ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

1. ÎN GOLFUL MEU

În golful meu vin goelete

Cu fructe şi coloniale

Cu băuturi pentru banchete

În amalaje liliale

***************

Hamali în straie de sudoare

Din josul calei vin cu lăzi

În bronzul lor e-atâta soare

De parcă merg la-mpărţit prăzi

***************

Zbenguie-se pescăruşii. Înalt,

Zborul lor un cod sau o parolă,

Duc de la un chei la celălalt

Ţipete în ritm de barcarolă

***************

Un invalid dintr-o umilă

Şi melancolică, uzată

Armonică, cerşeşte milă

Zâmbind de fiecare dată

***************

Şi noaptea cad imparţiale

Mărunte ploi, furtuni concrete

Când vin din larguri goelete

Cu fructe şi coloniale >>>>

Chemarea pământului, chemarea visului, chemarea idealului…

S-au scris şi se vor mai scrie multe despre “glasul” pământului care te cheamă în locul în care te-ai născut ori în alte locuri unde te-ai simţit bine.

Când eram mică  şi o însoţeam pe bunica mai peste tot pe unde mergea, ţin bine minte că într-un anumit context care AR INSEMNA ce-i drept – în primul rând – înfruptare, dar nu numai, mai are şi alte subînţelesuri,  dânsa rostea un vechi proverb: “mai trece lupul pe unde a mâncat oaia”.

Mă gândesc acum când se vorbeşte mult de globalizare şi vedem  acest du-te-vino în lume cum n-a mai fost: fiecare pleacă ba cu avionul, ba cu trenul ori cu maşina la distanţe de mii de kilometri şi ma întreb: aic.i în ţara noastră ce lupi au mancat nişte oi grase în urmă cu sute de ani? Străbunii italienilor (adica romanii) îmi vin primii în minte, adica aceia care au facut un imperiu purtător de civilizaţie ce a durat o mie de ani, (pentru ei, pentru ca in Dacia nu au ramas decat 165 de ani) apoi devastatorii turci, lacomi după aur şi fete frumoase care se aruncau în fântâni – cum spun baladele- de teamă să nu cadă roabe la turci!( acum se duc de bunăvoie la Istambul…) şi totodată răvnitori de surse de hrană ca orice năvălitor, urmaţi de ruşi care atunci cand au devenit cetăţenii unui  imperiu şi anume sovietic “eliberator” se ştie cum s-au putrat .

Dar eu şi alţii ca mine ce căutăm în Grecia, în Italia, în Franţa? Răspunsul este simplu şi poate găsi cu uşurinţă fiecare: după gradul lui de cultură- aici este toată diferenţa- aici se poate trage o linie pronunţată cu roşu ori se aşează o draperie grea ca să nu spunem chiar un zid…care-i separă pe unii de alţii, adică pe cei care acum cumpără aur de la turci şi alţii care caută comori uitate în biblioteci. >>>>

.RUGACIUNE

Sa nu ma ierti, si sa-mi aduci aminte

Ca vierme sunt in fata celor sfinte

**********

Sa nu ma ierti, si sa imi pui in fata

Ce am, cand altii lupta pentru viata

**********

Sa nu ma ierti, si sa-mi arati deplin

Cinismul meu, cand altii sunt in chin

**********

Sa nu ma ierti, ci frant pe jumatate,

Cand mila iti voi cere pentru toate,

**********

In carnuri sa-mi arati, in fiecare,

Iertarea,  de-i simt ranile, cat doare…

_________________

RUGACIUNE

Doamne, da-ne putina

Hrana – nici paine, nici peste,

Pune-ne doar intre deste

Lingura Ta de  lumina… >>>>

Titlul ales pentru acest articol – Solidaritate şi toleranţă – este pe cât de simplu, la prima privire, pe atât complicat, dacă e să-l analizăm mai temeinic. Ce poate fi de la sine înţeles decât să ne înţelegem şi să ne apărăm drepturile, la nevoie? Dar ce poate fi mai greu decât a le şi pune în aplicare?

Asemănători suntem – aşa cum ne-a hărăzit Dumnezeu şi Mama Natură  – dar cât suntem de deosebiţi, dacă ne privim unii pe ceilalţi. Chiar noi înşine, în diferite perioade ale vieţii noastre, cât ne schimbăm, rămânând totuşi aceiaşi?… Cum ne modificăm în timp felul de a fi, de a simţi, de a gândi? Chiar cei de lângă noi, din propria noastră familie, cât putem de fi diferiţi, ca fire şi aspect, având totuşi, propria personalitate, atât de unică, fiecare în felul său…

De cele mai multe ori, ne înţelegem perfect. Dar de câte ori nu ne pomenim puşi  în încurcătură de cerinţele vieţii? Când dorim să  ne realizăm pe planul vieţii materiale, când ne trage inima spre idealuri sublime. Cum să le mai împăcăm?

Hai să  ne referim – pentru început, la ceea ce socotim a ne fi mai aproape de inimă: la poezie. De câte feluri poate fi ea? Câte nuanţe, câte stiluri, care uneori par că se bat cap în cap! Ne rămâne în amintire celebra ceartă a clasicilor cu modernii. Mai precis a celor atraşi de tradiţie, în conflict cu modernismul sau… postmodernismul. Ceartă în care se insinuează şi accente extraliterare, de exemplu – dintre arta pentru artă, care clama dreptul poetului de  se feri de lumea cotidiană şi a-şi căuta idealul în forma exemplară – şi arta cu tendinţă – mai exact cu tendinţă politică, mai nou economică sau de altă natură. >>>>

