ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Dacă Mihai Eminescu ar fi păşit în viaţă peste pragul veacului zbaterilor noastre, altfel ar fi fost sonorizate troienele de critici literare ninse în ani peste Luceafăr? Retorica variantelor acestei întrebări se poate afla nu în vastul material bibliografic, nu în comprehensiunea atâtor şi atâtor mari autori aşternuţi pe calea-I stelară,  nu în viaţa Lui fostă viitoare. Unde aşadar? În Marele „NU”!

Pentru că geniul nostru pustiit şi dacă ar fi devenit contemporan cu George Călinescu, Cezar Petrescu, Perpessicius, Tudor Arghezi, ca să enumăr doar patru dintre exegeţii imediat cronicari ai Poetului, n-ar fi schimbat vreodată trăirea Marelui „NU”.

Abscisele acestui punct de echilibru al întregii opere eminesciene sunt ramuri ale unui  „Nu” vital: dezamăgirea şi tristeţea.

Între axele acestor definiri lirice, alunecările şi urcuşurile cardinalului Eminescu au dat capodopere venind din mituri şi recreând miturile Poemei Române. >>>>

Pe internet am găsit multe ziceri, când înţelepte, când deşucheate, ale copiilor. Sunt texte culese de profesori din teze, extemporale, referate ori diverse alte lucrări ale elevilor. Ele au logică a lor, de multe ori mai greu de înţeles de cei mai în vârstă. Ele au însă multă prospeţime de gândire, frumuseţe şi o delicateţe dezarmantă. Redăm mai jos câteva astfel de ,,perle” culese de profesori şi învăţători de religie:

,,Unii oameni nu putrezesc după ce mor fără să fie îmbălsămaţi, pentru că trupurile lor au fost băgate în pământ cu cerul în ei.”( Sabina Dallu, 12 ani).

“În religia noastră oamenii care au murit se îngroapă în pământ pentru că aşa este bine, să punem la loc ceva de unde l-am luat.” (Felix Roncea, 12 ani).

“Picătura este bombată, mai ales lacrima şi sudoarea, pentru că ele sunt pline de sentimente.”(Ana Maria Pop, 14 ani). >>>>

“Sunt…un nationalist luminat si tenace…”

Plecarea in lumea vesniciei a poetului Mircea Micu, prozator, dramaturg, autor de parodii, publicist, editor la multe publicati si reviste literare, ne-a lasat mai singuri.O personalitate complexa cu un farmec aparte.Un bun strajer a neamului romanesc.

Autor a peste 35 de volume de proza, versuri, Mircea Micu a fost laureat a mai multor premii literare.

Dar, in universal sau tainic, vibra plin de sentimente, ardea in el flacara iubirii de neam.Nu s-a sfiit niciodata sa spuna lucrurilor pe nume…Adevarul l-a facut liber. A trait si a plecat ancorat in realitate, “un nationalist luminat si tenace…” >>>>

daţi jos urgent din birje vizitiii

ce peste inimi au trecut cu roata:

aceasta-i ţara unde mor copiii –

demonii să-i înlocuiască-s gata!

* * * *

ne mor copiii – păsările pleacă

nici Dumnezeu nu mai încheagă fraze:

cu mâna noastră-am plantat piatră seacă

pe unde El făcut-a nunţi de raze… >>>>

În cazul de faţă când scriu despre un prieten pe care nu l-am cunoscut personal , ci numai prin cărţile , articolele, poeziile şi revista pe care o editează, ”Citadela”, la Satu Mare, mă face să mă gândesc la ce spunea Cicero în „Despre prietenie”:”Prietenia nu este alt lucru decât deplina înţelegere asupra tuturor lucrurilor divine şi umane unită cu un sentiment de bunăvoinţă şi de iubire, şi îmi pare că, afară de înţelepciune, oamenii n-au primit nimic mai bun de la zei”.

Da, înţelesul acestor fraze mă face să spun că fiecvare cuvânt despre un prieten este un fel de tipar gol în care încap multe sensuri. În interiorul acestui tipar se află adeseori un sens iniţial., care ar putea fi numit şi sămânţa fundamentală. Această sămânţă constituie însă numai un reper de început. >>>>

„Opera lui Ion Gheorghe” este cartea pe care în urmă cu un an nu eram sigur că o voi putea scrie. O lucrare de acest fel nu îşi făcuse loc între proiectele mele obişnuite. La îndemnul poetului Marin Ifrim de a mă apropia mai mult de „Tezaurul de la Sărăţeanca”, teama s-a transformat repede în curiozitate. La început, ca o probă de admitere, au intrat în studiu volumele „grele”, urmate de protoeseurile istorice şi de celelalte, şi, încetul cu încetul, cercetarea a căpătat un rost şi o melodie născută din captarea fluxului metafizic al Marelui Pontif al Cuvintelor. >>>>

În mireasma dulce a tămâiei sfinte

Şi-n lumina negrăită,a dorului făr´de cuvinte,

Pe Tine Te-am văzut,o,Doamne Sfinte

În slava-Ti cerească,cu totul negrăită.

* * * *

Printre boabele de lacrimi pe Tine Te strigam,

La chipu-Ti sfânt din suflet,cu dor priveam

Si Te simteam aproape,în inima mea,

Ca lumina lină,caldă, a unei stea. >>>>

15 August 2009, spre dimineaţă…

Cu sufletul de Poezie plin

Ca floarea hohotind între petale

Lângă icoana Plânsului mă-nchin

Acum, în Ziua Adormirii Tale!

* * * *

O, Maică Făcătoare de minuni,

Fecioară Născătoare de Hristos,

Din pulberea tăcerii să m-aduni,

Fă Ruga să îmi fie cu folos! >>>>

“Cuvântul omului este după chipul Cuvântului lui Dumnezeu şi trebuie să găsim mereu cuvântul cel mai potrivit, ca să nu pierdem Cuvântul Veşnic”.(Părintele Sofronie Saharov)

Am revenit de la Techirghiol mai bogată sufleteşte şi spiritual. Apropierea de Sfânta Mănăstire “Sf.Maria”, unde vieţuieşte “un stâlp al Înaltului”, Părintele Arsenie Papacioc, cum îl simţea scriitorul Mihai Rădulescu, aerul era mai curat, cerul mai senin.

O pace tainică ce o simţisem lângă chilia părintelui, tinând la piept două cărţi recente: Părintele Arsenie Papacioc- “Mici îndrumări spre mântuire”, ediţie îngrijită de ieromonah Benedict Stancu, Bucureşti, editura Sophia, 2009 >>>>

Dăruit slujitor al Bisericii Ortodoxe Române, respectat, preţuit şi iubit de enoriaşii parohiei Slătioara II, preotul iconom stavrofor Eugen Durac a fost iniţiatorul, motorul de maximă turaţie şi argintul viu care a generat, organizat şi orchestrat cea mai amplă suită de manifestări  cultural-ştiinţifice trăite vreodată de comunitatea bravilor vieţuitori din mândra comună de pe malul Oltului, din vecinătatea municipiului Slatina.

