusă pe creştet. Aflase tărăşenia, aşa încât îl luă la procitit pe Trucală:

– Nu-i făcuseşi destul rău copilului ăluia! Nu-i stricaseşi destul autobiografia! Acu, şeful de post s-a lăudat că va scrie o informare la Bucureşti, să spună cu ce se ocupă tatăl ofiţerului ziarist şi comunist Ştefan Trucală!

– Aşa a zis? Bine! făcu Trucală sculat, brusc, din mahmureală. La acelaşi Bucureşti mă duc şi eu să spun ce face domn’ tonier cu nevasta lui Petre Mijoiu şi cum închide ochii când ai lui Pancu fură lemne din pădurea statului şi le vinde la rudarii din Cotu Malului, dându-i şi lui partea. Păi de unde crezi că şi-a ridicat el ditamai mecetul de casă în Călineşti?

– Mai taci, hăluia, gură bogată, că te aude Orbanca şi te dă-n primire şi parcă văd c-o ţii din amendă în amendă şi o să-l dea şi pe Ştefan afară din cauza lui ta-su care se ia-n clonţ cu autorităţile. Mai bine du-te şi pune-ţi cenuşă în cap, fă-te frate cu dracu până treci lacul, c-aud c-o să vie apocalipsa, c-o să cadă comuniştii, că-n Ungaria era cât pe-aci să pice, în Cehoslovacia a ieşit ce-a ieşit mai an şi-un popă din Polonia a fost ales papă la Vatican. Nu mai e mult …

– Eu, să-mi pun cenuşă în cap? Pentru ce? Eu am intrat ca infractorul, fără să strig măcar, c-am să otrăvesc javra aia de câine, că-i dau să mănânce degeaba, eu am tăbărât peste om, aşa hodoronc-tronc sau el?… Dar, cum dracului a ştiut el să vină direct?… Nu cumva?… Ei, lasă, aflu eu mâine…

A doua zi, luminat de ziuă în cap, Trucală s-a prezentat la post, călare pe bicicletă.

– Venişi, nea Costică? îl îmbie plutonierul, lucindu-şi dintele de aur şi privind la şosea, să oprească vre-un TIR, să facă o saftea în acea dimineaţă…

– Venii, domn’ tonier!

– Camaradul Gâjgan, unde e?

– Una că nu e camaradul meu, a doua că nu cunosc şi a treia aş vrea să ştiu care-i tărăşenia, că mă grăbesc, că mi-a telefonat aseară fiu-meu că vine într-o misiune, un raid anchetă cu abuzurile care se fac în judeţul Argeş, în păduri şi la iaseuri, plus cu, na că uitai cum zicea, abateri de la morala socialistă, spargeri de case ale oamenilor însuraţi cum ar veni…

– Ei, taci? Vine Ştefan? zise subofiţerul cu un soi de obrăznicie.

– Da, vine tovarăşul căpitan Trucală şi cu alţi doi şefi de-ai lui, mă rog, şi de-ai dumneavoastră, că lucraţi în acelaşi minister. Mă mir că nu ştiţi că Orban gardistul şi iubita lui soţie, colegă de organizaţie de bază cu mine, comunistă de omenie, dar care face raclaje la femeilii din Ciulniţa şi Glodu, care calcă politica…zi-i să-i zic…demografică a partidului ştiau, de raidul din judeţ al comisiei din care face parte şi fiu-meu.

– Hai în post, nea Costică! Stăm în drum, să se zgâiască unul şi altul? O înmuie miliţianul.

– Pot să ţiu ţigara? întrebă ţăranul.

- Ţin-o, cum să nu! Dacă vrei, îţi dau una domnească. Un Kent. Ia! Ţine tot pachetul că eu mai fac rost, că trec turcaleţii cu TIR-uri şi-mi mai lasă …

– Mulţumesc, domn şef … Dau o ţuică pe chestia asta. Aş fi dat şi ieri, dar te-ai topit una-două …

– Păi, bine, bre! Una, că erai cherchelit, doi că erai cu legionarul ăla de Bizubac şi trei, ca să zic şi eu ca matale, mă grăbeam …

– Aci cam ai dreptate. Asta e … O să ţin cont…

– Când zici că vine Ştefan, adică tov căpitan?