CEAS ALBIT

Arde steaua luminînd distanţa

Rouă-n buze iarba poartă

Ceas albit al dimineţii

Mi-ai promis o altă soartă

Timpul curge în clepsidre

În poeţi dureri şi spaimă

Numai îngerii albaştri

Şi cu marea se îngaimă

Ochilor căprui-lentile…

Ştiu că mă încearcă vina

Că nu m-a uitat Augustus

Şi-am iubit-o pe Corinna

_________________

OGLINDA

S-a dus bruma de tinereţe deodată

Cu liniştea din casa noastră

Deasupra stejarilor canadieni

S-a dus totul într-o vagă  uitare

Venele se-ngroaşă peste pulpe

Genunchii-s moi tociţi ca piatra fântânii

Pisoiul nici nu  miaună,el ar vrea

Să poată vorbi să fie stăpîn

Peste porţelanuri şi alte obiecte

Încremenite-n vitrine

Doar oglinda culoarului stă >>>>

“DESPRE IUBIREA CE NU SE ISPRAVESTE NICICAND”
imi va arata

pe fundul apei misunau scoici si pietre

absenta sa fie locurile secrete

ale corpului meu

ca o harta cu mari pete albe

pentru ca nu vroia sa plece capul – pe buze

avea atatea versuri pentru mine

si din carnea sa facusem vesnicie

pe numele sau am scris cu fruntea

sunt o imensa sumbra melancolie

alunga noptile singuratice dar daca revin

fie spre binele tau

cu delirantul meu vis de a fi impreuna

numele sau cade in paru-mi ca o fantoma

dezorientata

buzele sale m-au smuls din sinea-mi

stransu-m-am ghemotoc in fiecare

colt al corpului sau

prizoniera! >>>>

(Strict autentic)

S-au cunoscut în Roma, într-o casă de bătrâni neajutoraţi fizic, dar susţinuţi financiar de familie. El un bărbat de 50 ani, trecut prin multe, aflat într-un cărucior cu rotile, ea o româncuţă cu suflet bun, în căutarea unui loc de muncă.

Lipsa locurilor de muncă  din ţară, traumele suferite în familie, bătută şi înjurată  de un tată beţiv, încercarea ei de a-şi întemeia o familie cu un bărbat de vârsta ei, care a eşuat lamentabil şi multe alte lucruri mărunte, care pot face din viaţa unei tinere fete un adevărat calvar, au făcut-o să plece din ţară.

Printr-o fostă colegă  de şcoală, Despina a ajuns în Roma şi a intrat ca infirmieră într-un azil de bătrâni.

Nu avea voie să se declare nemulţumită de nimic. Trebuia să muncească şi să tacă. La cea mai mică nemulţumire, risca să rămână în stradă.

Munca într-un astfel de aşezământ se desfăşoară în semiclandestinitate, perioada de probă, de acomodare fiind obligatorie. Cei mai tineri pensionari ai acestui azil erau trecuţi de 50 ani, iar cu cei între 70-90 ani, nu se prea putea vorbi, mulţi dintre ei trăind în lumea lor imaginară, vorbind singuri, nefiind în stare nici să-şi schimbe singuri pempars-ul. Cum programul era foarte încărcat şi de teama de a nu fi oprite de carabinieri, fetele fără acte, care lucrau ca infirmiere, acceptaseră numai două ore liber pe săptămână. Nu este greu de înţeles motivul pentru care majoritatea lor au petrecut zile întregi la infirmerie cu perfuzii la mâini, mai rău decât cei pe care-i îngrijeau. >>>>

Baraca noastră era poziţionată pe malul Canalului, aveam astfel perspectiva întregii lucrări, la distanţă se zăreau câmpul verde cultivat cu porumb, drumul şi o fermă care părea pustie.

Kenan din Basarabi, stagiar în biroul nostru tocmai primise cadou de la fratele lui, navigatorul o motoretă, o minunăţie. Bijuteria avea 99 cmc, dar a declarat la Poliţie numai 49 cmc… a scăpat astfel de taxe, impozite, dar cel mai important lucru, nu mai avea nevoie de număr de înmatriculare şi carnet categoria A pentru condus pe drumurile publice şi prin hârtoape.

Consuma foarte puţin şi am declarat-o…. maşina noastră de teren!

Era o plăcere de condus şi nu puteam să-i mai luăm plăcerea lui Kenan care toată ziua ne îndemna,

- După amiază mergem la km. 45, mâine dimineaţă la km. 48, după amiază la km. 52, poimâine la Cumpăna, răspoimâine la Agigea!

Şi astfel ne făcea planificarea vrând ne vrând pe o săptămână, două înainte.

Alergam cu viteză pe motocicletă şi uitam de toate; aveam senzaţia de libertate supremă, simţeam vântul cum ne învălmăşeşte părul iar aerul nu opunea nici o rezistenţă şi parcă ne îndemna… mai repede, mai repede! Când intram în groapă, pe serpentine stârneam în urma noastră un vârtej de praf care se depunea alene pe pământ! Ne recunoşteau toţi mecanicii după dâră de pulbere. >>>>

Pare – nu-i asa? – o “imbratisare” perversa. Si totusi, aproape invariabil, dragostea (mai ales cea pasionala, dar nu numai) a barbatului fata de femeie si viceversa este o dragoste de un egoism fara cusur, o dragoste de tine insuti dusa la paroxism. Ne iubim cu patima pe noi insine in celalalt. Ca dovada, atunci cand celalalt dezvolta un sentiment similar pentru altcineva sau doar ne da impresia aceasta, din noi tasneste ca o fiara gelozia capabila sa-l sfasie pe cel pe care pana atunci credeam ca-l iubim, o gelozie care ne sfasie in acelasi timp pe noi, pentru ca pe noi ne iubim/uram in celalalt. Tocmai de aceea, gelozia este un sentiment daunator in primul rand pentru purtator si abia pe urma pentru cel asupra caruia se rasfrange. Abia atunci cand iubim fara sa ne pese daca suntem sau nu iubiti, dragostea noastra este cu adevarat altruista, adica autentica. Asa ceva se pare insa ca nu prea exista. Ba nu, a existat Unul si L-am ucis. El ne-a iubit pe toti neconditionat. Drept raspuns la dragostea Lui dezinteresata, L-am rastignit. Nu putem suporta si nici intelege ceea ce noi nu suntem in stare sa fim, sa avem si sa simtim.