PreaBunul Dumnezeu, dăruindu-i acestui mehedinţean şansa de a răsădi şi întreţine flacăra credinţei creştine în chiar satul natal al vrednicului de pomenire Nifon Criveanu,  >>>>

Fond muzical: CIACONA ÎN FA MINOR de JOHANN PACHELBEL

(la orga Bisericii Negre din Braşov: HANS ECKART SCHLANDT)

Ascultă Ciacona cum plânge, iubito,

Să simţi cum barocul devine prezent

În ceaşca din faţă de scrumuri invit-o

Sonorul de cremeni ca fard somnolent.

* * * *

Sugrumă-i mirajul trenând cantilenă

Sub gheţul de marmuri, sub setea din guri,

Şi corul de aripi rămâne pe scenă

Trecut modalism năpădit de mixturi… >>>>

Iubirea este o tăcere înaltă

Orizontul  aprins,

Departe peste păduri timpul a nins,

Focuri mocnesc in zăpada, frânte linii, luminoase, orizontal se curbează, aerul dansează printre mesteceni urme de lupi, urme de oi, urme de ani care trec peste noi, cerul este un front întunecat,  sprijinit de un soldat. Aripi peste ceruri bat, un strigat de alb palat, goarna pentru a treia oara a sunat. Goarna de aur curat! Sunt Înger sau Împărat!? Sunt un Rob nevinovat!? Goarna a sunat! Piatră, sau aur curat, Rob sau poate Împărat! Timpul a stat, aplecat, unduit, rezemat, a stat şi s-a mirat. Pasări cântau pe cadrane solare, copii se năşteau din soare, timpul spărgea gheţuri adânci, întipărite umbre în lacul morii, se revărsaseră deasupra norii, cocorii zburau către tăcere, luna se ivea plina de miere, frunze, galbene, >>>>

Aceasta istorioara hazlie  intr-un fel, dar foarte istorica in realitate, imi revine din amintirile copilariei acum dupa vre-o sasezeci de ani, si doresc sa  o asez pe rozariul povestirilor mele publicate sau nepublicate. Multa vreme satenii mei se veselira pe seama acestei istorioare, iar noi copiii radeam si noi de rasul lor!

Era pe vremea cand despre venirea colhozurilor se vorbea tot mai des. Dar ca prim pas se instituira acele “intovarasiri”numite “TOZ-uri, despre care oamenii ziceau ca ar mai merge daca e vorba doar de niste organizari de zootehnie, deci ale crescatorilor deanimale, dar despre colohozuri nici vorba! >>>>

Ca să nu ne sufocăm în spaţiul închis, fără ieşire, al lumii „noastre”, singurul refugiu e ficţiunea. Ca să înfruntăm cu succes realităţile haotice, derutante, ameţitoare, stresante, înnebunitoare, căutăm deschideri spre o ficţiune salvatoare. Creăm ferestre, tuburi de ventilaţie, ieşiri. Realitatea, ştim prea bine, dezumanizează, striveşte, mutilează. Numai ficţiunea te poate salva. Îţi oferă spiriualizarea sau respiritualizarea, umanizarea sau reumanizarea ta, adeverirea sau readeverirea adevărurilor tale, (re)valorizarea existenţei tale prin ireal, prin vis. Asta facem: Convertim urîtul în frumos, monstruosul în sublim, diabolicul în angelic, nonsensul în sens major. Ficţiunea este replica umană la condiţia animalică, este convertirea teluricului în spiritual. >>>>

Zilele trecute mă aflam în turnul Kraft al Cetăţii Braşovului, sorbeam liniştit din ceaşca cu cafea, în faţa mea pe masă trona o lumânare ce nu scotea fum. În semiîntunericul ce domina turnul se păstra amprenta medievală a timpurilor trecute, prin cele câteva creneluri ale turnului pătrundea raza pală a luminii de azi. Străjerii de gardă ai turnului slobozeau rând pe rând din arbaletele lor săgeţi, din când în când comunicau între ei scurte comenzi, deplângeau căderea Turnului alb sub invazia cavalerilor teutoni ce se îndreptau spre Turnul Negru, speranţele străjilor din spaţiul în care mă aflam ca Turnul negru să reziste erau minime. Cât timp canalul protector plin cu apă al zidurilor cetăţii nu fusese traversat de invadatori, speranţele străjerilor erau încă vii. De dincolo de zidurile cetăţii pătrundeau asurzitor zgomotul armelor şi nechezatul cailor. Deodată unul din străjerii aflaţi la crenelurile Turnului în care se afla cafeneaua îşi întoarse faţa către barmaniţă comandând scurt o cafea, servit prompt, în criză de timp, sorbi cu nesaţ lichidul din ceaşcă, după care începu să blesteme. >>>>

Ca urmare a vizitei sale în Australia, George Anca a publicat o pagină de jurnal în revista “Vatra veche”  nr. 7/2010 din România,  pe care Dan Puric ar numi-o: promiscuitate, pornografie, kitsch, băşcălie (el face băşcălie, desacralizează, îşi bate joc de orice fel de valori şi repere), H. Patapievici nici măcar nu ar citi-o, iar zeci de mii de publicaţii nu ar mai reîntoarce-o nici chiar nepublicată. Nu am văzut în viaţa mea o piesa mai bună ca “asta”, reverii delirante. E un adevărat tablou – un unicat. Nu s-a mai scris până acum şi nici nu se va mai scrie. Toate celelalte articole, în comparaţie, sunt dări de seamă, discursuri, repetiţii sau procese verbale. Piesa e desprinsă parcă de pe un perete Maya, şi trebuie să fii un adevarat arheolog ca să o descifrezi. >>>>

Ne-au trebuit 21 de ani pentru a da la o parte o biată lespede de mormânt… Pentru că atât ne despărţea de o parte a adevărului. Şi de cât curaj am dat dovadă, nu-i aşa!? O adevărată mărturie „istorică” a voinţei nostre de eliberare de minciunile şi manipulările trecutului pe care am dovedit-o mândri copiilor noştri… Şi care au ce învăţa de la noi, nu-i aşa?! Pentru că noi, cei ce am avut curajul de a porni o Revoluţie pentru a înlătura monstrul care astăzi capătă parcă un chip tot mai uman, doar nu era să ne împiedicăm de câteva lopeţi de pământ şi o placă fisurată de beton!

Nici măcar când a fost înlăturată lespedea mormântului nu am văzut adevărul: uriaşa manipulare în care am fost ţinuţi vreme de două decenii. O dovadă a faptului că adevărul este cea mai bună minciună! Părţi ale acelui adevăr, nepericulos prin eventuala sa dezvăluire, menit a acoperi adevărurile cutremurătoare. >>>>

BOARE DE POEM…

15 iulie 2010, spre seară…

Şi din grădină liniştea s-a dus,

Intram în ea ca într-o Rugăciune,

E vară şi cad merele de sus

Şi Aerul miroase a tăciune…

* * * *

Cu tălpile desculţe altădată

Treceam prin Vie fără nici un gând,

Acum aud prin frunza ei uscată

Strugurii sub arşiţă plângând… >>>>

Ieri noapte,  trei persoane din grupul nostru de pelerini  au urcat pe Krizevac. Pietrele erau ude şi  ei alunecau la lumina stelelor şi a lunii, dar au ajuns cu bine şi s-au rugat în vârful muntelui, lângă Crucea Apariţiilor.