– Diseară. Trage întâi la Piteşti şi apoi dă pe-aci. Controlează la Topoloveni, Călineşti şi dacă i-o mai rămâne timp, şi la Leordeni…

– Auzi, ia vezi bre, nea Costică, poate nu-i mai rămâne timp… Zău, aşa. Că nici eu n-am timp să-ţi fac raport, că s-a confirmat sesizarea comunistei Florica Orban, vecina dumitale, că asculţi posturi americane şi faci politică legionară …

“Carevasăzică, aşa!” gândi Trucală. Vecina era turnătoarea…Ucigaşa de copii în pântece de mame, contra cost ăl dădea în primire…

– Bine, domn’ tonier. Sper să-l corup. Pot să plec?…

– Du-te, nea Costică, şi dacă e nevoie de ceva, spune: o friptură, un vin bun s-o mai găsi. Salută-l pe Şt… domnu căpitan…

– Am înţeles! zise Trucală, milităreşte, ca-n Munţii Tatra, unde-l dusese al doilea război… Când să iasă îl izbi cu uşa exact pe vecinul său, Bizubac care duhnea a trăscău şi tremura ca piftia.

– Ce faci bre, nea Andrei, stai proţăpit în uşă? Ori oi fi ascultând, cum făceai odinioară cu ai lui Şoptică, Basalangă, Gogu Dia şi alţi „verzi” de-ai dumitale!

Vecinul se holbă la Trucală şi auzind şi restul frazei acestuia, îşi schimonosi faţa şi mai abitir, apoi făcu un acces de tuse:

– Da, ce te uiţi lung? Vii pe la mine, te primesc ca pe un vecin şi mă provoci. Mă pui să dau radioul pe americani că vorbesc de peste ocean ai dumitale care or să vină să facă şi să dreagă, să-i alunge pe ruşi şi să-i pună pe frigare pe comunişti… Şi eu, prost, respect părul alb, mă uit în gura dumitale şi, apoi, dau cu subsemnatul, plătesc amenzi…

Atât mai zise Trucală. Şeful de post, în camera lui cu uşa dată de perete, abia se putea abţine din râs, apoi văliseceanul încălecă pe bicicletă şi… p-ici ţi-e drumul. S-a oprit la poştă, a telefonat cu taxă inversă la Bucureşti, l-a sunat pe fiu-său să-i telefoneze şefului de post şi să-i zică să aibă grijă de el, adică de tatăl lui şi că, deocamdată, şi-a amânat vizita în judeţ, că e groasă, c-au ieşit la iveală nişte încurcături mari şi etc. şi celelalte, după care a mers acasă. Încă de cum a intrat în curte a început să strige să fie auzit:

– Am fost amendat de şeful de post. M-a pârât careva că ascult Vocea Americii! Dar Dumnezeu nu doarme. Mâine vine sanepidul şi le dă amenzi usturătoare la ăi de n-au closet în regulă şi care n-au vaccinat câinii şi porcul. Auzii c-a murit din cauza microbilor o biată creştină din Glodu, că era deja bolnavă, pierdea sânge pe jos, că nu se ştie cine i-a făcut raclaj, că umblă poliţia cu limba scoasă să afle… Bine că la capitolul ăsta stau liniştit, că am chitanţe, fiindcă nu ţine, cu pile, că vin inspectori de la Piteşti, necunoscuţi, care nu se uită că eşti Gheorghe Dracu, Stan Păpuşă, Gică Frunză, membru de partid şi activist comunist sau turnător de frunte la miliţie ca să te ierte …

A doua zi, în spatele casei Orbanilor apăruse o groapă cu podeţ de scânduri, înconjurată cu coceni de porumb stropiţi cu var, adică privata, căci până atunci ei, se duceau ca omul, direct în pădure, pândiţi de câini, care curăţau una două locul faptei. Tot cu noaptea în cap, Florica Orban dădu fuga la veterinar şi-l adusese să-i vaccineze câinii, porcul şi orătăniile. O costase o avere. Până va primi chenzina bărbatu-său, gardistul de la sfatul popular, vor ţâţâi, ea şi cei trei copii, de foame …Ca să nu mai vorbim că-i ţâţâie fundul de ce a auzit la zăltatul de Trucală, c-ar fi murit Polina din Glodu, dac-o fi vorba de ea şi dacă a murit cu adevărat că vecinul ăsta la Orbanilor se ţine de tot felul de strâmbe şi fitile, îşi râde de oameni cum îi trece prin mintea aia a lui beteagă de când a axplodat obuzul lângă el şi la îngropat câ de viu, de s-au luptat camarazii lui o jumătate de zi să-l scoată.