Prin urmare, ucidem tot ceea ce ne depaseste intelegerea, semn al inferioritatii noastre structurale. Si cand ma refer la ucidere, nu am in vedere doar uciderea fizica, ci, in primul rand, pe cea moral-spirituala, infinit mai grava decat prima.

Pe de alta parte, e stiut ca dorim mai ales ceea ce ne este interzis, boala mortala si ereditara, pacatul pe care il avem inca de pe vremea cand eram locatarii Raiului. Dar si acum ne dam in vant dupa cel (cea) pe care nu-l (n-o) putem avea. Fructul care abia asteapta sa fie cules nu e ravnit. In schimb, e dorit cu patima fructul oprit. >>>>

SCRISOARE CU PĂCATELE AVERII

Vă spune o zeiţă a dreptăţii

cât a stăruit

pe lângă Zeux să-i salveze pe oamenii

ce mai aveau puţină  viaţă  ;

ştiţi

ce momente grele a adus potopul .

O , trebuie să port balanţa  şi sabia ,

puteam avea o răspundere neînsemnată

cu mai mare câştig ,

ştiu că odată  şi odată se va schimba

ordinea cu remuneraţia-n aur ,

azi  zile obositoare,

nopţi zbuciumate , nici un profit .

Atâţia îmi cer să-mi împart bucatele ,

îmbrăcămintea ,

adăpostul de la templu cu nevoiaşii

bătuţi de soartă ,

chiar un sfat al mai bătrânilor

după voia-ne crăiască  ,

sub controlul celor mai

sigure preziceri  .

Vă spune Themis >>>>

Între multele teme biblice aflate în poezia lui Eminescu se regăseşte şi aceasta a fiului risipitor. În cele ce urmează voi scoate în evidenţă această temă, dar nu în toate aspectele ei, ci cu referire la unul din ele, şi anume la faza în care fiul risipitor îşi vine în fire sau întru sine.

După cum se ştie, fiul risipitor îşi cere partea de avere de la tatăl său, părăseşte casa părintească şi pleacă într-o ţară îndepărtată cheltuindu-şi banii în desfătări, după care începe să ducă o viaţă de mizerie.

Când ajunge în punctul culminant al acesteia, unde păscând porcii nu putea mânca nici măcar din roşcovele pe care aceştia le mâncau, fiul risipitor “şi-a venit întru sine”, adică a avut un moment de iluminare, în care s-a văzut, s-a redescoperit pe sine cel adevărat şi s-a comparat cu cel ce ajunsese în această ultimă fază de mizerie şi suferinţă. În urma acestui fapt a hotărât să se pocăiască şi să se întoarcă acasă, şi făcând aceasta a fost mântuit.

Plecarea fiului din casa părintească, din locul unde era  în siguranţă, unde era respectat şi iubit este echivalentă cu plecarea din Kairos, din timpul şi starea kairotică a Împărăţiei, sau cum ar spune Cioran, cu dezertarea fiinţei, a firii, a faptului de a fi, deci cu începutul nimicirii. Aceasta este, totodată, o cădere din sens în non-sens, din Kairos în Chronos, unde existenţa omului sub specie eternitatis devine Sein zum Tode, existenţă spre moarte, după expresia lui Heidegger. >>>>

In localitatea Ceahlău, judetul Neamţ s-au adunat peste 300 de persoane pentru comemorarea a 6 luni de la trecerea în nefiinţă a scriitorului Artur Silvestri. Acolo s-a înaltat o troiţă în memoria celui care a apreciat frumuseţea neasemuită a României Tainice şi a considerat locul acesta mirific drept unul de suflet, situat chiar in inima Munţilor Ceahlău, pe malul Bistriţei, descoperit odinioara după drum greu prin nămeţi, după cum mărturiseşte adorata soţie a scriitorului: Mariana Brăescu Silvestri, care s-a preocupat să fie împlinită datina aşa cum se cuvine. Locul era uimitor sub lumina unui soare blând, oamenii pregăteau troiţa, puneau flori de jur-împrejur, casa era plină de oaspeţi (unii veniţi din Canada ori Franţa, alţii din toate colţurile ţării); două autocare sosiseră de la Bucureşti. Alături l-am zărit pe tatăl îndurerat al scriitorului… O tristeţe mută am citit în ochii domniei sale, consternat de întâmplarea tragică a morţii fiului său…. Imaginile pe care le-am selectat sunt mai grăitoare decât orice cuvânt. Un sobor format din cinci preoţi au sfinţit troiţa, doamna Brăescu a dat pomana cuvenită sătenilor care au venit în număr impresionant în frunte cu primarul comunei, profesorii şi învăţătorii din sat, copiii dar şi vârstnicii.

În partea a doua a comemorării, desfăşurată într-o sală încăpătoare, a fost prezentat filmul Artur Silvestri pe calea eternitaţii, mesaj al doamnei Mariana Brăescu Silvestri referitor la viata şi opera scriitorului. Acţiunea a continuat cu acordarea premiilor ARP (fericiţilor prof. univ.dr. Cătălin Bordeianu şi critical de artă Valentin Ciucă), urmată de  lansarea cărţii Cleopatrei Lorinţiu: Artur Silvestri –  Vocaţia Căii Singuratice.. >>>>