Acest drum este greu de străbătut şi ziua pentru că e în exclusivitate format din pietre colţuroase, mari, ori mici şi ascuţite care-ţi rănesc tălpile. Mulţi credincioşi în străbat cu tălpile goale, în semn de pocăinţă, la fel cum la Fatima, penitenţii străbat kilometri întregi în genunchi,  până la  biserica apariţiei Fecioarei în faţa celor trei păstoraşi, Lucia, Francisc şi Iacinta, ori, pe drumul care duce la Grota Fecioarei de la Lourdes, locuri de pelerinaj al creştinilor de pe tot globul. >>>>

În sacra taină

şi acum te simt o, Doamne,

Şi ştiu că tu îmi dai în dar

Puterea. Şi tot tu mă îndemni

În taină să îţi aduc lumina

spre altar.

Cobori spre mine Rază sfântă

Ce locuieşti în ceruri, Preaînalte

Şi dă-mi a te vesti în plinătate

Şi-n dimineaţă, şi-n amiezi

Şi chiar în noapte

Şi-ajuta-mă să îţi aduc în dar >>>>

Am spart coaja de nucă

a cuvântului şi peste înţelesuri am dat

de bine, dulci ca mierea, de ducă

şi ură,

avea gust de zgură

dar şi de păcat,

simţeam eminesciana vibraţie,

înţelepciunea lui Pann din gură în gură

era în sămânţa gata de germinaţie.

Am spart coaja seminţei cuvântului

şi-am dat peste altă sămânţă,

un alt înţeles, o altă cărare,

o altă speranţă, >>>>

pentru Mădălina Manole

S-a destabilizat natura

Şi face mofturi ne-ncetat,

În oameni înfloreşte ura

Şi doar murim cu-adevărat.

* * * *

Zadarnic rostuim cuvinte,

Care ne-njură,  rînd pe rînd.

Vai, chiar sinceritatea minte

Şi să fim oameni n-avem cînd.

* * * *

În orice om trăieşte-o brută,

Care se scaldă în plictis,

Orice iubire-i pe valută

Şi-orice surîs e interzis. >>>>

Omul e un animal raţional, a proclamat acum doua milenii şi jumătate Aristotel. Să fie omul, într-adevăr, o fiinţă raţională?

De câtva timp, gânditorii se cam îndoiesc de adevărul acestei multimilenare definiţii aristotelice. Iar raţiunea a început să fie luată la întrebări şi judecată în fel şi chip:

- În fond, ce eşti? Cine eşti? Cum te manifeşti? Faci rău sau bine?

Întrebări justificate. Pentru că, mai ales în secolul 20, raţiunea a făcut-o de oaie. Şi-a dat poalele peste cap, şi-arătat adevărata fire frivolă şi inconştientă, şi a demonstrat că e dispusă oricând să se prostitueze fără scrupule. Devenind sclava puterii brute, a vicleniei diavoleşti.  >>>>

CĂDERE LINĂ ÎN ABIS

Pe-o ramură verde, din părul tău crescută,

Mă plimb pe poteca făcută din suspine

Supine adânci – lacrimi viagere -

Gândurile sparte şi venite din tine.

Mă sprijin de pleoapele tale

Sub care cad stele şi bat alizee,

Mângâindu-mi părul cu un sărut celest.

M-apropii de marginile potecii

Cu tremur subţire

Şi privesc înmărmurit în jos,

În jos e hăul ce nu mi se pare hidos. >>>>

Decizia luată de Curtea Constituţională a României este, prin forma ei neechilibrată, aidoma măsurilor adoptate de guvernul Boc. E drept, nu este la fel de catastrofală, dar, prin forma de segregare socială pe care o induce, se poate constitui într-un alt punct de destructurare social-economică.

Am văzut şi pensionari fericiţi! I-am văzut în urma deciziei luate de Curtea Constituţională a României. Am văzut oameni de vârsta a treia care, fără a se cunoaşte între ei, se felicitau în staţiile de autobuz. Apoi, a urmat tristeţea… Când au început să sesizeze situaţia în care au fost puşi. Pentru că, urmare a deciziei luate de premier, după declararea neconstituţionalităţii pensiilor (a tuturor formelor de pensii), vinovăţia pentru majorarea TVA a fost aruncată în spatele „fericirii” pe care au primit-o pensionarii de la magistraţii Curţii. „Să nu dea domnul să vedem cum pensionarii vor regreta că nu li-au redus pensiilee!” >>>>

“De la Eminescu orice rând, orice gând, poate ascunde o scânteie de cer!” (Mitropolitul Antonie Plămădeală)

În filele timpului nostru milenar, Cerul s-a deschis pe creasta augustă carpatină, rostogolind în adâncul de taină o scânteie de Luceafăr.

Întreaga Vatră strămoşească cu Munţii ei semeţi, cu Apele ei brodate-n legende, cu Codrul ei verde zugrăvit în doine, a făcut să vibreze coardele întregii Naţiuni de o bucurie divină.

În veşmântul său de lumină, Eminescu e o revelaţie mereu prezentă, mereu strălucind în adâncul său de frumuseţi.

Hărăzit de Bunul Dumnezeu şi dăruit nouă tuturor daco-românilor în primul rând şi apoi lumii, ca Lumină din LUMINĂ, Eminescu s-a întrupat din înţelepciunea stămoşească multimilenară, dăruindu-ne la rându-i apoteoza geniului său exprimată categoric în “Luceafărul”, capodoperă care exprimă metaforic LOGOSUL întrupat.

De aici din această LUMINĂ fără de Început, îşi are început strălucirea sa. Şi atâta timp cât sub binecuvântarea LOGOSULUI, strălucim în lumina Luceafărului nostru, suntem într-o veşnică sărbătoare. >>>>

În  ultima vreme auzim tot mai des de cazuri de sinucideri. Se sinucid tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, săraci şi bogaţi, învăţaţi şi mai puţin învăţaţi. Despre unii se ştie câte ceva, despre alţii se bănuieşte, despre alţii nu se va şti niciodată care au fost motivele care i-au dus în pragul disperării. M-am înfiorat, auzind cu ani în urmă un tânăr spunându-mi că umbla noaptea pe malul Oceanului Atlantic şi numai mugetul apelor l-a înspăimântat şi l-a făcut să nu se arunce în vaduri. Am socotit multă vreme că sinuciderile îşi au în majoritatea lor cauza în anumite boli psihice ascunse, care se agravează pe-ncetul, fără ca să fie luate în seamă. Şi totuşi, bolile psihice sunt doar o cauză a acestor gesturi disperate. Cauzele sunt mult mai numeroase şi foarte nuanţate.

În ultimele luni s-au întâmplat mai multe asemenea nenorociri şi în lumea clerului, ceea ce este foarte grav. Am fost zguduiţi cu toţii auzind că un preot protestant din Mediaş, >>>>

„Numai în Dumnezeu sunt puternic. El este tăria mea şi nu mă clatin” – spune psalmistul.

„Nu vă temeţi” –  sau fost cuvintele Papei Ioan Paul al II-lea – la investitura  din 1978 în cea mai înaltă funcţie arhierească.

