ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

În condiţiile europenizări noastre şi al fenomenului de globalizare este necesar să punctăm unele repere  importante din istoria noastră, dar şi din tezaurul etnofolcloric, inclusive din istoria literaturii române, în scopul perenizării lor ca zestre specifică şi multiculturală într-o Europă unită.

De data aceasta am ales pe Eminescu  ca promotor al dragostei de neam şi ţară, în scopul de a sublinia faptul că sentiment acesta nu trebuie să ne părăsească, el fiind aceea vibraţie specifică şi singulară pe care o simţim faţă de limba şi ţara în care ne-am născut.

Nu demult într-o convorbire pe care am avut-o la Drăgăşani cu Guvernatorul Bancii Naţionale,Mugurel Isărescu, întrebându-l de ce vine , aproape lunar , în oraşul natal de la poalele Delului Viilor, în care a existat castrul roman Rusidava , mi-a răspuns textual: Dragă Florine, prima înghiţitură de aer pe care o respiră copilul când se naşte rămâne veşnic în plămânul omului. Aceasta ne face să ne întoarcem ,mereu, pe locurile natale, pentru a o înprospăta. Lărgind aria, acest fenomen se întâmplă şi la nivelul ţării. >>>>

Ni se duc părinţii şi  în urma lor

Se răceşte spuza Dorului în vatră,

Nu-i auzi cum strigă  după ajutor?

Uită-mi întrebarea, Doamne, şi mă iartă!

Dar opreşte-mi Timpul- trecerea mă doare

Şi fereşte lutul nostru de îngheţ,

Casa părintească nu e de vânzare,

Casa părintească nici nu are preţ!

Chiar dacă nu şade nimenea la masă,

Chiar dacă nu doarme nimenea în pat,

Tu, aşa cum eşte, singură, o lasă,

Scrie doar pe uşă simplu- ocupat!

Scrisul tău să fie ca o sărbătoare,

Scrisul tău să fie testament citeţ-

>>>>

Trezeşte-mă  Doamne, în fiece zi

cu Numele Tău susurându-mi pe buze!

Trezeşte-mă  cu Lumina luminii răsfrântă din adoratul Tău Nume!

Trezeşte-mă  cu speranţa  în  dreptatea Ta nemărginită!

Trezeşte-mă  cu gândul curat îndreptat către Tine!

Trezeşte-mă  din lâncezeală, din amorţire,

Trezeşte-mă  din întunericul minţii, din slăbiciunea trupească,

din nebuloasa de gânduri,

din vârtejul întâmplărilor zilnice,

din calvarul de a fi departe de Tine!

Trezeşte-mă  Doamne, din boala chinuitoare de a nu Te avea,

Trezeşte-mă  din golul absenţei, >>>>

De câţiva ani a apărut în România un pericol real pentru Biserica Ortodoxă Română. Câţiva indivizi veniţi din Ucraina la noi au pretins că sunt hirotoniţi la Kiev şi în alte centre eparhiale ucrainene episcopi şi preoţi. Mai mult, aceşti pretinşi clerici au început să batjocorească Biserica Ortodoxă Română şi clerul ei, în special ierarhii, începând cu patriarhul. Presa a tras în repetate rânduri semnalul de alarmă, dar nu a fost luată în serios.

Iată că azi, după 4-5 ani de activitate subversivă, acei clerici, -episcopi şi preoţi-, veniţi  din Ucraina pot să spună că nu au stat degeaba. Au înfiinţat în majoritatea judeţelor din părţile Moldovei parohii în cadrul parohiilor ortodoxe existente, au întemeiat mânăstiri, au zidit biserici, organizează colecte în localităţile respective sau prin ţară. Acum au ajuns să-şi facă simţită prezenţa în părţile de sud ale ţării, mai precis în Bucureşti şi judeţul Ilfov. Mai nou, vorbesc de episcopii şi chiar de o patriarhie. >>>>

Arhimandritul Veniamin Micle este descendentul unei vechi şi renumite familii româneşti din Maramureşul istoric, înnobilată la mijlocul secolului al XIV-lea. Nobilimea românească din această zonă a ţării era caracterizată de nobleţea specifică proprietarilor de moşii, asemănătoare feudalilor din Europa occidentală a Evului Mediu timpuriu, care nu avea la bază diplome regale, ci recunoaşterea unanimă din partea adunărilor generale a obştilor săteşti.