Artur Silvestri trăieşte prin cei care îl iubesc şi îl respectă

Desi evenimentele de la sfarsitul lunii Mai au intrat in amintire, acele clipe la care s-a muncit enorm, poate cu un efort supraomenesc, ne-au lasat noua, participantilor, masura puterii omenesti de a intelege mai bine cit de multe aveau, inca, de daruit, marele om de cultura Artur Silvestri si distinsa sa sotie, Doamna Mariana. Incrincenarea cu care Doamna Mariana,  alaturi de Dvs., ne-au adus in locuri de vibranta traire pentru intelectualitatea romana nu face decat sa dovedeasca un fapt real: Artur Silvestri nu a murit… Domnia Sa traieste prin cei care il iubesc si il respecta. Ma alatur si eu acestora! Prin  gestul deosebit de generos de a ne trimite in redactie mai multe exemplare ale cartilor Domniei Sale vom contribui si noi la pastrarea vie a memoriei celui care, prea curand, s-a dus dintre noi, poate spre a ajunge in Olimpul Scriitorilor. Incantarea cu care au primit, atat directorul publicatiei noastre cat si redactorul sef darurile, ma face sa cred ca misiunea mea de a elibera si raspandi cuvantul tiparit poate avea, uneori, valente deosebite. Fiti sigura ca exemplarele ramase vor fi daruite celor care stiu sa le aprecieze, iar unul dintre ei este si graficianul Gh.D. Constantinescu care, va transmite, prin intermediul meu, multumirile sale respectuoase.Multumesc si colaboratoarelor Dvs, ce au raspuns cu solicitudine dorintei de a avea si un CD cu filmul Doamnei Cleopatra Lorintiu. Sunt incantata ca am putut participa la un eveniment cultural alaturi de persoane de calitate si sper intr-o buna colaborare pe viitor. >>>>

“Marele patriot Mihai Eminescu, un martir ucis la comanda francmasoneriei

Motto: „Treptat ies la iveală legături pe care anevoie le-am fi descoperit din frânturile de informaţii oficiale, ori oficioase ale vremii. Glasul său, unic în concertul politicianismului vremii, trebuia să fie stins. Supăra mult adevărul său, al căutătorului de Absolut! Căci pentru el, nu exista adevărul de conjunctură al partidelor, ci doar adevărul naţiei româneşti pentru care a trăit şi pentru care a fost sacrificat, cu tăcuta complicitate a unor personaje malefice.”

Istoria oficială a vieţii lui Mihai Eminescu a impus un şablon convenabil. Conform acestuia, Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun, bolnav de sifilis şi alcoolic. Istoria sa reală este însă cu totul alta. Eminescu a fost de fapt un om puternic, de o luciditate excepţională, bine ancorat în realitatea socială şi mai ales politică a vremurilor zbuciumate în care a trăit, un militant activ pentru drepturile românilor din Ardeal şi pentru unitatea naţională, un ziarist de excepţie, un vizionar, un reformator. Eminescu a fost declarat nebun şi internat la psihiatrie într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului şi se angaja să îi anihileze pe toţi cei catalogaţi drept „naţionalişti.” >>>>

( fragment din volumul în lucru ,,Piersica verde,,)

Primentuţa era o ţigancă încă tânără şi ar fi putut fi şi frumoasă, dacă albeaţa nu i-ar fi cotropit ochiul stâng, reumatismul nu i-ar fi îndoit şira spinării şi nu ar fi umblat cu mâna întinsă, pipăind  aerul,  nu cerând pomană. Era săracă dar mândră, nu venea la noi decât să ne spele rufele, să şteargă sticla de lampă, sau, în Postul Mare să facă floricele ( cocoşi) din porumb ’merican. Atunci, Primentuţa purta ciurul larg cât gura fântânii, pe umeri, ca pe o cobiliţă îl căra şi, cu băţul de alun fără noduri ne bătea în poarta, care nu era nicicând încuiată. Aşa era ritualul.

La coocoocoşi! ….Cocoşi…

Mama lăsa ţesătura-n război, bunica plăcinta pe vatră, tata … ei, tata lăsa paharul cu vin nebăut şi urca în pod după ştiuleţi, care trebuiau să fie uscaţi cum îi,,, sfarogul. Ce-o  fi ,,sfarogul,, nu ştiam atunci, nu ştiu nici acum.

Între timp, în tinda cu tavanul înălţat peste vatra cuptorului,  mama aţîţa focul cu puzderii de cânepă peste care arunca vreascuri anume adunate din gardul vechi al grădinii.

Mirosea a licheni şi iarbă topită în apă de vară, a sudoare de om sănătos, a lapte dulce de vacă şi respiraţie de copil. >>>>

„Cum ţi-ai pregătit aripile aici, aşa o să zbori dincolo”

În urmă cu 3 ani, pe 3 septembrie 2005, în timpul amiezii, în cerdacul de sus al arhondaricului, am avut o convorbire cu Părintele Arhimandrit Petroniu Tănase, stareţul Schitului Românesc Prodromul, din Sfântul Munte Athos..

Cornel Constantin Ciomâzgă: -Trăim, Preacuvioase, într-o lume tot mai bolnavă, stăpânită de toate duhurile cele rele, iar mai aprig decât toate pare acum duhul curviei, al desfrânării fără margini. O lume hipersenzualizată si hipersexualizată. Marea desfrânare şi “marea desfrânată”!

Părintele Petroniu: – Ceea ce scrie în Apocalipsă. Desfrânata aceea, o vedem azi, iată, aievea. Păcatul acesta grav, cel mai rău care poate exista e cultivat azi sub toate aspectele: case de desfrânare, homosexualitate, cultură sexuală şi tot ceea ce vedem acum… Nu numai în continentul european. Am auzit că, de exemplu, în Thailanda, acolo, în ţara aceea, unde s-o petrecut cataclismul acela mare…
- Tsunami.

- Aşa. Ţara aceea era profilată pe domeniul desfrânării. M-am crucit când am auzit. Turism sexual! Doamne, Maica Domnului!

- Da. Şi mai cu seamă cu copii. Aceasta era se pare atracţia. >>>>

Aceste rânduri le scriu când soarele încearcă să îşi trimită lumina dimineţii printre genele norilor,întredeschise peste oraşul de la poalele Feleacului.Peste cartierul în care locuiesc se revarsă dangănul galben al clopotelor bisericii din apropiere. Sunetul de bronz cheamă enoriaşii la slujba de dimineaţă.Acesta este „peisajul” momentului când vă răspund la întrebările puse ,doamna Elena Armenescu.Poate  datorită faptului că afară este înorat mierla nu mai cântă în dimineaţa aceasta,în copacul de pe strada mea.Ieri,cântecul ei înălţător colora dimineaţa  cu un curcubeu de speranţe.