Maria ne cere la fel, să nu ne pierdem cumpătul, să  nu ne temem de nimic, chiar şi atunci când nu se întrevede nici o ieşire. Dumnezeu este cu noi. Emanuel ne protejează. Mama Sa ne este alături. De cine mă  voi teme? De vreme ce Dumnezeu e mereu cu noi…

Fecioara ne cheamă la convertire, la rugăciune la schimbarea inimii, la pace, nu mâine, nu săptămâna viitoare, ci AZI. Fiecare mesaj începe cu acest cuvânt după  apelativul atât de gingaş şi matern: „Dragi copii” sau „Dragi copilaşi” sau „Copilaşii mei”.

Astăzi – a devenit un imperativ major, este timpul favorit al Fecioarei. Chemarea neîntârziată a tuturor, în clipa de faţă, la împlinirea planului Tatălui, la trăirea mesajului pe care îl transmite, această chemare există în fiecare apariţie. >>>>

Motto:  Nu suntem toţi egali în faţa bătrâneţii.

Despre bătrâneţe credeam altceva înainte de a o trăi. Trăind-o, mi se pare foarte departe de părerile pe care le aveam în tinereţe, păreri pe care le reîntâlnesc acum la cei mai tineri decât mine. Este foarte ciudat să te simţi tânăr în timp ce societatea te crede bătrân. N-ai cum să cunoşti aceste “trăiri” fără să le trăieşti. Ioana, prietena mea din copilărie, fără nicio clasă primară, dar cu înţelepciunea omului din popor, îmi spunea: “Ştii ce simt eu acu` la bătrâneţe? Că asta o să-mi treacă, aşa cum trece o boală şi o să fiu iar cum am fost, să iau sapa la spinare şi să mă duc la treabă, că fără mine parcă stă lumea în loc”.

Preocuparea mea de acum, cea a scrierilor, de multe ori îmi împinge gândurile spre rosturile scrisului la vârsta senectuţii. Ce gândesc şi ce simt acum? Mi se pare că bătrâneţea poate fi considerată un suflet tânăr într-o carcasă veche şi că în scrieri nu vezi carcasa. >>>>

N-aţi băgat de seamă  ce cuvânt găunos este  cuvântul „acum”?  De-abia ai apucat să-l pronunţi şi „acum” a şi devenit „atunci”. Adică trecut. Cât ţine o clipă? N-ai timp nici să-ţi dai seama de ea că a şi trecut. A devenit istorie, mintire. Poate să înceapă deja nostalgia clipei care abia „acum” s-a dus. Ar trebui să o regreţi deja când încă nici nu e.

„O, clipă, rămâi! Eşti atât de frumoasă!” strigă Faust, ştiind bine că cere imposibilul.

Natura clipei este să  zboare. Să fie nefiind. Ca  o pasăre pe care n-o poţi prinde niciodată. Abia venită, a şi dispărut. Am vrea s-o încetinim, s-o oprim. S-o veşnicim. Abia a venit şi înnebunim deja de dorul ei.

Jocul cu clipele este un sfâşietor joc de-a v-aţi ascunselea. Noi o căutăm în viitor ea este deja în trecut. Trece pe lângă noi, abia atingându-ne cu aripa ei de fum. Atingere care rupe din noi o bucăţică de viaţă.

Fiecare om are o clipă  în care vine călare pe clipă. Mai are o clipă, aceea care ne duce cu ea pe fiecare dintre noi şi ne veşniceşte veşnicindu-se şi ea, fiind clipă de vecie. Asta e  şi marea viclenie a clipei. Pleacă venind. Ne face să o aşteptăm o viaţă şi vine plecând. Uneori călare pe noi. >>>>

HORĂ TÂRZIE ÎN SAT DE PESCARI

Casele noastre s-au întors cu faţa spre icoana apelor

răsucind cadranul orelor târzii.

Ne-am adunat pe grinda orizontului

când se mai aude cântecul sapelor,

sărind în horă cu clipele ferecate în călcâie,

dansăm cu tâmplele răzmate de luna

ca o lămâie,

şi apele ne fură din umbră;

ne trecem iubita dintr-un braţ  în altul,

ca valul din vâsle în vâsle.

Bărcile au adormit cu nasul în nisip

dar au răma şi ele cu apele în vise

şi râdem cu toţii ameţind focul

care luminează casele întoarse spre noi >>>>

Sacralitatea vieţii ca şi aceea a  morţii, aceste Taine, dimpreună  cu altele, sunt suportul ideologic pe care religia, Instanţa Supremă  le conferă omului, ţinând seama, evident, de disponibilităţile lui afective şi de structura intimă a fiecăruia.

Cea mai firească dorinţă a omului comun este aceea de a trăi, iar cel mai potrivnic fapt, în cele din urmă, este acela de a muri. Între aceste două coordonate se desfăşoară ceea ce numim, îndeobşte spaţiul acestei trăiri, viaţa noastră. Sfinţii, doar ei, iluminaţi de harul divin au reuşit, să se lepede, să se despământenească, încă din timpul vieţii lor de tot ce-i lumesc şi să primească, aşa cum ai primi un dar, cu bucurie şi speranţă, clipa trecerii la cele veşnice. Pentru ei, moartea nu mai constituie o tragedie, ci o poartă supremă, uşa care trebuie să li se deschidă binevoitor, către Tatăl. Pragul trecerii, clipa intrării din pridvor în casă, din tindă în odăile mari, luminoase, celeste, e aşteptată cu evlavie, smerenie şi uneori, chiar cu nerăbdare vădită. >>>>

Lirica mistico-religioasă din detentie constituie un capitol aparte în Istoria literaturii române.Acest capitol nu este unul distinct,dimpotrivă,îl consider ca fiind parte integrantă a literaturii române.

Dacă discutăm fiecare perioadă,în parte, a literaturii române,în istoricitatea sa,tinând cont de contextul socio-politic-cultural,este absolut necesar să avem în vedere si acest capitol,destul de controversat si,de ce să nu recunoastem, atât de putin discutat,din perspectiva istoriei si criticii literare.Când spun controversat mă refer la faptul că desi după anul 1990 accesul la arhive este liber,cu toate acestea se fac putine eforturi,dacă nu de cercetare, măcar de recunoastere si popularizare a datelor aflate căci în continuare există poeti care nu sunt recunoscuti si care au făcut închisoare  tocmai pentru că au avut curajul de a-si asuma prezentul,cu tot ceea ce a implicat el.Astăzi,nouă ne revine sarcina,deloc usoară, de a ne asuma trecutul,asa cum a fost el,de a ne asuma opera literară inestimabilă,scrisă  cu pretul unei jertfe uriase,a propriilor vieti si libertăti.Neamul care nu-si recunoaste martirii si eroii si care nu-si asumă trecutul,riscă să nu aibă nici  viitor,ori acest viitor riscă astăzi să fie unul lipsit de gloria celor care s-au jertfit . >>>>

Ai milă Doamne,căci sufăr cumplit,

Trup şi suflet,cu totul mi-e rănit!

Simt cum lumina dispare treptat

Şi iarna din suflet,inima mi-a îngheţat!
* * *

Ai milă Stăpâne,de robul Tău pribeag,

Întoarce-mă la Tine,întoarce-mă cu drag!

Nu mă lăsa,departe de de căldura Ta,

Căci după ea tânjeşte cu dor inima mea.
* * *

Ai milă de mine Sfinte,după  voia Ta,

Vindecă rana din inima mea:

Toarnă peste ea vin şi untdelemn

Căci pe Tine Te caut,pe Tine te chem. >>>>

DE VORBĂ  CU SALVADOR DALI

Mergi înainte

şi crezi.

