ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

___________________

ANA

Costică Miu pleca odată pe an în Deltă unde , -cum îi plăcea să spună- „avea abonament” la gazdă , în intervalul celei de-a doua jumătăţi a fiecărei luni de august . Îmi relata deseori  sentimentul magic pe care îl trăia atunci când se lăsa pierdut prin locurile sălbatice, neumblate de om , şi apoi pescuitul… Necazul lui era că nici Elena , -soţia- şi nici Bogdan , -fiul- nu se dădeau în vânt după aceste pasiuni , oricât a încercat el să-i convingă ,  dar acceptau  să meargă  datorită legăturii de suflet ce se închegase între ei şi „mama Lina” , o lipoveancă plină de înţelepciune , şi extrem de primitoare.

În anul acela însă, Elena şi Bogdan îşi  doriseră foarte mult   excursia ce avea ca obiectiv, turul mâ- năstirilor moldovene.  Miu  veni cam abătut la terasa unde ne vedeam de obicei, şi după ce-mi adresă un salut morocănos , comadă  cafea şi  apă minerală.  Îşi aprinse o ţigară şi mă întrebă privindu-mă îngust , dacă un celibatar ca mine poate să-l însoţească în Deltă plătind „nemţeşte” angaralele , povestindu-mi ce şi cum , cu excursia preferată de Elena . Am acceptat , am bătut palma , şi…

Iată-ne coborând din tren în gara Tulcea. Sunt câteva minute peste ora şase A.M. a zilei de cincisprezece august . Sub greutatea rucsacilor , ne îndreptăm către Gara Fluvială de unde , -spune Miu- ne va prelua o şalupă civilă . Trecând de balustradele vopsite în albastru ne oprim pe chei, iar tovarăşul meu de drum scoase una din lansetele mici , în vârful căreia agăţă pălaria de soare înălţând-o desupra capului , explicându-mi că acesta este „semnul convenţional” . Într-un târziu tresări , şi exclamă: „Uite-o”! Şalupa civilă se dovedea a fi o lotcă în stare jalnică , la care propietarul ,- „nea Titi”- adaptase un motor abandonat cândva de nişte turişti dar , -după cum aveam să aflu din mărturisirea plină de emfază- era reparat de mâna lui.După ce facem cunoştinţă nea Titi îmi arată unde să mă aşez cât mai comod , „că până la Gorgova facem fo trei ore”. După ce îşi verifică plin de zel „instalaţia” , nea Titi trecu la cârmă, şi lotca îmbătrânită prinse a spinteca apa Dunării ce se „bucla” spre dreapta, ca după cca douăzeci de km , la stânga , să intre pe braţul Sulina .

Pînă-n ora prânzului debarcam pe un ponton improvizat , apoi , „achitându-ne”  de nea Titi , apucarăm pe un drum cunoscut de Miu , care-mi declară victorios : „Gorgova”! După ce am mers preţ de jumătate de ceas , desprinsă de poartă ,o femeie cam la şaptezeci de ani , păstrându-şi nuanţa distincţiei feminine împlinită de blâneţea zâmbetului , veni să ne întâmpine ; era mama Lina. Ne îmbrăţişarăm schimbând amabilităţi, după care ne pofti în casă .

Aici domina decorul simplităţii bunului gust. Membrii familiei „Petre” ne poftiră zâmbitori să ne

simţim ca acasă, masa umplându-se de bucate , rachiu , şi prăjituri  marca „mama Lina”, asta în timp ce bărbaţii se încinseseră într-o discuţie despre tehnica pescuitului.Oarecum „pe din afara” subiectului ,mă mulţumeam să privesc fotografiile înrămate, aliniate peste macatul de lână întins de-a lungul peretelui.

Atenţia mi-a fost atrasă de chipul unui copil , căruia i se putea distinge o undă de suferinţă . M-am ridicat , şi am privit de aproape expresia acelor ochi ce parcă implorau. Am întrebat cine e. O femeie de până în trizeci de ani, porni un plâns greu de reţinut, şi abia rosti printre suspine: „E Ana mea”… Brusc se făcu linişte. Cea pe care o presupuneam a fi mama Anei , dispăru într-o odaie mărginaşă . Afectat de un presentiment a ceva rău, dramatic, m-am întors către cei ce mai rămăseseră în jurul mesei . M-am aşezat lângă Miu care încercă zadarnic să spargă linişte împovărătoare.  Lie strângând ritmic din fălci , îşfăcă paharul şi-l izbi deasupra tocului de uşă unde se făcu ţăndări , alarmând-o pe mama Lina , după care rămase prăbuşit pe masă, cu capul  strâns  între  pumni. Doar intervenţia  lui moş Petre -tatăl lui Lie- păru să le aducă aminte că nu se cade „din respect pentru mosafiri” să se verse taman acu urgia necazului lor. Rând pe rând se risipiră care-ncotro, rămânând eu  cu moş Petre. De-afară vocea lui Miu trăda nedumerirea: „Păi anul trecut era bine”… Lie, care se mai liniştise, consimţi să-l informeze.