Aşa cum scrieţi în preambulul întrebărilor , Dumnezeu a rânduit ca noi să fim contemporani ,să ne cunoaştenm prin intermediul scrisului,dar,această apropiere trebuie să fie, în condiţiile divergenţelor ideilor noastre, liantul care să ne unească în promovarea culturii române,şi nu motivul de dezbinare.

În condiţiile actuale când integrarea europeană şi tendinţa de globalizare cuprinde întreg mapamondul rolul intelectualului român este,în primul rând,acela de promovare a valorilor naţionale.Acestea vor fi zestrea noastră care ne face să nu pierim ca neam.Răspândirea istorică a progreselor culturale,până când ele devin moştenire comună a întregii omeniri,este mai mult decât diversitate culturală.Acest fenomen implică nu numai deosebiri de caracteristici culturale,ci şi existenţa unor caracteristici culturale care sunt superioare altora. >>>>

LUMINEAZĂ-MI, DOAMNE!
Luminează-mi Doamne, întunericul minţii,

Luminează-mi gândirea,

Luminează-mi privirea şi chipul,

Luminează-mi inima cu razele Inimii Tale.

Luminează-mi tot trupul şi curăţă-l de păcatul orbirii,

Luminează-mi cărarea,

Luminează-mi curtea şi casa,

Luminează-mi adâncul de suflet.

Luminează-mi Iisuse, cu gândul cel bun

Toate lucrările mele,

Toate cuvintele, toate visele,

Luminează-mă cu Speranţă,

Luminează-mă cu Credinţă,

Luminează-mă cu Iubire!

Luminează-mă Doamne, cu zăpada neprihănirii,

Luminează-mă cu apa Botezului

Cu isopul, cu mirul, >>>>

FLUTUR NINS DE METEORI
Aş fi vrut să mă scufund

Într-un vis cu trupul nud

În luminile din spaţii

Nu aşa precum fac alţii…

Aş fi vrut ca să cobor

Ca o rază printr-un nor

Să m-aşez peste visare

Flutur nins de meteori.

Şi să pot să vin, să plec

Cu viteza unui melc

În zigzag-uri prin deşert

Regretând acest prezent.

Şi-aş fi vrut să mă retrag

Cu tot ce mi-a fost mai drag

În adâncul altui veac

Să pot dorul să-mi împac.

Dar de ce nu pot să cer

Stelei mele să nu pier?

Fiindcă, Doamne, am aflat

Ce-a fost scris tot mi s-a dat.

El să vină, eu să plec

Cu viteza unui melc… >>>>

In memoria lui  ARTUR SILVESTRI

GRAALUL ASCUNS
Graalul ascuns

într-un mormânt

la Curtea de Argeş

Cruciadele somnului

iau cu asalt

câmpuri de tǎcere
___________________

CAVALERII MESEI OVALE
Cavalerii mesei ovale

în spaţiul difuz

al nopţii

resorbiţi

în goluri de timp

uriaşe

lumina răsăritului

ascunde urma trecerii lor
___________________

EVOLUŢIE
A nu ştiu câta istorie

a lumii

Regiunile cerului se înfioarǎ

Mersul înainte

de-a valma al popoarelor

prin tranşee şi gropi >>>>

Printre multele şi folositoarele învăţături pe care le găsim în Sfânta Scriptură este şi aceea despre familie ca nucleu al societăţii. Astfel, ni se spune încă de la început, din Cartea Genezei că familia este un aşezământ rânduit de Dumnezeu şi că datează încă de la facerea primilor oameni, creaţi în mod special şi binecuvântaţi să fie rodnici, să se înmulţească şi să umple pământul şi să-l stăpânească. Prin cuvintele: “Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul” (Facere I.28), Întemeietorul însuşi înzestrează familia cu un caracter sacru. Conştiinţa aceasta s-a păstrat de altfel şi la popoarele păgâne care socoteau viaţa familială în strânsă legătură cu divinitatea iar ocrotirea acesteia era încredinţată unei anume zeităţi.
Datorită caracterului ei de celulă socială prin excelenţă, familia a jucat în decursul timpului un rol dintre cele mai importante în istoria omenirii. Ea a fost dintotdeauna, încă de pe vremea protopărinţilor noştri Adam şi Eva, o adevărată celulă de regenerare a societăţii prin naşterea de copii dar şi prin creşterea şi educarea acestora. Tocmai de aceea Sfânta Scriptură consideră copiii drept un dar de la Dumnezeu şi o binecuvântare a familiei (Ps. CXXVI, 3) iar lipsa copiilor o pedeapsă divină (Lev. XX, 21, Isaia XLVII, 9).  >>>>

REDA-MA TIE, DOAMNE!

De ce m-ai inchis intre aceste zile

murdare pan-la sange, bolnave de desfrau?

Mai bine m-ai inchide intre preasfinte file,

mai bine m-ai zidi in spicul blond de grau.

Reda-ma Tie, Doamne, si linistii dintai

pe care Tu ai pus-o zidirii capatai.

Invata-ma iubirea de Tine, Sfant Parinte,

si binecuvinteaza-mi smeritele cuvinte!

____________

INTRARE IN CARTEA CEA VIE

(Ruperea pecetilor)

Ureche atintita, dar si surda,

prin noaptea ta de sunet teama zburda;

o groapa de minciuni sub tine sta deschisa

ce-ar vrea ca sa te stie de Adevar omisa.

O groapa saliveaza – si lacoma, si cruda -

la gandul c-ar putea in tine sa se-auda

geamatul sec al oarbelor placeri >>>>

RUGACIUNE

Iti cant de-a surda, pe gandite,

Un psalm al pietrelor lovite –

Cioc, boc , cioc, boc – inima-mi moarta

Iti bate, putreda,  la poarta –

Ma mir si eu cum pune pasul,

Ma mir si eu cum mai ingana,

In gand, ca n-o mai duce glasul,

O ruga searbada si spana –

Cioc, boc, cioc, boc – de-a surda, bate –

Si-asculta-n jur, doar, doar, Te simte,

Doar, doar, din Lumile curate,

O mangai, macar, pe un zimte –

Cioc-cioc, robot cum e, pagana,

Tot pune pasul, inainte,

Doar, doar o vei purta, de mana,

Fara de trup, printre cuvinte – >>>>

Domnului profesor Vodă,
Ca de obicei toamna, un nor cenuşiu zdrenţuit pe margini, fugărea alt vălătuc compact şi îl lăsa în urmă, pe un cer mov de speranţă, scenă ce se repetă la nesfârşit şi în destinul oamenilor.