Eşti pierdut  de nu poţi crede

că-n acest  măr e un craniu.

Mergi înainte

şi crezi că pianul va fi înghiţit de un hoit.

Eşti pierdut de nu poţi crede asta.

Eşti pierdut de nu poţi crede

că un ochi se va scurge

pe când celalalt îşi va vedea înlăuntrul.

Eşti pierdut de nu poţi crede

că mâna ta singură scrie

în timp ce tu zaci răpus de otrava poeziei.

Mergi înainte

şi crezi că prin uşa din trupul pescarului

vei ieşi pe un alt tărîm

unde în faţa unei mări purpurii

te vei privi uimit pe tine însuţi. >>>>

Ani în şir am trăit cu durere, şi neputinţă, şi lacrimă în suflet că nu voi găsi niciun poet contemporan care să fi evadat din temniţa mocirloasă a postmodernismului – această epocă Kali-yuga a artei – spre care să strig: Iată Poetul! şi să am faţă de el, măcar în parte, veneraţia, respectul şi fruntea plecată ca în faţa lui Eminescu.

Mircea Dinescu a murit înainte de a se naşte ca poet sau a rămas prizonier blestemului din cuvintele: Mircea, fă-te că lucrezi! şi în el nimic nu mai este poezie. Mă întreb dacă a fost vreodată; dacă era poezie ceva din scârţa-scârţa, pâinea şi tărâţa – atât îmi vine în minte din poezia lui Dinescu.

Mircea Cărtărescu s-a născut puţin, a bătut puţin din aripile poeziei şi apoi s-a stins din el starea de graţie a versului de parcă niciodată nu ar fi fost. >>>>

BUCURIA LUCRURILOR SIMPLE
Să te bucuri că nu a plouat

şi a fost o zi mai luminoasă

că cocosul în ogradă a cântat

amintind întoarcerea acasă.

Să te bucuri că ai cules un măr

Rumenit cu miezul plin de soare

şi copilul mic,abia mergând,

ţi-a întins,cu mâna lui,o floare.

Să te bucuri că a înflorit cireşul

lângă o tufă mov de liliac

că in lanul aurit de soare

stau aprinse lămpile de mac,

Că pădurea-n toamnă a ruginit

poleind  cărările cu lună

cineva ţi-a spus,abia şoptit,

seara la culcare,noapte bună!

Fericirea nu e peste mări

nici de sus să n-o astepţi mereu,

ea e aici, în lucrurile simple,

care zilnic sunt în jurul tău. >>>>

Pesemne îl dureau şalele de la atâta apă… Poate îl durea şi în cot de (la) atâta umezeală câtă a căzut pe capul Moldovei. Şi nu avea chef de stat la palavre cu oamenii încercaţi de ape. Ce dacă s-au rupt digurile şi a năvălit potopul? Ce voia ţară să facă el?

Înainte i-ar fi ascultat vreme lungă… Şi-ar fi mascat elegant plictiseala şi ar fi stat cât ziua de lungă în mâlul sărăciei să asculte vorbele ţării. Acum nu îi mai pasă. Mandatul e pe ducă şi nu mai are nici vreme, nici interes să piardă timpul la snoave. Căci „snoave” sunt pentru el dramele pe care oamenii încearcă să-i le spună pentru a-şi mai alina cumva durerile.

Preşedintele nu are timp de turma pe care o păstoreşte. Ce dacă apele le-au nenorocit oricum amărâtele de vieţi? Ce putea să facă el, chiar dacă s-a dus în mijlocul lor? Că doar nu era să le ridice peste noapte diguri… Ori să le dea bani din buzunar… El s-a dus acolo că aşa dădea bine. Politic. Dar nu pe plan intern, că aici oricum nu mai contează, ci pe cel internaţional. >>>>

SIMBIOZĂ
Vorbim de-o ţară ancestrală

cu ipohondri sub revere

şi doar poema pastorală

ne este singura avere

chiar la ieşire e o poartă

cu vameşi ce ne umblă-n sânge

când evadăm spre-o altă soartă

şi-n turlă cucuveaua plânge

de vină-s visele rebele

caii se-adapă  la fântână

femeia toarce menestrele

iar ielele pe lac se-ngână

femeia poate să bocească

ea ştie să-şi îngroape fiii

aghiazma ei – dumnezeiască

curge pe valea veşniciii

ea zvârle pâinea către soare >>>>

Cei mai tineri dintre peştişenenii ori brădicenenii, printre care mă  număr, nu-şi mai aduc aminte de primul localnic ce a lucrat asupra slovei scrise ori tipărite. Banalizând, am putea spune că a fost un Popescu şi el. Nu unul oarecare, ci scriitorul aproape total Nicolae Al Lupului. Primul dintr-o stirpe aparte hărăzită de Dumnezeu cu darul aşternerii pe hârtie a încercărilor sale literare. Greutăţile şi opreliştile cumplitelor vremuri de care avu parte neamul românesc şi pur gorjenesc nu l-au învins. Zbaterile sale contra ciumei roşii l-au făcut să publice, atât cât a putut nu cât ar fi vrut, şi, mai ales, să lase viitorimii o operă asupra căreia generosul demn urmaş Ion Popescu-Brădiceni s-a aplecat cu osârdie.

Am citit ori numai răsfoit scrierile sale în proză. Edite sau inedite până ce Ion Popescu-Brădiceni le-a vârât sub teascurile unor edituri spre lauda lui. Deţin, în copie, lungul poem „CREAŢIUNEA sau FACEREA LUMII”, subintitulat de autorul ce semna Nicolae al Lupului, „versificare după credinţele şi eresurile poporului român”. Însuşi autorul a lăsat o „Prefaţă” în care, cu modestie, >>>>

CÂTEVA METODE DE ÎMPĂIAT POEMUL
cu vorbele nu te juca

îmi ziceau iubitele

pe vremea când buzele mele

găzduiau porumbei

şi papagali gureşi

ziua şi noaptea

dar poemul nu-i vorbă

ci ţipăt

iar ţipătul poate fi mimat

foarte modern

în nesfârşite feluri…

însă doar trăirea de ţipăt

şi plămădirea sa

din curata durere

ce naşte lacrima

soră cu roua

devine poem

aşa să ştiţi

împăiaţilor >>>>

Nu există om responsabil care în întrega lui viaţă să nu participe din toate puterile ce i-au fost dăruite de Creator la tranşarea conflictului dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, dintre just şi injust. De ce? Pentru că omul, aşa păcătos şi ticălos cum ne este înfăţişat de întreaga istorie a credinţelor şi a existenţei sale, până în clipa de faţă se dovedeşte a fi singurul filtru real şi activ al conceptelor mai sus amintite din fragmentul de Cosmos accesibil cunoaşterii umane, altfel spus doar el este posesorul acelui inefabil şi ultrasensibil instrument numit conştiinţă, graţie căreia el se străduieşte să încline balanţa faptelor sale mai degrabă spre bine decât spre rău, mai cu tragere de inimă spre adevăr decât spre minciună, mai curând spre just decât spre injust.