Am îndrăznit să-l întreb pe moşu care-i necazul. „Ana noastră are lucemie” abia putu să-mi răspundă, aruncând furiş privirea-i umedă către icoană. Scotocind în rucsac am scos cheile de pe brelocul cu răţuşca de cauciuc galben, şi am cerut permisiunea  de a o putea vedea pe Ana. Lie a fost  cel care m-a condus, sfătuindu-mă să zâmbesc tot timpul cât o să stau cu ea. Am intrat „afişându-mi” zâmbetul.

Dintr-o broboadă lipovenească, mă privea cu o curiozitate reţinută –la început-  un chip  angelic, a cărui privire albastră, (în contextul sentimentelor de până atunci) mă cutremură. Nu avea mai mult de patru ani.Se puteau distinge urmele lăsate de citostatice, dar cu toate astea îşi încreţi pielea piramidei nazale, concomitent cu un zâmbet sincer, după care îşi întinse mânuţa către mine. În spatele meu, Lie uimit de ceea ce vedea, mă îndemnă să mă apropii. Ana îmi pipăi chipul cu degeţelele firave ale mâinii, şi solici-tă brusc: „Chie, chie”… Aici interveni Rădiţa, mama Anei,  care pricepu  înaintea lui Lie dorinţa ei. De pe o etajeră luă creionul roşu,(se pare, cel preferat) o coală de hârtie, şi i le aşeză în poală. Ana schiţă caracteristic vârstei sale, două mici cerculeţe, apoi sub ele, -pe mediană- un punct, încheind prin a trasa o curbă a surâsului, şi îmi întinse foaia. La rândul meu, i-am dăruit răţuşca  pe care o primi fericită.

Pe timpul nopţii albe, petrecută alături de Miu în camera repartizată de mama Lina, am putut auzi în câteva rânduri glasuri alarmate, din care am distins cuvintele: „d-na doctor”, „morfină”, „împărtăşită”.

Va trebui să afli cititorule, că nu am fost în stare să merg cu Miu la pescuit în apele lacului Fastic aşa cum hotărâsem. A doua zi Ana, a suferit o nouă criză fiind trasportată la spitalul din Tulcea cu „civila” lui nea Titi. Lie s-a întors singur, Rădiţa rămânând internată cu odorul ei.Peste încărcătura dramatică a situaţiei, Miu a fost acela care a hotărât să renunţăm la mirajul Deltei, în favoarea  intimităţii  terasei de cartier  din  vecinătatea  caselor noastre, ceea ce am şi făcut, spre regretul mamei Lina şi alor săi, pe care i-am lăsat întunecaţi, ca de un amurg sentimental.

Am reluat alături de amicul meu viciul cafelei în umbra terasei dintre blocuri, dar pe fond, discuţiile noastre purtau amprenta unei tristeţi profunde, măcinaţi de neputinţa de a fi optimişti, sau indiferenţi.

Întorcându-se din excursie şi aflând prin ce nenorocire trece familia Petre, Elena mi l-a lăsat pe Bogdan în grijă, şi împreună cu Miu a plecat urgent la Gorgova. Au revenit după cinci zile.Baticul de doliu şi ochii înroşiţi de plâns ai Elenei, mi-au confirmat înaintea cuvintelor că Ana…Dumnezeu s-o ierte!

Mai află cititorule, că nu există pentru mine chin mai mare ,decât acela pe care îl poate produce un petic de hârtie păstrat în ramă şi care,–atunci când îl privesc-îmi dă senzaţia, că sunt mângâiat cu duioşie peste lacrimile chipului de mânuţa Anei , zâmbindu-mi de-acolo , dintre îngeri…