În dreptul străzii, pe care era aşezată şcoala, ca un U imperfect, malul se termina brusc şi înalt, cu o faleză îmbrăcată în verdeaţă şi castraveciori de mare ţepoşi. Erau numeroase treptele până la plajă şi oboseai numai coborând zigzagurile de beton,  în acea zi liniştită, exact de la mijlocul lunii septembrie. Şcoala uriaşă, cu zidurile extrem de groase îi arătă temeinicia, de multe ori copiii îi spuneau Bastilia, dar orice clădire poartă amprenta oamenilor care vieţuiesc în ea şi niciodată nu a avut motive s-o numească astfel, cu toate că de multe ori supărările lui trecătoare de elev îl îndreptăţeau.

Viaţa lui Stani se desfăşura între nişte coordonate fixe, plauzibile aşa cum ar trebui să fie existenţa tuturor, de la care devia câteodată întâmplător şi se bucura de fiecare dată când soarta lua în joc, neprevăzutul.

Colegii a fost nevoiţi să depăşească şocul învăţământului de până atunci care începuse să se modernizeze, nu se mai obişnuiau şcolile separat strict, în fete şi băieţi, erau mixte. Şcolile cu tradiţie, numărul 1 de băieţi, Mircea cel Bătrân şi numărul 2 de fete, Mihai Eminescu s-au multiplicat şi se vor mării continuu iar vocabularul se va modifica. >>>>

strigă-mă, mamă!

Mamă, strigă-mă pe numele mic

ori de câte ori supă semnele tale

mi-e teamă de albastrul cerului

sau de albeaţa unei ninsori timpurii

strigă-mă pe numele mic, Mamă,

ori de câte ori mi-e teamă

de culorile pământului

sau, pur şi simplu, mi-e teamă

de mâinile mele, de gura mea

nestăpânită de nici o sărutare,

de ochii mei ce privesc într-acolo

unde privirile se caută temătoare

strigă-mă pe numele mic, Mamă,

ori de câte ori după semnele tale

mi-e teamă de culorile pământului

sau mi-e teamă de mine

linişte

tac oamenii cu râsul pe buze

nu le vine să râdă deloc

astăzi era horă în sat şi nimeni

nu e pe câmpul mirosind a tutun

oamenii tac, din cer a căzut rănită o stea >>>>

Motto : ‘probabil s-a-ntamplat ca te-am iubit abia

cand  norii-ti ascundeau obrazul”

Roberto SANESI

Singura modalitate de amanare a unui vis e chiar visul capcana pentru ingeri sau sutele de pasari pornite in cautarea sinelui curios mustind de sange chipul frumos de barbat incremenit in oboseala sa priveste incheieturile transformandu-le in aripi.
Ganduri care nu indrazneau sa se mai nasca au urcat un deal au strabatut un drum luuuuuung unde sa fuga unde sa ajunga agoniza precum o rugaciune in fata manastirii sambata de sus se inradacina zgomotele din cap disparu si falfaitul de aripi din urechea stanga

Apoi……………

Apoi femeia se rostogoli cu tot trupul pana in pantecul lui « poemul si poema » in fata linistii a marii

captiva  isi lasa capul pe spate. Dimineata ar fi vrut sa n-o priveasca in ochi doar s-o pipaie s-o simta

o privea mirat. ca un copil o privea « ce frumoasa te-ai facut, tu » fiecare om viseaza ca are

i

n

g

e

r

u

l………ingerul lui…….. >>>>

Sâmbătă, pe 30 mai 2009, se împlinesc 6 luni de la plecarea prea grăbită spre cele veşnice a Marelui Om, mentorul nostru, ARTUR SILVESTRI

Dumnezeu să-l odihnească în Cerurile Sale!

Să-l pomenim, aşa cum reuşim fiecare: cu o rugăciune, o lumină aprinsă, depănând amintirile despre el, citindu-i sau recitindu-i cărţile, corespondenţa, sfaturile înţelepte şi urmându-i cuvintele ziditoare de Fapte Bune.

22 mai 2009. Timpul, nesecat izvor, şi-a picurat nestingherit şi conştiincios zilele şi nopţile.

S-au scurs deja şase luni de când Domnul Artur Silvestri s-a mutat la Ceruri. Cei ce l-au iubit şi preţuit, menţin flacăra aprinsă pentru cel ce a fost şi este Marele Om de Neam Românesc, Artur Silvestri, scriitor, istoric al civilizaţiilor, filozof, dar şi iniţiator al unor programe care au adunat la un loc nume de seamă de pe întreg globul pământesc.

Lacrimi, rugăciune, cuvinte scrise sau rostite în taină, flacără aprinsă.

Vineri, 22 mai 2009, Doamna Mariana Brăescu Silvestri, soţia, cea care i-a fost alături până la ultima bătaie a inimii, cinsteşte memoria omului drag lansând invitaţii prin internet, la un concert coral, ce are loc la Biserica « Naşterea Maicii Domnului » de pe Calea Dorobanţi, concert susţinut de  Corala « Dumitru D. Botez », dirijorul fiind profesorul Eugen Kreiss. Intr-o atmosfera evlavioasă, corul alcătuit din femei şi bărbaţi a cântat dumnezeieşte, deşi ochii caestora erau plini de lacrimi. Cel omagiat, Domnul Artur Silvestri, a fost prezent prin spirit, dar şi prin portretul binecunoscut al Domniei Sale, înconjurat de cărţile publicate in memoriam, intitulate «Mărturii tulburătore» şi Albumul «Frumuseţea lumii cunoscute – de Artur Silvestri», cărţi ce au fost lansate la Librăria Mihail Sadoveanu, cu ocazia comemorării a nouăzeci de zile de la mutarea lui în Ceruri. >>>>

Dintr-un adânc respect şi o deosebită admiraţie pentru OMUL de aleasa omenie şi mentorul multor scriitori printre care mă număr şi eu, mult regretatul Dr. Artur Silvestri, luasem hotărârea să-mi însuşesc cât mai bine de la el lecţia blândeţii răbdătoare, a toleranţei în faţa a tot ce-mi este potrivnic, a iubirii pentru semenii mei,  a gândurilor neprihănite ca pe vremea purităţii copilăriei, să mă ridic la puterea înţelepciunii de a privi lumea aşa cum este, să am puterea de a ierta pe cei care trec agresiv prin viaţa mea, să iubesc cu toată fiinţa mea frumosul şi să mă ascund din faţa urâtului.