E drept că nu întotdeauna omul a fost capabil să discearnă cu claritate şi precizie între noţiunile polare ce-i jalonează existenţa: fie din pricina unei intenţionate carenţe de creaţie (el nu putea fi conceput perfect, adică fără ezitări şi îndoieli, pentru că într-o asemenea variantă nu mai era >>>>

Ţi-am găsit inima respirînd în zăpadă

În jurul ei ,zăpada nu se topea,

Cum nici inima ta nu-ngheţa

Fluturi de mătase, miliarde,

alunecau pe geamurile din aer

purtînd în ei

amintirea florilor din vara trecută

şi tocmai de aceea ei doreau să se simtă

atît de aproape

de sufletul seminţelor germinînd

În vara viitoare,

Cînd va ninge cu fluturi iar

am să mă gîndesc

la roşie inima ta din zăpada  de -acum.  >>>>

R E V E D E R E A

Bing-bang!!!…Linişte; urmată de lătratul unor căţei.

Bing-bang!!! Acelaşi cor canin.

După câteva clipe se auzi estompat o voce feminină.

-Imediat!!!

Lătratul încetă. Se auzi clinchetul broaştei încuiate, după care uşa se crăpă de-o palmă, cu lanţul pus. Vag, prin crăpătură se întrezărea un chip de femeie.

-Ce doriţi?

-Aţi dat un anunţ pentru vinderea unei maşini de scris. Am venit cu ziarul.

Urmară câteva clipe de tăcere.

-De unde aţi aflat adresa? În anunţ nu am specificat decât numărul de telefon.

-Exact. Acum o oră am vorbit cu dvs. la telefon, când mi-aţi dat adresa.

-Aveţi dreptate. Nu mi-am dat seama. Vă rog să mă scuzaţi. O clipă. >>>>

„În mine, universul reflectat” (Vavila Popovici)

Născută pe 24 ianuarie 1935 la Suliţa, în judeţul Hotin, în nordica Bucovină  (actualmente Ucraina), Vavila Popovici şi-a descoperit pasiunea pentru scris încă din adolescenţă, când compunea versuri şi citea mult. Ca elevă a liceului teoretic de fete «Unirea» din Tg. Mureş, aceasta urmează în paralel cu şcoala, cursurile Conservatorului (Şcoala Populară de Artă) secţiile pian şi balet. Iată de ce, la acea vreme, viitoarea scriitoare visează să îmbrăţişeze o carieră artistică, însă acest lucru nu este posibil din mai multe motive. Problemele de  sănătate, lipsa unui dosar bun, dezacordul părinţilor ca fiica lor să se orienteze spre un asemenea domeniu, precum şi pledoaria profesoarei de fizică şi chimie, care a convins-o pe Vavila Popovici să meargă pe drumul ştiinţei, au făcut ca destinul să o poarte pe aceasta în 1952, în Iaşiul lui Eminescu, pentru a susţine examenul de admitere la Institutul Politehnic, Facultatea de Chimie Industrială. Studentă fiind, destinul i-l scoate în cale scriitoarei, pe viitorul soţ. Cei doi se logodesc când Vavila Popovici are doar 20 de ani, iar un an mai târziu, se unesc în legământul căsătoriei. Mariajul lor durează 31 de ani, până în 1987, când soţul Vavilei Popovici trece în nefiinţă.  >>>>

Apollo se întâlnea dimineaţa şi seara

cu Prometeu pentru a face

deopotrivă un croi

omenesc şi zeiesc, povesteau mult…

a lua, a mai încrusta o dată,

obosiţi şi fiind consfinţită

marea dezlegare au lăsat

să se mai rotunjească, îngusteze

şi de la sine

dumnezeiasca făptură,

a trecut şi toamna şi iarna şi iar

au mai pus orificii, tuburi, erau

în prinsoare, mă asculţi, te ascult,

ştiau ei că genurile îndelung gândite

se vor împerechea, certa

şi împăca zilnic,

vor plânge copiii, vor cere arbitri, >>>>

AMINTIRI DIN MIEZUL UNUI POEM

Ideile acestui poem sunt un cer spuzit de stele

Numai când ultimul luceafăr cade-n rouă;

Aşa cum renaşte din tăcere tăcerile mele

In suflet când începe o zi nouă.

Ideile acestui poem se strecoara în metaforă

In propriul subanţeles atât de viu,

Stelare insule culeg dimineţi în anforă,

Mărturii de lumină  din care sorbim,târziu.

Să lupţi cu Goliat îţi-e randul

In clipa versului şi-al evocarii

Când verbul cade-n tine imbălsămându-l

In amurgul împins în secunda uitarii. >>>>

Aerul din jur mă doare,

Cerul amiroase-a clor,

S-au îmbolnăvit caişii,

Se-ofileşte rodul lor;

Merii, prunii din grădină

Tot mai supăraţi îmi par,

Via vrea să dea în floare

Că e vremea-n Calendar!

Printre ramuri geme vântul,

Fulgeră sub norii surzi,

Cade grindina de-a valma-

Ştiu Iisuse că ne-auzi

Gura noastră cum înjură

Dumnezeul Tău Cel Sfânt,

Răi ce suntem, plini de ură,

Răstigniţii de pământ!

De mânia care vine

Unde oare să m-ascund?!

Celui care crede-n Tine

Îi spun „prietenii” bolund… >>>>

Într-o zi de graţie a secolului XIX, căminarul Gh. Eminovici din Ipoteştii Botoşanilor, nota pe scoarţa unei psaltiri: „Astăzi 20 decembrie 1849, la ora patru şi cincisprezece europeneşti, s-au născut fiul nostru Mihai”.

Apariţia lui Mihai Eminescu pe pământ românesc a fost considerată un miracol. La acest superlativ s-au înscris, între alţii,  Rosa del Conte  intitulându-şi cartea Eminescu sau despre absolut, şi Emil Cioran, care, scria: „Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buddha ar putea fi gelos ? O excepţie inexplicabilă printre noi… Fără Eminescu ar trebui să ne dăm demisia”.

S-a scris o întreagă bibliotecă despre opera eminesciană. Adevărate monumente hermeneutice au fost ridicate de înalte  conştiinţe ale culturii noastre şi străine, începând cu Titu Maiorescu şi Garabet Ibrăileanu, până la Mircea Eliade şi Constantin Noica. >>>>

De ce este mai curând fiinţa decât neantul? Iată întrebarea din sfârşitul unei conferinţe heideggeriene, folosită ca pretext şi context de instituire a interogaţiei despre fiinţă şi ne- fiinţă. Mai exact problema lăsată deschisă de Heidegger ar fi următoarea: „..pătrunde în întreaga metafizică iluzia de nezdruncinat că fiinţa e de la sine înţeleasă, şi, drept urmare, Nimicul pare a fi mai uşor de înţeles decât cele de ordinul fiinţării”( M.Heidegger, op.cit)

Ca făptură creată, făcută din nimic, omul are parte atât de fiinţă cât şi de nefiinţă, şi aceasta este şi una dintre temele predilecte eminesciene. Între aceste limite are loc zbaterea, de la aceste limite porneşte căutarea, aici, între aceste limite, se găseşte sălaşul neliniştii. ~>>>>

Lirica religioasă este parte integrantă a literaturii române.Ea constituie genul cel mai bine reprezentat la începuturile noastre literare pentru că aceasta este indisolubil legată de geneza poporului român într-un spaţiu creştin.[1]

Istoria şi critica literară arată că poezia religioasă îşi are izvorul atât în imnele şi troparele creştine cât şi în Psaltire sau Cântarea Cântărilor.Putem spune că sursa de inspiraţie a multor poeţi,deci şi a poetului Mihai Eminescu,a fost Sfânta Scriptură sau Biblia.De aici s-au preluat o serie de motive şi teme biblice care,fie că au fost prelucrate,fie că au constituit imagini preluate,cert este faptul că ele au constituit o bogată sursă de inspiraţie pentru poeţi.