Strămoşul arhimandritului Veniamin, nobilul Ioan Micle de Şugatag s-a afirmat în viaţa socială şi militară a epocii, evidenţiindu-se ca mare proprietar funciar, viteaz în războaie şi înzestrat cu alese calităţi morale, însuşiri ce i-au favorizat accesul la înalte demnităţi încredinţate de însuşi regele Ungariei, devenind o personalitate emblematică pentru întreaga familie.

Fiul lui Timoftei şi Eudochina Micle, Veniamin Micle s-a născut la 7 iulie 1939, în Plopiş-Şişeşti, judeţul Maramureş, primind la botez numele Valer. În familie, viitorul arhimandrit primeşte o aleasă educaţie creştinească, în tradiţia muncii şi a disciplinei, pe care o desăvârşeşte de la vârsta de 15 ani în Mănăstirea „Sfânta Ana” din Rohia, condusă de protosinghelul Iustinian Chira. >>>>

Artur Silvestri a trăit relativ puţin raportat la uriaşele proiecte culturale pe care le iniţiase şi pe care le derula cu fervoare profund ataşat valorilor naţionale şi ortodoxe. După cum spunea adesea, trăia ca să scrie, iar soţia sa, scriitoarea Mariana Brăescu, mărturisea că nu ajungea să citească atât cât acesta scria şi edita. Prin strădania acestei doamne întreprinzătoare şi devotate, cunoscută şi ca Doamna Casa Lux, a apărut o serie de cărţi cu şi despre prof. dr. Artur Silvestri, scriitor, istoric, filozof al culturii, conturând portretul unui intelectual de calibru, conştient de menirea sa în societatea contemporană. Prima carte din colecţia care i-a fost dedicată, În memoriam. Artur Silvestri. Mărturii tulburătoare (Editura Carpathia, 2009, 238), cuprinde mărturiile celor care l-au cunoscut şi l-au apreciat. Textele emoţionante, poeziile, mesajele exprimă o gamă largă de sentimente, de la consternare şi regret la recunoştinţă pentru că nu puţini au fost cei care au primit din partea lui A. Silvestri nu numai încurajări ci şi ajutor material pentru unele lucrări, în acest sens fiind considerat un mecena cultural. Impresionează numărul mare al celor care au scris despre el dar nu l-au văzut niciodată, cunoscându-l doar din cărţile sale ori prin intermediul internetului, căci A. Silvestri şi-a cheltuit o imensă energie întreţinând o reţea cu sute de corespondenţi din ţară şi din străinătate, ARP, sfătuindu-i pe toţi să scrie pentru a lăsa o mărturie a vremurilor trăite. >>>>

Delicata şi discreta scriitoare Ioana Stuparu, parcă ne şopteşte în scris gândurile şi trăirile interioare mânate de o pornire launtrică  în romane, exegeze, cronici literare, reportaje, portrete,  proză scurtă, poezii, mai ales pentru copii, scrieri despre întâlniri cu scriitori şi poeţi care şi-au închinat viaţa scrisului.”Scriu de toate, atâta timp cât izvorul inspiraţiei mă poartă pe ale sale valuri. Scriu ce şi cum îmi dictează sufletul, bobiţa de nisip iubitoare de semeni, mărturisitoare de Dumnezeu. Scriu proză scurtă, versuri, cronici ale diverselor evenimente, povestiri pentru copii. Scriu în special pentru copiii preşcolari povestiri în versuri, la care am făcut şi ilustraţiile”, mărturiseşte autoarea.