Aflându-mă în amurgul vieţii, nu de puţine ori am gândit astfel în lungul şir al anilor trăiţi cu suişurile şi coborâşurile date nouă de purtat de-a lungul vieţii, dar acum, iată că s-a ivit CINEVA care a dat o nouă strălucire gândurilor ce dădeau semne de oboseală şi a dat un  nou impuls de viaţă, ce mi-a stat în sprijin, chiar şi dincolo de hotarele ce despart cele două lumi.

Reîmprospătându-mi gândurile şi voinţa, ţinându-mă cât mai aproape de modelul ce se strecurase în mine aproape pe neştiute, repetându-mi mereu că se poate trăi frumos, m-am simţit mai tare în cuget şi în simţire, dar când am întâlnit URÂTUL în forma lui cea mai deplin înfăptuită, mi s-a părut că mă paşte o întoarcere de la aceste valori. Nişte fapte reprobabile erau gata să mă tragă de partea cealaltă. >>>>

Am primit o invitaţie să merg duminică, 3 mai, 2009, începând cu ora 11, la Phylls Rawlinston Park, la o întâlnire organizată pentru moldovenii noştri, cei care poartă şi răstignitul nume de basarabeni, care acum sunt trăitori pe aceste meleaguri, împreună cu cei care îi vizitează din ţară. Am răspuns cu multă plăcere, fiindcă pe fraţii noştri prigoniţi de peste Prut îi păstrez cu mult drag în suflet şi cu o asemenea durere ca pentru fraţii cei buni.

Aceasta zi de duminica a fost o zi de adevarata sarbatoare – sarbatoare a naturii, cea mai frumoasa zi de prmavara din acest an, dar si o sarbatoare de suflet a celor de-un  neam ce s-au intalnit in locul anuntat si mai mult decat atat, o sarbatoare acelor plecati intru Domnul, sarbatoarea numita Pastele Blajinilor. Lumina  blanda a soarelui si aerul caldut cu invaluiri mangaietoare ale vantului calator de primavara au trezit la viata intreaga natura. De la o ora la alta, peisajul se schimba, tot mai multe flori razand in soare, tot mai mult verde crud raspandind pofta de viata.

Sarbatoarea acesta, numita Pastele Blajinilor, Prohoadele sau Pastele Mortilor, este raspandita mai cu seama la slavii de rasarit si in Moldova, unde se intersecteaza traditiile romanesti cu cele slave, o sarbatoare care caracterizeaza bogatia traditiilor crestine, un amestec de mituri stravechi si datini crestine. Se praznuieste in prima zi de luni dupa Duminica Tomii, dar pentru traitorii pe aceste meleaguri canadiene care  lucreaza in zi de luni, a fost amanata pentru urmatoarea duminica. >>>>

Ninsese în iarna aceea, la şase ani după război, cum nu se întâmplase din 1914, şi vremea parcă anunţa ceva groaznic pentru Europa. Ion Mierlă se uita pe fereastră la ninsoarea care reîncepuse încă de dimineaţă şi nu mai contenea. Pe cărare care o făcuse de cu seară, de la poartă până la scările casei şi la uşa grajdului se aşeză un nou strat de zăpadă de vro 25 de cm. şi doar mai lopătase încă pe atâta. Se gândea că dacă dă un vânt, oricât de încet, se înfundă toate uliţele satului. Era frig, zăpada era înfoiată şi putea fi dusă cu uşurinţă  şi aşezată în dosul gardurilor.

Era ajunul Bobotezei. Popa Alexandru înota prin omătul până mai sus de genunchi şi trecea pe la fiecare casă, e drept puţine la număr, pentru a aduce cuvântul Domnului. Ion îl primi cum se cuvine. Ca de obicei, îl servi cu un pahar de rachiu, pe el şi pe dascălul Toader, iar copiilor care strigau chiraleisa le dădu câte un colac din cei rămaşi de la Sfântul Vasile.

- Te simţi bine, Catincă? întrebă părintele pe nevasta lui Ion, care stătea pe marginea patului, ţinându-se cu ambele mâni de burta plină cu o noua viaţă ce şi-o dorise  bărbatu-său.

- Ghine, părinte, îi răspunse aceasta.

- Pe când descarci căruţa, glumi preotul, folosind aceeaşi vorbă pe care o foloseau toate femeile de la Pieleşti, atunci când vedeau pe una din ele gravidă şi cu burta mare. >>>>

SFINTELE PAŞTI - TRIUMFUL VIEŢII ASUPRA MORŢII
Iată o realitate, Iisuse:

Cu logica noastră îngust şi slabă

În loc să-Ţi fim  recunoscători pe vecie,

Noi Te-am ucis, Doamne,

Nimeni altcineva decât noi,

Te-am ucis fără scrupule.

Ca-ntr-un tablou virtual se răsfiră

Imagini fugare:

Dumnezeu ucis de om.

Creatorul ucis de creatură.

Mesia batjocorit de popor.

Domnul la dispoziţia sclavului,

Stăpânul servind pe slugă.

Cel mai curat spălând picioarele celor întinaţi.

Neprihănitul din veac strivit de cel păcătos.

Răscumpărătorul răstignit de cel răscumpărat.