__________________

CORIGENT LA TRADIŢII

Prins în iureşul de zi cu zi al cotidianului urban , cu sentimentul vinovăţiei , măsurat în numărul de ani în care aproape că îmi uitasem rudele de la ţară ,hotărâsem în sfârşit să le revăd , în scurta vacanţă primită ca bonus de la serviciu. Aşadar , „echipat” cum îi stă bine bucureşteanului cu drumul , către locul „rădăcinilor” pe linie paternă , iată-mă instalat comod  în autobuzul care porni la scurtă vreme după urcarea mea . Spun comod , deoarece este început de noiembrie , când tristeţea  orizontului îşi în- cruntă  fruntea, – mai vânătă parcă în depărtarea pierderii sale – peste  dantela  colinelor , perioadă în care nu-i de dat , nu-i de luat, până după Postul Crăcinului. Deodată , fulgeră în serie , fără tunet . O bătrânică se închină, atâta timp cât parcurge cu privirea –de la un capăt la altul –interiorul autobuzului, ca o mustrare pentru însoţitorii de drum . Mesajul are efectul scontat , şi ca la comandă , – deşi nu mai fulgeră – cei câţiva pasageri , „bat” la repezeală cruci ,atribuite  deja  formalismului .Începe să picure. După cca două ore de mers , recunosc troiţa de lângă fântâna cu roată. Emoţiile mă supun unei ciuda-  te stări de tensiune , când zăresc prin geam , heleşteşteul şi „coasta” cimitirului . Îmi port bagajul către uşa din faţă , dându-i de înţeles şoferului că voi coborâ. Am ajuns…

Casa ţaţii Catirina rămăsese aceeaşi ,cea din amintirile mele , parcă un pic mai lăsată pe partea dinspre grădină unde ,cu strângere de inimă   recunosc silueta caisului , -prin care îmi zburdase copilăria – acum , uscat şi năpădit de „bureţii necuratului” , pe crengile căruia îşi legănau somnolenţa

câteva ciori. Lătrat furibund de câinele curţii , bat la poartă. Dintre stâlpii de salcâm ai prispei,uşa de la tindă se deschise ,şi cu paşi purtători de „boale” ieşi în bătătură ţaţa Catirina… Doamne, cât de mult îmbătrânise!… Afişând o nedumerire amestecată cu teamă, se apropie de poartă, fără a-mi deschide însă, până când nu-i spun cine, şi al cui sunt. Surpriza o împietri , permiţându-i doar gestul de a-şi duce mâna la gură , întrebându-mă prin căuş : „Tu eşti ,maică”?… Înviorată de bucuria revede-

rii ,mimă gestul apucatului unui bolovan zvârlit spre câine. Dulăul se prelinse spăşit – cu tot cu lanţ – în coteţ ,şi iată cum ,după un sfert de secol păşesc în curtea prin care ,nostalgia îmi evidenţiază profunzimea unui sentiment de apartenenţă ,fie şi prin prelungitele îmbrăţişări ale ţaţii,asistate de nea Aurică, fratele mai mic al tatălui meu ,soţul Catirinii.

Abia în casă nea Aurică pricepe cine sunt. Plânge ,amplificându-i-se tremurul parkinsonian.Îl îmbră- ţişez cu drag ,mai-mai să plâng şi eu. Aflu că e trecut de optzeci şi şapte de ani ,dar numai după ce se contrazice vreun sfert de ceas cu ţaţa ,mai „tânără” ca el cu doi .Nu au copii.„ Aşa a vrut ăl de sus.Sar în ajutorul ţaţii în momentul în care o surprind că voia să aducă măsuţa din tindă. Măsuţa rotundă din lemn  de  tei cu trei picioare… Involuntar , prin gânduri îmi succed imagini cu toţi cei care au stat în jurul acestei măsuţe  odinioară ,plecaţi de ceva vreme dintre noi: bunicii ,părinţii mei… Aduc şi apă de la puţ , gândindu-mă să „descurc” bătătura în zilele cât voi rămâne.

La masă împins de ispita foamei , apuc cel dintâi pâinea ,cu pofta de a mă înfrupta din brânza tăiată felii în strachina de pământ. Din senin ,nea Aurică bătu cu „ciomăgelul” de corn în dunga mesei certându-mă : „ Nepoate , mănânci la masă ne-nchinată”? Ţaţa Catirina afişându-mi un aer matern ,mă ciufuli pe creştet ,aplicându-mi şi ea o corecţie: „ Ai uitat? Voi aşa faceţi la oraş? Nu „bagi în gură” pâ-nă nu-ţi faci Sfânta Cruce ,şi uite: (deasupra pâinii,cu treimea degetelor de la mâna dreaptă, execută de trei ori semnul Divin) şi pâinea este închinată înainte de a o frânge”! Am simţit ruşinea de a fi părăsit cu mult timp în urmă ,această lume a dimensiunilor spirituale ,a respectului trudei dumnezeieşti.