Pe mine m-a ţinut aproape de ea o comuniune de suflet -  lumea satului. Chipurile de oameni care-i populează scrierile, acei oameni din comuna natală, Mârşani-Dolj, îmi amintesc de iconele vechi şi  îmi spun mai mult chiar decât ne spune autoarea. Mă regăsec în această lume şi pentru că este din  zona geografică apropiată cu comuna mea natală, Ţigăneşti-Teleorman. >>>>

În momentul în care, în mâinile unui personaj politic, incompetenţa se transformă într-un instrument de autosatisfacţie, ea nu mai poate fi tratată din perspectiva unei nefericite tare ce nu poate fi reproşată. Dimpotrivă, devenind sursa unor experimente cu efect de trepanaţie social-economică ce au scopul machiavelic de a proba gradul de suportabilitate a unui întreg popor, incompetenţa, raportată la nivelul unui conducător, devine, prin efectele folosite în scop masochist, un adevărat viciu. O deprindere periculoasă, nu prin afectarea personajului-emanaţie, ci prin degringolada pe care o poate produce asupra unei ţări.

Personajul politic suferă în mare parte de un exces al orgoliului, considerându-se mai presus de toţi ceilalţi muritori de rând. Ne-a dovedit-o şi Traian Băsescu când a rostit cu încredere axioma ce-i defineşte relaţia cu lumea: „Sunt perfect!”. Nu a trecut mult şi lăstarul răsărit parcă din povestea lui „muc cel mic” a început să-şi fâlfâie aroganţa dincolo de vârful nasului. Pentru el, însă, formula magică a constat în definirea propriilor vicii într-un joc politic cu sumă nulă. O formulă în care axioma propiei şi intangibilei perfecţiuni s-a definit într-o rostire epocală: „Nu am vicii. Iar dacă am, suma lor este constantă!”.   >>>>

Întrebarea din titlu este pur retorică. Nu vreau răspuns la ea. Dacă mi se dă, îmi astup urechile. Nu mă înteresează cum eşti „cu adevărat”. Pentru mine, eşti aşa cum te văd eu. Aşa vreau să-mi rămâi. Aşa te iubesc cum te văd în mine. Este, pentru mine, singura imagine adevărată a ta. Este cea pe care eu mi-am zugrăvit-o. Ca să te pot iubi. E o inchipuire? O iluzie?  Şi ce dacă?!  Pentru mine aşa eşti. Aşa te văd..  Nu vreau ca cineva să-mi tulbure această imagine. O păzesc cu străşnicie. Refuz să plec urechea la vreun „cinstit” Iago. Nu vreau să ştiu.

Tatăl meu a rămas încrustat în fiinţa mea sub chipul acelui bărbat puternic, sigur de sine, deştept şi plin de vervă. Ştiind toate cele ale lumii. Aşa mi l-am plămădit în prima copilărie. Aşa mi-a rămas. Tot restul, tot ce-i micşorează statura, e pură minciună. Refuz să-l ştiu.

Fiinţele scumpe inimii mele nu vreau şi nu pot să le cunosc „din exterior”. Numai citindu-mi inima vreau să le aflu adevărul.

Lasă-mi, rogu-te, neatinsă, imaginea ta din mine!  Rămâi aşa cum te văd eu, tată!  Poartă-te aşa cum te-am păstrat  eu, în suflet, frate iubit! Eu voi face la fel. Aşa cum mă strădui, zi de zi, să fiu aşa cum mă vede câinele meu când mă linge pe mână şi apoi mi se uită în ochi.    >>>>

Din multitudinea de sensuri, adevărate sau nu, acum, la cel de-al şaptelea volum de versuri, Speranţa Miron, se pare că a găsit Sensul  Unic spre care cu toţii ne îndreptăm, mai devreme sau mai târziu, cu sentimentele decantate, purificate, trecute prin rugul deceniilor trăite mai mult sau mai puţin cu folos, din care rămâne spre mărturie, cenuşa tăcerii, cenuşa spulberată-n patru vânturi de o mână necunoscută, implacabilă.

“Eu care sunt un Pic de Cer/ În foarte mult, în foarte mult pământ”, într-un demult apropiat, atinsă cu Degetul Luminii, mă nasc, risipesc şi apun, stea reflectată-n fântâna din care sorb cei ce orbecăie încă. (“Rugăciune-minune”).