Le-o făcuse Trucală. La toţi. Cum şi toţi, i-o făceau lui, unul dintre mucenicii de pe Valea Seacă, ca să treacă timpul mai uşor şi să se obişnuiască lumea cu apocalipsa care va veni sau nu, vorba lui Costică, noi aci suntem, n-o aşteptăm, dar suntem gata …

_____________

FRICA

În trecutul abrogat toate mergeau. Bine, rău, piano sau pas alergător, dar mergeau. Şi nu din conştiinţa (obiect de preţ cu existenţă efemeră) pe care o tot făceam să crească, ci din frică neaoşă (care, şi atunci, păzea pepenii, cum glăsuieşte proverbul).

Frica de ceva (de cineva) era un fel de ham, de hăţuri, de ulube, de jug chiar, care făcea să meargă înainte (chit că spre prăpastie) căruţa socială.

Unii identificau această frică cu idealul, cu virtutea, cu conştiinţa, cu morala. Alţii vedeau în ea ceea ce era: tovarăşii de la partid, care sunt sperietoarea pentru păsările hrăpăreţe sau modelul de urmat pentru chiulangiii profesionişti. Azi tovarăşii au dispărut (cei ce n-au devenit domni), aşa încât fără sperietori şi fără pilde, căruţa (cea odioasă, căci alta n-am fost în stare să durăm) stă pe loc. Toţi ştiu, toţi pot, toţi ordonă, dau indicaţii, se erijează în şefi, adică în birjari, aşa încât am ajuns ţara cu cei mai mulţi conducători (vizitii?), cei mai puţini executanţi (bidivii!). Noi care am avut mai ieri doar un singur cârmaci, cel mai cel mai şi care eram obişnuiţi să tragem (la căruţă, că atunci când am tras cu arma a ieşit ce se ştie), azi am ajuns să nu mai ştim nici de obligaţii, nici de-ndatoriri, nici de şefi, nici de UE sau de NATO, nici de ruşine, nici de frică, nici de Dumnezeu.

Ca şi-n cazul meu care am avut curaj să scriu ce-aţi citit.

_____________

BĂUTURI

Mai ţineţi minte că se interziseseră soiurile de vin Fetească regală şi Băbească neagră? Un activist de profesie le rebotezase Fetească tovărăşească şi Matur rozé

Totul se-ntâmplase pentru a nu se… sesiza Tovarăşul şi Tovarăşa care erau alergici (ca şi mulţi dintre republicanii noştri de azi) la rege şi bătrâneţe.

Acum piaţa e invadată de Busuioacă, Grasă, Zeghihară, Riesling, Tămâioasă, Muscat, Pinot, Fetească, Bătească şi câte alte soiuri. Suntem o ţară care, în materie de băuturi, se respectă. Fără haine, telefon, mâncare, adăpost mai trăieşte bietul român, dar fără raţia de… sucuri de prună, secară şi struguri nu poate rezista.

Drept care, oferta e diversificată şi abundentă. Numai că mulţi ofertanţi se dovedesc mai ales confecţioneri inspiraţi şi curajoşi de etichete, pentru că în sticle se găsesc, mai mereu, tovărăşeştile soiuri de alcool puturos, vin acru sau bere silită să facă spumă cu detergenţi. Ce contează că reprezintă un atentat la sănătatea devotaţilor lui Bachus? Bani să iasă. Am terminat cu etica şi echitatea de inspiraţie bolşevică.

E drept că acestor traficanţi de drog autohton le mai pune beţe în roate Poliţia (inclusiv cea sanitară), dar acele piedici sunt puţine şi neputincioase, ca un ciot pentru marele aliotman, cum scrie Eminescu. Întrebarea care se cuvine e simplă (până când?), dar răspunsul e foarte greu de dat.Poate acum de când cu UE, să fie vreo sfârâială, cu toate că…

P.S. Vând coniac franţuzesc, votcă rusească, whisky scoţian, rom cubanez şi ţuică de Piteşti, la preţuri avantajoase.

_____________

DOR

De multicel, în tinereţea mea cu epoleţi, cântam vestitul dor din opera Aida de Verdi: „Dor de ţară te-avântă departe”. Mai de mult, în pruncia mea rurală cu mărăcini în tălpile desculţe alergând după capre pe coclaurile argeşene, ascultam doinirile alor mai: ” Şi-ntr-o toamnă când crăpa coaja de pe nucă,/ M-a cuprins deodată aşa, dor nebun de ducă!”