Ispăşitorul crucificat

Pentru ceea ce nu a făcut niciodată

Şi nici nu va face nicicând.

Păstorul ucis de oile rătăcite.

Preotul din vecie judecat de tribunalul uman.

Cel investit cu Judecata Supremă anchetat de un om. >>>>

NU TE-NTRISTA TĂICUŢĂ

Tăicuţă, în vara asta arsă

De griji, de secetă, de dorul meu,

E timpul să mă faci mireasă

Şi să mă-ntorc la Dumnezeu.

Nu ştiu, ori mi se pare mie?

Se strînse-n sac pogon de ani

De cînd nu mai plătişi sorţii simbrie

Şi nu plecaşi nici fruntea-ntre ţărani.

Aşteaptă-mă tăicuţă cu şareta-n poartă

Şi calul alb, chiar dac-a-mbătrînit

Mă poartă peste-oceane patru vînturi, iată,

Şi tot, tăicuţă dragă, mi-e greu şi-am obosit.

Şi nu te întrista în vara asta arsă

Că nu mi-s singură în lumea de-adevăruri

Din poartă Buna-mi spuse că eu am fost aleasă

Când ai sa vii, să-ţi scriu răvaş din ceruri.  >>>>

UN VERDE PRIMORDIAL

-poem în proză-

Am ieşit din Capitală, aiurea, să ies. Am depăşit căsoaiele goale ale necrizei şi a urmat explozia. Explozia de verde. Nu-mi venea să-mi cred reprezentării mele mentale a ceea ce vedeam. Nu se poate! Plecasem chiar aiurea spre necunoscutul unui traseu, fără gânduri, cu un dor nestins, să împing aerul către nori şi să caut monotonia liniei galbene dintre hulubele şoselei. Să merg, să tot merg, nestingherit, spre înainte.

Înaintele unui înainte într-un orizont dansând. Şi tot planul meu s-a năruit. Ce să cred? Verdele. Verdele. Verdele imens al lanurilor de, nu ştiu, grâu, secară, orice. Verdele începând de la sosea până, hăt, întorceam capul privind ca şi cum aveam strabism spre străfundurile dintre arături negre. Verdele.

Verde de primăvară, verde crud. Verde verde, verde verde închis, verde galben, verde kaki, verde copleşitor, inundaţie de verde, un verde cum nu mai văzusem de peste an, verde tânăr, verde copil, verde nesfârşit. Între lanuri de rapiţă, galben soare, verdele, alternând, strălucea şi unduia în lucios de frunze, între mat şi briliantă, între verdele adevărat şi verdele pufos.

O nebunie de verde, defilând cu 140 la oră, drapa o şosea nesătulă de maşini şi de mine. Verdele câmpurilor, verdele pădurilor, verdele bordând şanţurile, umplându-le dulce, un verde voinic, extaziindu-mă între gânduri. Goneam prin verde, spre verde, în verde.  >>>>

VORBESTE – CLIPELE SE SCURG

Vorbeste Doamne, clipele se scurg
si cerul parca-i mai sarac de stele,
Par zilele adeseori mai grele
Cind totul se invesminta in amurg.

Vorbeste Doamne, vremea e puţina
Cararea se ingusteaza tot mai mult -
As vrea cit mai e timp s-ascult
Cereasca simfonie in surdina.

si de-as mai vrea sa ma rasfaţ o vreme
Cu lumea pironita-n pamintesc,
Adu-mi aminte de-un tarim ceresc
Lipsit de inguste, sumbre teoreme.

Nu inceta Prea Bune sa-mi vorbesti
in asta lume atit de trecatoare,
Cuprinsa-n cea din urma incercare
Pierzaniei, in lucruri nefiresti. >>>>

De  Paşte soarele e altfel

are o altfel de lumină

mama cu tata parcă-s tineri

şi parcă nu mai sânt bătrână.

Mă văd copil pe Dealul Mare

dintr-un sătuc îndepărtat,

purtând rochiţă înflorată

din sat de parcă n-am plecat.

Mă   joc cu fraţii mei pe Beica,

râul ce curge-nvolburat,

ne salutăm cu voie bună

zicând „ Hristos a Inviat”!

Ce fericită eram, Doamne,

şi ce departe sânt acum!

Am mers aşa de mult prin viaţă

ajuns-am  capătul de drum?

Mă uit la pomul înflorit

pe care cântă o păsărică

nepoata vine lângă mine

“Hristos a Inviat”, Bunică! >>>>

Motto: ,,Rugăciunile copiilor deschid cerurile’’
M-am născut într-o luni dimineaţa, când soarele îşi trimitea primele raze peste satul de la poalele Apusenilor. Acesta a fost momentul în care fiinţa mea s-a contopit complet cu satul H, care nu este un sat oarecare şi nu a fost nicicând altfel, deşi m-am depărtat fizic de el in urmă cu 40 de ani.
Satul Halmăşd este biserica din sufletul meu, iar intâmplarea pe care o povestesc revine mereu dureros, rănindu-mi sufletul.
Era prin anul 1954. Iarna era grea. Sărăcia era multă şi în acelaşi timp statul ştia cum să-şi îngenuncheze ţăranii prin cote care le depăşeau puterile. Cei care nu-şi puteau plăti dările erau duşi la închisoare, ţara era plină de ele şi atunci. În acele vremuri tulburi, eu aveam cinci ani, fratele meu, Cornel, trei ani, iar cel mai mic, Mitruţ, avea doar doi ani; eram ca trei ulcele, cum spunea în glumă bunica mea, mama tatălui meu. În urmă cu ceva timp, tatăl meu a fost luat de jandarmi şi a fost dus ca un răufăcător la puşcărie, deoarece nu a obţinut atâta recoltă, fiind şi un an secetos, încât să poată plăti cotele ,, datorate” statului român. Şi atunci se trăia boiereşte din munca altora.
Într-o zi, bunica mea a venit pe la noi să ne mai aducă una alta de-ale gurii, necăjită de starea în care am rămas după ce preceptorul  a încărcat toată bruma de avere  să umple visteria stăpânirii din acea vreme. >>>>