“Eu sunt ca o noapte” – mai spune Speranţa Miron, “în deget port o lacrimă sărată”, “îmi e târziu”, “vreau să simt mereu Lumina”. “Mi-e dor, mă doare, plâng”, “lacrimi în stropi”. “Gustul lacrimei” sale e “Lumină de băut”, “părere de rău”, anotimp, veghe, picur de stea.

“Aş vrea să zbor”, îşi exprimă impetuos dorinţa, dar “Mâinile cad în genunchi”. “M-aş ascunde” sub “valul tăcerii”. “Nu pot s-aştept”. >>>>

DE  IARNĂ

Se netezeşte zarea cu rapsodia iernii

Roşita furcă  a lumii roteşte minutare

Ecouri de romanţă renasc albe poeme

Pe cercurile frânte ard gene arămii.

***********

E o clipă de înviere, e un început de cer

Oglinzile de cântec îşi toarnă zestrea-n cuiburi

Cu  flautul de vârste al arselor cărări

Veghem minunea iernii vestind o lege noua.

***********

Amiezile trecute vând oiştea de brumă

Sărutul roşu al viei se primeneste-n vârste

Rotiţele ecouri prin aburii de fum

Vestesc minunea albă pe sub arcade arse. >>>>

Ieşirea din Infern s-ar putea numi această amintire recentă, generată de întâmplarea pe care am trăit-o împreună cu alte 13 persoane, în pelerinajul pe la mănăstirile Moldovei şi Bucovinei, în zilele de 4-7 decembrie 2009.

Pornesc de la această cumpănă pe care am avut-o urcând cu maşina-microbuz pe muntele Rarău, în noaptea de 6 spre 7 decembrie, pe drumul în lucru care porneşte de la poalele muntelui.

Sfântul Ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei s-a dovedit de folos şi mult ajutător, chiar de ziua lui, 6 decembrie, Anno Domini 2009.

Strigându-l eu cu glas înalt de disperare şi rugă într-o împrejurare care avea să-mi marcheze existenţa, el a fost îndurător şi mult milostiv şi ne-a scos din hăţişurile muntelui  ameninţător şi întortocheat, presurat cu prăpăstii şi văi adânci, cu serpentine şi stânci gata să se prăbuşească în orice clipă peste maşina noastră. A fost o experienţă la limita suportabilului. >>>>

PENTRU CĂ ORICUM PLUTESC
Invit Cerul în lumea mea

pe care nici nu ştiu

dac-o cunosc

sau dacă vreau s-o cunosc

Cerul intră

prin pereţi

prin mine

în mine

şi mi-e bine

şi nici nu ştiu

şi nici nu-mi pasă

dacă trăiesc înalt

Şi nici nu-mi pasă

dacă trăiesc

aici sau dincolo

pentru  că

oricum

plutesc. >>>>

Cele mai mari sărbători ale creştinilor ortodocsi, Crăciunul şi Sfintele Paşti, prin marea lor însemnătate, impun pregătiri speciale în perioada postului care precede aceste sărbători, începând cu seara de Lăsatul secului, numită popular şi Lăsata secului. Pentru a întâmpina marea Sărbătoare a Naşterii Domnului, în fiecare an, între 15 noiembrie şi 24 decembrie, se face pregătirea spirituală prin  rugăciuni, căinţe, prin înfrânarea poftelor şi trufiei, prin împăcărea cu sine,  prin iertăre şi a fi iertat. Este timpul pentru a învaţa iubirea faţă de aproapele nostru. Aşadar, postul este un act spiritual superior având sensul înalt, acela de creaţie a lui Dumnezeu. E un act prin care omul trebuie să analizeze valorile.

Lăsatul secului este seara în care se mai poate mânca din belşug. Tradiţia spune că această zi să se petreacă în familie, împreună cu rudele apropiate şi prietenii, fiind un prilej de petrecere.  Această zi este şi un prilej de practici magice. Se zice că fetele bătrâne care ţin post negru, se vor mărita după Sfintele Paşti, iar vrăjitoarele taie nuiele de alune pe care le vor folosi în descântecele de dragoste. Pentru că vine iarna, lupii se apropie de case şi ca să fie ţinuţi departe, e bine ca pe lângă coşul casei să atârni o secure sau un topor, iar gura sobei să fie lipită, aşa cum trebuie să stea închisă gura lupilor. >>>>

Lasă deşertăciunile lumeşti şi vino după Iisus.