Mai apoi, pe timpul şcolilor am făcut cunoştinţă cu stihurile „Mai am un singur dor”, „Dorurile mele, frunze pe cărare”.

Această suferinţă sublimă produsă de boala fără leac a înstrăinării şi tăinuită în trei litere în care încape o veşnicie-ntreagă, ne bântuieşte pe fiecare . Ne e dor de părinţi când constatăm că, devenind la rându-ne părinţi, nu-i mai avem. Ne e dor de anii tineri când, devenind neputincioşi, ni-i amintim c-au fost. Ne e dor de-un drum lung sau de-o binemeritată odihnă, când stăm la sfat cu noi înşine.

_____________

LOZINCA

Cea mai vehiculată cerinţă exprimată public, după “Jos comunismul!”, a fost “Cine a tras în noi, în 16-22?”. S-a rostit în Piaţa Universităţii, pe traseele mitingiştilor, în Capitală şi în ţară; şi răspunsul s-a tăcut. Ori s-a bolmojit ca şi-n cazul teroriştilor, după modelul american, cel al asasinării preşedintelui Kennedy.

“Cine a tras în noi” a devenit parolă, şlagăr, leit-motiv. Ei şi?

Toţi greviştii, protestatarii, mărşăluitorii se leagă de acest subiect, arborând dezideratul în cauză ca pe o lozincă. Şi nu există domeniu al socialului care să nu-şi fi manifestat mai mult sau mai puţin violent revendicările, inclusiv misteriosul şi obsedantul “cine a tras în noi”. Şoferi, mineri, artişti, ingineri, gunoieri, medici, profesori, prelaţi, studenţi, femei, copii, etnici, toţi s-au produs pe scena democraţiei multilateral dezvoltate şi a înaintării patriei spre capitalism euro-atlantic. Cu eficienţă mai mult sau mai puţin benefică. Toţi şi nu prea toţi au ieşit în stradă. Militarii n-au recurs la greve şi mitinguri de protest.

Un bătrân veteran mi-a spus şi cauza. Drept care am consemnat-o, după principiul eminamente românesc, al hazului de necaz : Deci, dacă purtătorii de uniforme militare şi cu armament în dotare ar ieşi în agora, ei ar trebui să modifice lozinca misterului decembrist rostind, ca-ntr-o inspirată caricatură, “În cine am tras noi, între 16-22?” Urmată firesc de alte întrebări care mai de care mai indicibilă şi mai fără răspuns. Cel puţin în primii 50 de ani de post-comunism.

_____________

SPEŢA

Un tip vine la volanul maşinii sale aduse de dincolo, ambalează obraznic, ameninţă integritatea copiilor care se joacă pe alee şi dă să parcheze. N-are unde, locul e ocupat. Se dă jos de la volan şi se pune pe înjurat. E, vizibil, beat. (Cum a condus, cum a ajuns acasă, norocul lui! Dar, oare, noroc!)

Fiindcă nu aparea cel înjurat, se apucă să-i mutileze Dacia, spre surprinderea şi… satisfacţia copiilor teribili, care au întrerupt desenele pe asfalt şi tenisul cu piciorul, pentru acest spectacol insolit.

În fine, soseşte un puştan cu mustăcioară, posesorul Daciei agresate. În loc de dialog, are loc o luptă fără declaraţie de război. Puştanul nici n-a avut timp să se dumirească. În doi timpi şi trei mişcări a fost făcut K.O. de cel afumat şi ofuscat. Mai mult, lovindu-se cu tâmpla de asfalt, victima a înregistrat un K.O. veşnic.

Spectatorii (locatari ieşiţi la balcon) au înţeles ce s-a întâmplat şi s-au pus pe huiduit şi aruncat, care cu ce i-a venit la îndemână şi de care s-a putut dispensa, asupra agresorului ucigaş. Cert e că o sticlă sau un borcan sau altceva l-a lovit pe acesta într-o zonă vitală, omorându-l şi pe el. Asta-i speţa.

Caută acum tu, Poliţie, să faci ordine, linişte şi dreptate! Vino tu, UE cu soluţii, că pe noi, ţinuţi atâta vreme în ignoranţă şi întuneric comunist, realitatea democratică, racordul euro-atlantic şi tranziţia de piaţă ne-au prins pe picior greşit!