Înainte de culcare, în camera pregătită de ţaţa Catirina ,mi-am spus rugăciunea la marginea patului , -cum mă învăţaseră bunucii- convins fiind că „sunt urmărit”. Trebuie să-ţi mărturisesc domniei-tale ci- titorule,că nu am ştiut a o spune în întregime. Afară ploua câineşte. Am adormit curând .

Dimineaţă ploaia stătuse. Trezit de vacarmul cocoşilor ,sunt întâmpinat de ţaţica în treapta prispei. Are ulceaua cu apă rece pregătită alături de ştergar şi săpun ,îndemnându-mă la spălat pe ochi .Mă execut ,în timp ce vecinul –nea Stancu- ,veni lângă gard să mă salute. Dârdâind în urma „băii” reci ,îi răspund politicos ,domnia-sa aducând în discuţie inutilitatea caisului uscat ,şi că-mi dă el o nuia de nuc să pun în loc ,păcat fiind să mai ţinem uscăciunea lângă casă . Convins că  voi face  un lucru  bun îmi încropesc grabnic cafeaua , şi cât fumez o ţigară ,nea Stancu aduce pe lângă nuiaua de nuc ,şi un topor „ţigănesc” ,făcut adică la fierar. Refuz cu îndârjire micul dejun oferit de ţaţa ,şi scuipându-mi în palme ,mă apuc să tai uscăciunea ,groasă cam de 30 – 35 cm. La masa de prânz ,având băşici sângerânde în palme ,admiram deja nuiaua de nuc plantată în locul caisului uscat .Soarele „cu dinţi” ne permisese să punem masa afară .Nea Aurică ieşi pâş ,pâş , sprijinit în ciomăgelul de corn cercetând curtea .Mă întrebă întrun târziu unde sunt lemnele pe care le-am tăiat , iar eu ,sprijinindu-l de braţ l-am condus mândru de mine ,la trunchiul caisului doborât .Atinse uşor ,în vârful degetelor ,nuiaua proaspăt plantată ,pe careo zărise surprins. „E nuc”? –întrebă doar ca să îi confirm eu. Răspund afirmativ. „Cunoşti Legea”?  Cum  nu ştiam  că există o asemenea  lege ,am răspuns negativ ,iar el porunci: „Scoa-te-l”! Îi făcu un semn ţaţii Catirina ,care ieşi pe poartă ,apoi se pierdu în depărtarea uliţei, în timp ce eu ,reluasem „lupta la cazma”. Ţaţica se întoarse cu o poală de nuci în cojă verde ,târând după ea şi un cerc de butoi, ca pentru cel de douăzeci de deca. Abia după ce am aşezat cercul în groapa lărgită, şi am presărat nucile verzi în interiorul acestuia ,am replantat nuiaua de nuc.La târziul serii ,nea Aurică mi-a explicat Legea: „Cine pune nuc în pământ ,îşi dă viaţa lui de om ,nucului. Ca să nu moară, se pun mai întâi nucile într-un cerc cât mai larg ,pe fundul gropii, iar omul care a plantat ,va muri atunci când nucul va avea grosimea cercului .Să nu iei asta în derâdere”!

Ultima zi de vacanţă, am stat să mă satur ,de toate câte puteam să mai aflu . Dimineaţă m-am spălat cu apa turnată de ţaţa, din ulcică ,şi m-am şters cu ştergarul ţinut de nea Aurică. După gustarea de dimineaţă mi-am luat bagajul ,şi în cele din urmă am reuşit să plângem toţi trei .I-am lăsat ca nişte umbre ale incertitudinii pentru ziua de mâine ,făcându-mi cu mâna. Iată-mă în autobuz , lăsând în urmă locul în care florile încă se mai numesc :”nălbiţă” „lemnul-lui-Dumnezeu” „cremeniţă” „spinuţă” etc, unde pâinea este închinată , unde viaţa are legile ei, cum şi moartea aşijderea ,toate constituind o lume despre care ,niciun fel de instituţie nu-i acordă fonduri.

Las în urmă heleşteul şi „coasta cimitirului” ,troiţa de lângă fântâna cu roată ,şi mă pregătesc să reiau stresul cotidian ,cu sentimentul amar că nu voi promova niciodată corigenţa la tradiţii, că voi rămâne ruşinat să repet necunoaşterea…  În autobuz apasă atmosfera muţeniei . Şoferul deschide radioul tocmai în momentul în care la buletinul de ştiri se anunţă impunerea de noi Norme Europene. Apropo: normele ţaţii şi ale lui nea Aurică ,de care or fi ?