1.,,Cel ce vine după Mine, nu umblă în întuneric”,zice Domnul…Sunt cuvintele prin care Domnul Iisus Hristos ne îndeamnă să urmăm viaţa şi faptele Sale, dacă dorim să ne luminăm mintea noastră şi să ne scăpăm de întunecimea inimii. Necesar este să ne gîndim  în permanenţă la viaţa Domnului Iisus, iată care ar trebui să fie grija noastră de căpetenie.

2. Dumnezeiasca învăţătură  a Mântuitorului Iisus Hristos întrece toate învăţăturile sfinţilor iar descoperirea acestei învăţături înseamnă aflarea manei celei ascunse (cereşti). Adesea cei ce ascultă cuvântul Evangheliei nu se trezesc din amorţeală pentru că nu au în ei duhul lui Iisus.

Doreşti să pricepi întru totul şi să guşti cuvintele Domnului? Străduieşte-te, în permanenţă îndreaptă  viaţa ta după a Lui.

3. Degeaba vorbeşti frumos despre Sfânta Treime dacă  în suflet nu ai smerenie, fiindcă  fără aceasta niciodată  nu poţi fi pe placul Sfintei Treimi. În adevăr, nu cuvintele mesteşugite îl fac pe om drept şi sfânt, ci numai viaţa curată. Chiar dacă ai cunoaşte pe de rost Sfânta Scriptură dimpreună cu tot ce au scris înţelepţii de pe pământ, fără de har şi de milă, nu-ţi foloseşte la nimic. >>>>

De ce credeţi, că  s-a mutat de la noi?

Doar cărţile lui sunt acum la voi!

Nu! N-a plecat de tot. E cu Bădia

Eminescu, spre Gânditorul de la Hamangia

S-a dus doar puţin. Ca să-şi  înmoaie pana

În licori siderale. Şi-a vindecat şi rana

Mâhnirilor ascunse. E veşnic printre noi

Şi Dumnezeul nostru-l trimite înapoi

Prin slovă  împlinită. Prin glas de înălţare

În zi de Sfânt Andrei îl vom simţi mai tare

Vibrând a nemurire. El vine din Astral

Cu sensuri noi. Veghind. Iubirea-i de cristal. >>>>

Poetului Grigore Vieru
Pământean de mare fineţe,
Răului i-a fost oprelişte.
A luminat pe săraci,
Le-a arătat rătăciţilor
Calea cea bună.

Nu s-a pierdut în timp
Regăsindu-se pe sine, ne-a dăruit
Lumina anotimpurilor. >>>>

Sfântule Apostol Andrei, mă podidesc luminile Mlădiţelor tale, care mi se aşează în pridvorul sufletului, ca verdele-n frunză, ca mireasma în floare, ca dulceaţa în fruct.

În fiinţa noastră e o logodnă divină, o interdependenţă de lumină şi rugă, de sunet si culoare, care se înalţă majestuos în adâncurile fiinţării din care sunt plămădite şi în care se reîntorc într-o armonie de o rară frumuseţe.

În aceste vibraţii celeste cu urcuşuri pătimaşe se înalţă în noi taina iubirii lor, ca un torent năvalnic şi impetuos al dragostei Tale.

Aceste Mlădiţe sacre şi sfinte au rodit în continuitatea credinţei şi a frumuseţii, a nădejdii şi a jertfei, fără de care pământul dăruirii s-ar preface în pustiu, iar cerul dragostei într-o calotă de gheaţă.

De aceea albul credinţei şi mireasma nădejdii au triumfat fecundate de sângele lor martiric, care a legat rod iubirii.

Gingaşele lor fiinţe s-au scuturat ca lumini în Calendarul cinstirii şi al recunoştinţei.