_____________

UMORISTICA

“Să fim serioşi, tovarăşi! Îmi sună în auz vorbele secretarului de organizaţie. Noi nu ne jucăm cu cuvintele, noi vorbim clar, răspicat, fără ocolişuri, aşa cum ne învaţă documentele de partid…”

Şi a venit Revoluţia, şi documentele “învăţătoare” s-au abrogat şi secretarii (inclusiv al meu) au ajuns ce-au ajuns (unii s-au ajuns!) şi am descoperit că limbajul în cauză (clar, serios, răspicat) era de lemn.

Atunci mi-a venit apa la moară şi am continuat să cred că viaţa fără zîmbet este ca nişte pantaloni bărbăteşti fără şliţ; am continuat să vorbesc în pilde, să fac haz de necaz, să invoc şi răul, urâtul sau preaplinul din oameni, crezând (ştiindu-se!) că fiecare cunoaşte că nu e nimeni perfect şi că acceptă să i se spună adevărul. Aş, adevărul despre alţii da, dar despre sine…

“Bine, domnule, i-am zis unui fost (devenit actual) politruc, dar parcă se zicea că critica e arma…”

A tăcut, şi-a dres glasul apoi şi-a schimbat vorba până la urmă, limbajul de lemn adică, devenit de rumeguş ori de PFL.

Asta e: oamenii nu au simţul umorului. Unor şefi li se atrofiază şi cine ştie ce atavism al zâmbetului pe socoteala lor.

Şi cu toate astea (tocmai de aceea) umorul există. Nu poate fi abrogat. Întrucât umorişti nu pot fi decât inteligenţii, proştii nu pot (nu ştiu) sau le e frică să râdă. Ei, cel mult, se fac de râs, condamnându-l pe umorist, ameninţându-l cu pedeapsa, cu sancţiunea, cu “ştii cine sunt eu “, uitând că poate deveni din “care este” şi un ditamai “a fost” când nu te aştepţi.

_____________

VAMEŞII

Vameşii Credeam că există numai la noi, în Colentina. Nu, sunt peste tot, căci democraţia europeană a intrat în România, ca-n brânză, cum e o vorbă. Le-am spus vameşi, dar ei sunt nişte borfaşi, bruneţi, terorişti cu tupeu, tâlhari la drumul mare. Ies la lucru în buza serii. Par paşnici şi sunt guralivi. Molfăie continuu : gumă, seminţe, vorbe obscene. Ca obrazul, negru, le e şi sufletul. Când apare victima – o tânără pereche, un puştan, un bătrânel, o femeie cu braţele împovărate – grupul borfaşilor trece la atac. Studiază pe cel oprit la colţ de stradă, în locul dosnic, şi-i cere: “Scoate două bătrâne!”, “Goleşte buzunarele!” , “Dezbracă geaca!”, “Dă ceasul!”, “Aruncă jos portofelul!”, “Lasă sacoşa şi fă paşi”. Acestea-s comenzile lor de luptă. Bineînţeles că nu lipseşte arhaica poruncă a lotrilor: “Banii sau viaţa!” Cel încolţit se miră, se uită după ajutor, dă să strige, vede cuţitul şi şişurile celor din gaşcă, înţelege că nu e vorba de vreo glumă şi, în final, se supune. Preţul trecerii din cartierul mărginaş în “lumea bună”, din uliţa întunecată de la margine de Bucureşti în artera inundată de lumină, din parcul bântuit de fantome smolite din Plumbuita în staţia de metrou Bucur-Obor, este diferit. “Vameşii” pretind orice: de la un pachet de ţigări la bucata de salam făgăduită copiilor, de la pălăria de pe cap la sacoşa în care duci cine ştie ce târguieli. Totul e să nu te aperi dacă ţii la viaţă. Unii au avut acest curaj nesocotit şi s-au pomenit, aşa cum le-au făgăduit agresorii, cu… buzunar la obraz, cu gaură în burtă, cu viaţa-n pericol. Da, bruneţii nu poartă cuţite ca să taie pâine sau să ascută creionul.

Nu le pot spune pe nume, dar ştiu cum se strigă între ei, “vameşii” din Colentina mea brunetă. Ulei, Turcu, Peştele, Potcoavă, Udătură, Gaură, Sacâz, Obe. Sunt mult mai mulţi şi au zonele de prăduială delimitate. Li se mai zice ţăpari, îngerii negri sau vameşii nopţii. Oricum, să recunoaştem, sunt o realitate eminamente democratică. Una tristă, care slalomează printre cei în uniformă de poliţie comunitară ca şi printre cei cu sau fără uniforme care furnizeză (scris doar pe maşinile cu sirene şi girofar) “siguranţă şi încredere”!