Din acest unghi de vedere consider că nu ar fii lipsită de interes investigarea în ceea ce priveşte poezia religioasă sau de inspiraţie creştină a lui Mihai Eminescu. >>>>

”Sunt scriitor, iar cărţile sunt viaţa mea” a spus, a scris, Artur Silvestri (Fapta culturală p. 182), iar noi am citit, am ascultat ce s-a vorbit la târgul de carte GAUDEAMUS din 8 mai 2010 orele 17 din Timişoara Piaţa Unirii. Lângă locul pregătit pentru lansarea cărţilor, după ce a dat un interviu pentru Radio Timişoara, Doamna Mariana Brăescu Silvestri, centrul evenimentului, cea care editează mai departe opera lui Artur Silvestri şi o dăruieşte cu generozitate tuturor celor care au nevoie de această hrană culturală, ne-a informat cu multă sensibilitate dar şi cu puternică evocare “lecţia Omului Mare“, “lecţia Faptelor Mari“ ale lui Artur Silvestri. Ne-a prezentat pe rând cărţile:

Revolta Fondului Neconsumat- Cazul Zaharia Stancu

Radiografia Spiritului Creol- Cazul Miron Radu Paraschivescu

Perpetum Mobile-piese improvizate pentru violoncel şi oboi

Apocalypsis cum figuris-Şapte nuvele fantastice cu prolog şi epilog

Artur Silvestri-Fapta culturală

Artur Silvestri-Vocaţia Căii Singuratice

Artur Silvestri-mărturii tulburătoare

Artur Silvestri, zile de neuitat-Frumuseţea lumii cunoscute. >>>>

Cuvântul său a luminat

Frumuseţea vieţii, păşind,

Peste deşertăciuni şi dureri.

Frumuseţea lumii, România tainică

I-au fost icoană, casă a fiinţei.

Pildă vie, incandescentă

Mesager enigmatic,

Voievod al culturii…

Coloană de lumină, duh desăvârşit

A dăruit neobosit,

Echilibru, iubire, înţelepciune…

In tăcerea cuvintelor locuieşte,

Acum, în preajma cuvintelor vii,

Înflorit perpetuum mobile… >>>>

De ce revin şi recitesc mereu cartea „ Frumuseţea lumii cunoscute. Zile de neuitat”? Cartea este oglinda sufletului lui Artur Silvestri. O recitesc cu multă plăcere, deoarece doresc să retrăiesc ca şi autorul, frumuseţea clipelor în care el a trăit zile de neuitat şi a descoperit, ca şi noi, frumuseţea lumii cunoscute. Şi cum să nu ne regăsim în aceste pagini, când descoperim că am gândit şi am simţit la fel cu o fiinţă pe care nu am întâlnit-o niciodată, autorul volumului? Artur Silvestri, cel care a dat multora speranţe şi imboldul de a scrie literatură, a aşternut pe hârtie amintiri emoţionante, a lăsat pentru posteritate impresiile inedite ale vieţii cotidiene, în care totul este aşa de viu, de fumos colorat, totul palpită şi intră în rezonanţă cu inima autorului. Este o lume magică, plină de frumseţe şi de culoare, de muzicalitate, redată în cuvinte mişcătoare, căci ne face să retrăim şi noi aceleaşi emoţii avute poate în aceleaşi locuri descrise de autor. >>>>

Nici un copil nu rămâne indiferent în faţa lacrimilor mamei lui, a tristeţii ei de pe chip şi a necazurilor care par că-i brăzdează obrazul. La fel cum nici un părinte nu rămâne indiferent la tristeţea copilului său, în faţa  lacrimilor lui şi a poverii care-l apasă.

În faţa lacrimilor se topesc până şi inimile cele mai reci, mai insensibile, mai înstrăinate. Limbajul lacrimilor, deşi pare desuet şi destinat în special femeilor şi bătrânilor, deschide orice uşă a inimii, doboară zăvoare, obloane, zale, gratii.

Lacrimile sunt o armă care, dacă e folosită bine, se dovedeşte foarte eficace în alungarea răului, în înlăturarea tuturor motivelor de dispută. Lacrimile sunt semnul  împăcării în familie, între soţi, părinţi şi copii, fraţi, prieteni, logodnici. >>>>

Deşi mult dezbătută în societate, dragostea s-a dovedit a fi extrem de puţin înţeleasă şi mai ales practicată. Mulţi vorbesc despre iubire, dar uneori descoperi cu stupoare că vorbitorul e complet detaşat de acest subiect.

În urma unui sondaj pe care l-am făcut cu câtva timp în urmă, mi-am dat seama cât sunt oamenii de confuzi în ceea ce priveşte dragostea şi în câte feluri o pot ei aborda.

O parte spunea că dragostea e pur şi simplu o pasiune trecătoare şi că ea „trece prin stomac”. Aceştia sunt aşa zişii „oameni pragmatici sau practici” care au noroc (aşa zic ei) dar care sunt extrem de nefericiţi deoarece se încumetă a face rău celor din jur prin invidie, bîrfe, competiţie neloială, manipulări şi alte multe moduri de a-şi masca neîmplinirea sufletească. Şi din păcate, numărul acestora este în creştere în acelaş ritm cu cel al divorţurilor, an de an. >>>>

În accepţiunea curentă a mirenilor ideea de post se asociază cu privaţiunea, cu  o frustrare de ceva dorit, plăcut, obişnuit, de care trebuie să te lipseşti nu fără efort; deci  un lucru difuz supărător, neplăcut. Si, până la un punct, postul chiar presupune o abstinenţă de toate felurile, o privaţiune de anumite lucruri gustoase, plăcute. Dar dacă e resimţit ca  neplăcut, supărător, atunci mai bine nu ar fi ţinut de către oamenii în cauză căci ciuda ori resentimentul de-a fi obligaţi de ceva sau cineva să ţinem post anulează, cred, valoarea acelui post şi e ca şi cum n-ar exista.