Fiinţele lor au dezvoltat credinţa în nădejde, nădejdea în dreptate, dreptatea în adevăr, adevărul în libertate, libertatea în jertfă, jertfa în frumuseţe, apoi au înmugurit din nou într-o nesfârşită şi neîntreruptă iubire. >>>>

O veche legendă ne spune că un tânăr venea de la armată. Era tare bucuros că urma să-şi revadă pe cei dragi, locurile natale, că era liber, că urma să-şi întemeieze o familie, că va putea să-şi facă un rost în viaţă. Tot gândindu-se aşa, se apropia de satul lui. Pe drum, la umbra unui pom, a văzut un moşneag odihnindu-se. Era Însuşi Dumnezeu. I-a dat bineţe şi bătrânul l-a rugat să-i aducă o cană de apă, că tare îi era sete, iar puterile nu-l mai ajutau să ajungă până la un izvor. Tânărul i-a promis bucuros, că se va duce până în sat, la casa părintească, va lua un urcior cu apă şi i-l va aduce bătrânului, ca să-şi astâmpere setea. Ba, chiar şi ceva de-ale gurii i-a promis că-i va aduce!  A plecat tânărul, iar bătrânul a rămas în aşteptare. A ajuns tânărul acasă. Mare bucurie i-a cuprins pe toţi. Îmbrăţişări, lacrimi de bucurie, povestiri despre câte se întâmplaseră în sat, în armată, aşa cum se obişnuia în atare împrejurări. Tânărul nostru s-a dat cu vorba şi a uitat de  moşneag. Au pus masa, au petrecut până către dimineaţă cu părinţi, fraţi, rude, cunoscuţi şi vecini. Au mai chemat şi lăutari, ca să aibă şi prilej de joc. A doua zi tânărul a mers la câmp să vadă locurile copilăriei, viile, pomii, vitele şi multe altele. >>>>

VINA

Mai lasă-mă să-mi scutur vina

Ca o petală după ploaie

Sau, cum îşi lasă mielul urma

Pe sânul ostenit de paie.

Nu-mi face cuib printre-ale tale

Poteci ce urcă-n colţul lumii

Domol, pe crestele de jale,

Înghesuite-n urma Lunii.

În postul vorbelor ne-bune

Toarnă tăcere-n urma veche

Şi adânceşte-o, dar, nu spune

Că ai găsit vorba pereche. >>>>

Închide-ti inima si-n minte gandurile,

Pastrand pentru tine doar ce-i mai bine,

Iar restul neimportant lasa-l sa-l ia vanturile,

Ca doar credinta si speranta sa fie regine!…

******

Aveam vreo 16 ani, cand am intalnit – la manastirea din Sinaia – un calugar tanar, doar cu cativa ani mai in varsta decat mine. Era prin iulie: luna lui cuptor. Pe cer stralucea soarele, iar razele lui raspandeau o caldura aproape insuportabila. Pana si asfaltul de pe drum, sub mangaierea caldurii dogoritoare a soarelui, devenise moale si-l simteam ca parca ar fi vrut sa-mi smulga sandalele ce le purtam in picioare. Purtam niste pantaloni scurti, de culoarea neagra a asfaltului, iar pe mana stanga, pe camasa albastra a uniformei mele de elev de liceu aveam prinsa o bucata dreptunghiulara de panza pe care era numele scolii pe care o urmam si numarul meu de inmatriculare: 77. >>>>

Nichita Bistriceanu a trăit la Piatra Neamţ din 14 iulie 1914 şi până în decembrie 1997. A intrat în lumea umbrelor în ziua când pe străzile oraşului începuseră să meargă copiii cu pluguşorul.

L-am cunoscut la redacţia ziarului Flacăra din Piatra-Neamţ. Era secretar de redacţie. Aici avea să aflu povestea vieţii lui.