_____________

VISUL

„Tot ceea ce nu este ilegal e permis”, spune un precept juridic. Este şi o cerinţă emisă de un şef… democratic. “Legi, regulamente, dar şi drepturile omului!”, subliniază personajul… contradictoriu.

Pentru a-l ajuta să prospere în “renume”, l-am întrebat dacă este ilegal ca un ofiţer, aflat în concediu de odihnă, să facă striptis. “Binenţeles că nu”, a zis. “Dar să poarte barbă?” “Nu e interzis defel”, mi-a răspuns. “Dar să poarte cizme, în plină vară, pe carâmbii cărora să scrie o dorinţă (de pildă, “Jos… cineva!”). “Nu, nu e ilegal!” “Atunci, luaţi act că ieri, aflându-mă în concediu, nebărbierit, de trei săptămâni, purtând cizme pe care scria ceea ce… scrie presa că… scria, adică “Jos dumneavoastră!” şi-n rest… costumul lui Adam, am defilat prin faţa clădirii Ministerului, dar am fost reţinut şi blasfemiat. “Păi, bine, domnule, cum să faci aşa ceva?! Dar e incredibil!” Noroc că toată această întâmplare s-a petrecut în somn. A fost un vis. Un coşmar, de fapt.

_____________

DIVERSE

A plouat. Cu nemiluita. Canalizarea oraşului (comunistă, de!) a cam refuzat să-şi mai facă… datoria. Strada era un pârâu cu aspect de fluviu. Şi frig, şi grabă, şi forfotă. Temerarii s-au descălţat, au sumes pantalonii sau poalele rochiilor şi au continuat odiseea drumului către locurile unde-i aştepta condica de prezenţă.

Tramvaiele au clacat. Un şir ca un balaur galben zăcea inert. Doar troleibuzele s-au arătat temerare şi victorioase, străbătând strada curgătoare.

Şi totuşi nu toţi puteau să se descalţe, să alerge după mijloacele de transport. Prilej pentru a-şi pune în practică ideile fauna brunetă, aflată mereu la datorie, în calitate de “rezervatari” de parcări cu plata la purtătorul de tupeu.

- Doamnă, te duce băiatul în cârcă la troleu. Dă şi matale trei miare, să iau pâine la copilaşi. (Sau)

- Şefu, te duc eu tăticu, la trilibuz. Sui-te sus şi jigneşte-mă cu trei foi!

Au fost inşi (şi inse) care au acceptat târgul, au prins trolelul, s-au făcut fraţi cu… pardon, dracu’, ca-n proverbe, până au trecut lacul.

Că, la serviciu, unii au descoperit că le lipsea portmoneul, actele, ceasul sau cerceii, asta e altă chestie. Cum ar veni, un fapt divers!

NICOLAE ROTARU

P.S. Sper că nu înţelege cineva că generalizez sau că susţin că suntem campioni la sparlit. A se vedea ce uşor a fost şutulit de ceas chiar George Bush, la o baie de mulţime, într-o altă ţară, mai euro-atlantică decât România.

________________

CUGETARE

O înzestrare obligatorie a borfaşilor rasaţi (da, există o asemenea categorie) o constituie tupeul. (Vi-o spun ca un cunoscător care, fiind prins copiind cu cartea pe genunchi, a avut tupeul să spună : Nu copiez, nici nu o ţineam pe genunchi, o prinsesem să nu cadă din sertar! Şi ce vină am eu că s-a deschis la pagina aceasta?)

Tot aşa, peste ani, am parte de un ins care sună la uşă. Deschid şi … tuciuriul îmi toarnă :

- Bună ziua, Poliţia suntem, facem un test, vrem să vedem buletinul de identitate cu grupa sanguină…

- Poliţia?! zic nedumerit ca apartenent al instituţiei în cauză.

- Da, Poliţia sanitară, şi vă rog să ne-nţelegeţi, bifăm şi noi (care noi, că era doar el?) o activitate, ne cam grăbim, avem de verificat o mie de inşi pe zi.

“Muşc” din nadă, plec după buletin şi văd în oglindă cum musafirul filmează zona şi cercetează urgent buzunarele hainelor spânzurate în cuier.

Revin cu portofelul în mână şi-n loc de buletin dau la iveală o legitimaţie.