Cred că lucrurile stau ceva mai nuanţat, mai profund, mai complex. In primul rînd, am convingerea, care nu e numai a mea, că biblia, cartea sfântă, nu e numai un reper sufletesc, psihologic, ci a fost de la începuturi, >>>>

GROAPA CU LEI A ILUZIEI
ochii străbătuţi de rafale
chip şi trunchi cunosc dureri
obez-melancolice
gândurile paralizează conduse anapoda
de cămila cheală a singurătăţii
nici-o oază pe măsura celor ce-au fost
uşi şi pereţi lipindu-se reci
de eforturile retinei de-a străluci
degetele-ntârzie pe nimicurile importante
ale amintirii
aşchii mărunte
abia dacă umplu căuşul strivit
al palmelor
nimbul chipului fericit o părere
cât o secundă
ies pe brânci din groapa cu lei a iluziei >>>>

UITAT ÎN MUNŢI…

4 Martie 2010

Prin Apuseni miroase-a dor de fân,

Deasupra, ca un măr de aur- luna,

Cum aş fi vrut acolo să rămân

Copil mereu şi pentru totdeauna…

Să le pun tăcerilor cuvânt

Până la Judecata ce-o să vină,

Uitat de lume şi de cel ce sunt

Întru toate vinovat de vină… >>>>

Literatura română modernă şi postmodernă se confruntă astăzi  cu o problemă majoră, paradoxală aş spune eu,  anume ,  în primul rând se afirmă faptul că nu avem literatură de factură religioasă,   că se află în prezent în fază incipientă,  iar pe de altă parte,   se afirmă faptul  că există o astfel de specie literară ,  însă este de factură minoră.Aşadar,  există o criză a sacrului în cultura română modernă ,  dacă se pleacă de la ideea că nu avem literatură de factură religioasă ,  ori dacă avem,  este minoră,  ea nici nu face subiectul criticii şi istoriei literare decât tangenţial iar în  manualele din şcoli nu este studiată.Acest lucru se înâmplă însă în toate domeniile culturii,  fie că vorbim despre pictură,  muzică,  teatru,  film.Dacă înainte de anul 1990,  aceste scrieri erau interzise,  însă nu înseamnă că ele nu au existat,  după acest an,  au început să apară ,  mai timid,  cei drept,  şi care aşteaptă o recunoaştere din partea criticii şi istoriei literare. >>>>

„nu-ţi dau nici o zi şi nici un fluviu / şi nici o zi să o întinzi cort în deşert / căci clopotele-au prins rugina / liniştii şi nopţile-au zburat din lilieci // ţine o iarnă / mi-am plătit / meduzele ce au uscat oceanul // nici o grijă invidie / n-am să aştept în nici un cuvînt / care are prea multe dicţionare // şi totuşi ai dormit în cheile mele / vreau să deschid cu tine o fîntînă”

(Simion Şuştic, „Meşterul fîntînar”)

S-au făcut şapte ani de când Simion Şuştic (şi Coman, după o iubită care l-a trădat) s-a stins, cu multă amărăciune din această lume bântuită de egoism şi nepăsare şi părăsire, pe care el a cunoscut-o ucigător de bine. A fost puternic înzestrat pentru purtatul crucii şi a dus-o până la capătul în care, o dată cu viaţa, a pierdut şi bucuria de a-şi vedea tipărit unicul volum – „Tectonica umbrei”, prima şi, foarte probabil, ultima carte. >>>>

Ceva nu este în regulă cu mişcarea noastră sindicală… Aşa-zisa mişcare sindicală care, din nou, îşi dovedeşte insuficienţa şi aplecarea spre interese meschine. Din nou liderii de sindicat, aşa-zişii „mari lideri” de sindicat, se aşează împotriva mersului firesc al lucrurilor. Din nou se polarizează pe albia interesului apropiat mai mult partidelor (spre cele din arcul de guvernare ori spre cele, în cazul intereselor de perspectivă, de opoziţie) şi mai puţin pe aceea a reprezentării reale a nevoilor oamenilor.

Că lucrurile nu funcţionează tocmai corect în interiorul mişcării sindicale s-a văzut de nenumărate ori. S-a văzut când unii dintre aceşti lideri au intrat fără nici o jenă, faţă de aceia pe care ar fi trebuit să-i reprezinte, în politică. Şi-au luat carnetele de membru, au trecut şi prin fotoliile de „aleşi”, inclusiv în postura de parlamentari, dar nu au renunţat nici o clipă la statutul care i-a făcut celebri. Că mişcarea sindicală nu este ceea ce ar trebui s-a văzut încă din primii ani ai democraţiei. >>>>

Timpul se lungeste ca urma lipicioasă lăsată de un melc în mişcare. Devine un fir sticlos şi uscat ce se târăşte după tine; melcul eşti tu pentru el. Acasă e prea multă linişte, praf şi dezordine. Priveşti cum se adună pereţii în jurul tău, tot mai aproape, te înghesuie până când simţi cum te sufoci.

Vezi cu ochii minţii, prin fereastra închisă, doar localizarea spaţială a timpului. În mintea ta el are un loc special pentru acum. Nu are o formă precisă, dar e acolo unde eşti tu; la tine-n apartament sau poate pe stradă. Are un loc pentru mâine şi câte unul pentru fiecare anotimp. Locurile sunt fixe le vezi doar printr-un geam fictiv. O fereastră ce seamănă cu oricare altă fereastră, doar că nu-i palpabilă decât pentru cuvinte.

Ai senzaţia mentală că le poţi parcurge spaţial, fără nici o potecă, trecând de la un anotimp la altul. Primăvara are flori roz de cireş şi un cer desenat cu stoluri de păsări călătoare. Vara se întinde peste un câmp cu graminee şi maci, sub un cer albastru cu nori în formă de pescăruşi, totul într-o fierbinte lumină solară. >>>>

Prietene! Prietene de suflet! Ne ştim de o viaţă. Tu eşti cel ce-mi şopteai peste leagănul copilăriei, nu era vântul. Tu eşti cel din spuma norilor, din undele apelor. Tu eşti chipul din luna strălucitoare. Tu eşti cel ce mi-ai stat mereu aproape, de la jocurile copilăriei, la  marile împliniri. Cu tine am vorbit mereu în gând, de când mă ştiu. Tu m-ai purtat de mână în prima zi de şcoală, potolind spaimele inimii mele. Tu eşti cel ce mi-ai înconjurat trupul, când plângeam, cu capul pe genunchi. Tu mi-ai înălţat chipul spre cer, să-i văd splendoarea şi să visez. Tu mi-ai călăuzit paşii, pe drumul drept. Tu, cel plin de iubire m-ai învăţat să iubesc mult oamenii. Tu mi-ai spus că cea mai de preţ avere este CUNOAŞTEREA şi m-ai călăuzit pe căile ei. Tu mi-au dăruit primul sărut, ca o fluturare  de aripi pe obraz. Din iubirea sufletelor noastre s-a născut o stea-STEAUA PRIETENIEI. O port în inima mea şi-ţi ascult glasul. Ştiu mereu că, dacă te afli la capătul pământului, vei veghea de acolo asupra mea. >>>>>

A fost mai intai o indoiala. Un vierme invizibil si vorace il rodea pe dinauntru. Din acel moment,
panda a substituit placerea intalnirilor secrete. Urmarea, analiza, diseca fiecare gest al femeii,
fiecare cuvant sau expresie in spatele carora se straduia sa descopere prefacatoria, tradarea.
In seara aceea ploua marunt, iar stergatoarele masinii functionau prost. In lumina chioara a
unui bec spanzurat intr-un stalp, cateva case mai incolo, reusi sa distinga, prin perdeaua picaturilor
dese, umbra unui barbat profilandu-se pe zidul cladirii. In momentul in care necunoscutul din ploaie apasa butonul soneriei, inima i se batu in cosul pieptului ca o pasare captiva, gata sa scape din inchisoarea provizorie. Usa se deschise si inghiti pe furis umbra barbatului. Apoi, fara nici un zgomot, se inchise la loc. >>>>