- Da, de ce nu spuneţi aşa, şefu’? Cum ar veni suntem colegi… zice cu tupeu brunetul, dând să plece. Nici n-apuc să pun mâna pe baston, să somez, să-l urmăresc pe tupeist (eram în neglije), să…

Cât timp dau cazul colegilor aflaţi în serviciu, îmi simt timpanele lovite de un avertisment : “Atenţie, cui deschideţi uşa!” Ca să nu mai vorbesc de hârtia lipită la avizier acum câteva zile de colegii de la secţia de poliţie.

“Dacă eu, om al legii, dar ei … ceilalţi, copii, tineri, vârstnici, creduli şi neajutoraţi …” cuget şi scriu această…cugetare.

NICOLAE ROTARU

______________

CRAVATA

Toată viaţa mi-a plăcut să umblu în ţinută sport. Dar am avut parte mai mult de uniformă, iar apoi de costumul cu cravată.

Un “ştie-tot” născut de “Revoluţie” a şi decretat : cadrele de conducere n-au voie să vină la serviciu decât cu cravată. Sunt cadru de conducere! (Pe chestia asta, un coleg a crezut că face o glumă, echipându-se în şort, adidaşi şi punând, la bustul gol, cravata. S-a râs colectiv, activitatea sportivă s-a terminat, dar ordonatorul de “cu cravată” i-a tras un perdaf… obraznicului, de-i venea să se descheie la guler!

Dar altu-i subiectul cartuşului.

Că acest accesoriu cu nod în gât este folosit şi de hoţi!

E deja notorie evoluţia “gulerelor albe cu cravată”. Ei au aflat că numai… şefii umblă aşa şi au crezut că, copiindu-le modelul, vor fi trecuţi cu vederea, nu se va mai observa că sunt ceea ce sunt : infractori notorii.

Culmea culmilor e că, mai mereu sunt depistaţi, prinşi şi încătuşaţi de inşi fără cravată. Poliţişti cu grade şi funcţii mici, aflaţi la datorie. Mai mereu, dar din ce în ce mai rar, trebuie să precizez.

NICOLAE ROTARU

_______________

CERŞETORII

Suntem în pântecul Europei. Avem de toate (relele), nu ne mai trebuie nimic.

Între altele, avem, cred, cea mai mare densitatae de cerşetori pe unitatea de suprafaţă. În trenuri, tramvaie, metrou, în gări, în parcuri, pe trotuare, în pieţe. Peste tot.

În zile de sărbătoare, metropola Bucureşti e un bocet, o umilinţă, un cor al milei.

Dar cine-s aceşti nevoiaşi? Toţi sunt oropsiţi ai sorţii? Nu. Deloc. Parte dintre ei sunt “profesionişti”, cerşetori de meserie, inşi care au, invocă, îşi produc ori îşi înteţesc o infirmitate. Ei vin la locul de muncă fără prejudecăţi, cu taxiul. Au manageri care le fac instructajul, le asigură marketing-ul, îi ţin la curent cu evoluţia evenimentelor, îi plantează în locurile propice şi le fac monetarul, contabilitatea, calculând dobânzile, dividendele, impozitele pe profit. Profit garantat. Bani, nu glumă.

Un cerşetor de zonă centrală ridică în jur de 100 de dolari pe zi. No comment.

NICOLAE ROTARU

P.S. Nu ştiu dacă pentru această profesie se cere diplomă de licenţă, căci, mai că m-ar tenta. Cât priveşte infirmitatea, care dintre noi, cei sănătoşi, n-avem una?

P.P.S. Fiindcă în Bucureşti se manifestă deja fenomenul inflaţionist, această categorie socială s-a specializat în euro-cerşetorie, aşa încât italienii, spaniolii, nemţii, francezii, olendezii sunt pe cale să înveţe limba română. Mă rog, limba română de avarie, codul de urgenţă, practicat de meseriaşii întinsului mâinii şi “hartiştii” disimulării.

_______________

BRICHETA

Părerile sunt împărţite : să dăm, sau să nu dăm metodele prin care operează hoţii, că dăm idei hoţilor potenţiali. Dar cine nu ştie metoda pentru furt de produse “petroliere în pungi de plastic (metoda “filmului”, cum au botezat-o profesioniştii şparlitului!), înfăşurate pe trup”? Prin combinatele petrochimice “filmul” a devenit clasic, deşi nerentabil, dată fiind …concurenţa celor specializaţi în spargerea conductelor magistrale de transport al hidrocarburilor.

Mai modernă mi se pate metoda unui agent de pază şi ordine care-şi cam cunoaşte clienţii şi cu care intră în dialog de rutină, atent, politicos să nu lezeze drepturile omului, să nu calce principiile democraţiei. “Ce-aveţi în geantă?”, întreabă poliţistul. “Nimic, şefu. Boarfe de-ale mele. Le duc să le spele muierea”, răspunde nevinovatul. Şi are dreptate. Sacoşa doldora cu nimicuri e pentru mască, pentru a distrage atenţia. Poliţistul se apropie. Adulmecă şi zice. “Ce spray folosiţi?” “Miros a benzină, păcatele mele, nu ştiţi unde lucrez?” Ba, da, omul legii ştie. Şi mai ştie un truc. Scoate bricheta, caută o ţigară şi se apropie mai mult de cel oprit, încercând să scapere. Acesta, întâi face câţiva paşi înapoi dar văzând că se-ngroaşe gluma, că poliţistul îl cheamă aproape, ridică braţele, “învins” : “Gata, m-aţi prins”. Apoi scoate… filmul înfăşurat pe trup. Sunt recuperaţi cam 40 de litri de benzină. Aproape un plin de “Logan”. De ajuns pentru ca hoţul să fi devenit rapid, torţă.

Nicolae Rotaru

______________

AUROLACII

Bucureştiul a fost (şi este) Micul Paris. Urmaşii acelui Gavroche înfăşurat în tricolorul cu stema decupată (arestat de ună zi, pentru pricini de drept comun), pe timpul fierbintelui decembrie însă nu mai sunt demni de metropola europeană. Unii, nu toţi, dar foarte mulţi.

I-am botezat “copiii străzii” şi i-am lăsat să mişune prin cavernele Capitalei dimpreună cu şobolanii. Îi vedem căutând prin gunoaie, spălând parbrize, spărgând maşini, violând minore, tâlhărind bătrâni, jefuind la drumul mare. Îi adunăm, îi depunem la efemere “azile de copii”, unde suma alocată nu ajunge nici pentru pâinea şi ceaiul matinal, din care mai sorb şi îngrijitorii. De aici, copiii nimănui fug iarăşi şi se-ascund în măruntaiele marelui oraş.

Pentru a scăpa de povara vieţii fără hrană, fără îmbrăcăminte, fără adăpost, copiii străzii au inventat aurolacul. Drog autohton, ieftin, eficace. “Beţia adâncurilor” bucureştene face ravagii. Aurolacii sunt o problemă. Încercările de salvare sunt palide, ineficace puţine. Europa, cu ce priorităţi să înceapă şi ea?

Îmi amintesc că o mare personalitate mi-a refuzat un interviu pe această temă. Istoria s-a repetat amar, când şi Nicuşor, un puşti pe care l-am “agăţat” la ceas de seară, într-un ascunziş al tunelului de metrou, mi-a spus: “Gata, domnule, nu mai dau interviuri. Toţi mă întrebaţi, mă pozaţi, mă urmăriţi, îmi promiteţi sprijin şi nu faceţi nimic…”

NICOLAE ROTARU

______________

COAFORUL

Democraţia ne-a cadorisit cu de toate. Ne-am racordat la Apus prin toate canalele.

Între îndeletnicirile occidentale se numără, după atelierele de-nfrumuseţări pubiene, cele de coafură pentru câini. Şi culmea e că proprietarii de canide sunt nevoiţi să stea la coadă. Afacerea prosperă, mondo cane se dovedeşte high-life, banii n-au miros.

Şi pentru că n-au miros, un ins, (brunet) cu idei vine să strice echilibrul de la “Cârlionţul lui Azorel”. Ţiganul aduce la coafor o javră vagaboandă, scârboasă şi turbată pe care, contra cost, doreşte s-o spele şi s-o aranjeze la păr. Patronul strâmbă din nas. Clientul nu are chef de glumă. Oferă o sumă fabuloasă. Personalul atelierului e totuşi suspicios. Clienţii (bipezi şi patrupezi) sunt contrariaţi. Marea majoritate vociferează (chiar latră), drept care ţiganul se supără şi-şi zgândără javra pe care o lasă slobodă. Nu uită să spună că vagabondul e turbat, după care pleacă.

Vă-nchipuiţi ce a urmat?

NICOLAE ROTARU

N.B. Ştiţi cine a ieşit vinovat din toată afacerea asta? Poliţia, desigur, care nu păzeşte ţiganii, câinii, străzile, trotuarele, mahalalele, maidanele şi care – fapt concret – se opune… privatizării. Mică şi originală cum e ea. Ham zis !