La oficiul stării civile a fost înregistra cu numele de Nechita Smaranda Mihai. Era „copil din flori şi de pripas”. L-a luat o familie dintr-un sat vecin, Bistriţa, unde se află ctitoria lui Alexandru cel Bun ce poartă acelaşi nume, pentru a fi de folos în familie, desigur când avea să crească mare. Născut într-o zodie bună, ursitoarele l-a uns cu minte ageră şi talent, calităţi de care avea să-şi dea seama învăţătorul satului şi aşa ajunge pe băncile scolii normale. Devine învăţător, face şcoală de pregătire militară, după cutumele timpului. În calitate de comandant de pluton, va străbate Rusia până la Don şi înapoi, pentru a merge în cealaltă parte a Europei, pentru a lupta alături de foştii duşmani împotriva foştilor aliaţi. >>>>

În faţa ta, sunt vinovatul fără scuză,

Iar geamătul durerii mele este surd

Căci am ales, prin viaţa mea confuză,

În amintiri cu tine să m-ascund…

Plâng monoton cu lacrimi rare

Nopţile, `norate sau senine,

Şi vai! Mă dor filele din calendare

Clipă de clipă, arzând mocnit în mine

Şi-mbrăţişez iubirea dintr-o vară anume

Unde Kerkyra-n valuri de Egee

A cufundat-o, spre-a rămâne

Suspinul meu şi-al tău… femeie!

Îmi pare că-mi surâzi, ca-n nopţile greceşti

Când paşii ne purtau pe străzile înguste,

Iubirea mea ce-ai fost, iubirea mea ce eşti

Calea împlinirii mele juste. >>>>

În imensul tezaur de manuscrise rămase în urma stingerii prea timpurii din viaţă a lui Eminescu, în vasta lui cultură, un loc special îl ocupă, alături de scrierile filozofice şi ştiinţifice ale antichităţii şi ale epocii moderne, alături de operele marilor scriitori români şi străini, creaţia populară românească, folclorul, literatura populară.

Apropierea lui Eminescu de creaţia folclorică, de tradiţiile şi literatura orală, a început încă din anii copilăriei petrecute în spaţiul edenic al satului natal,Ipoteştii Botoşanilor, timp evocat cu ireprimabilă şi atât de puternică nostalgie în poezia “Trecut-au anii”, elaborată prin 1878-1879 şi publicată în ediţia Maiorescu, “Poezii”-1883. Pentru Eminescu nu a însemnat doar admiraţie entuziastă, declamativă şi declarativă faţă de fondul cel mai vechi al culturii naţionale: cultura populară cu toate componentele ei, în primul rând literatura orală cu ale sale poveşti, doine, ghicitori, eresuri, dar şi obiceiuri, modul de trai, mentalitatea, mitologia populară în întregul ei. >>>>

ZEII  ÎMPART
Ştim că au venit temeiuri ,

şi motive ,

de înţelesuri se ocupă  toţi zeii ,

hotărăsc şi

întocmesc tabele ,

mulţime de date ,

uită de coşul zilnic , ?

Negustorii cinstiţi

îşi văd de comerţul lor ,

se laudă dacă ajung

în primele rânduri ,

era , este după dreptatea

din bâlci , preţul pe bucate .

De când alegem ne amintim

şi iar uităm,

întindem mâna în semn de izbândă  ,

ridicăm paharul că-i bine  , >>>>

PRIMA LECŢIE

în întuneric prima lecţie de probă

Scoaterea degetelor din ochi

extragere greoaie

a biletului câştigător

Incotro să  o iau

să  ascund gesturi repetitoare

haotice umbre

ca si stăpânul lor

repetând o viaţă

mersul pe jos

descoperire inutilă

în noua enciclopedie

a mersului lumii cu capul de sus in jos

acum

cand semenul meu  descoperă fuga

în cutia vitezei

zile şi nopţi la volanul maşinii

rănind mortal răcoarea pădurii

la prima lecţie în întuneric >>>>

Dacă mâine ar fi sfârşitul lumii,
Tot ar mai fi timp să citeşti o poezie,
Să priveşti o pasăre ciugulind la geam,
Să mănânci o savarină şi să bei
Un pahar cu apă rece de izvor,
Să treci cu vederea impoliteţea altora,
Să asculţi încă odată Sonata Lunii,
Să-ţi aminteşti de vacanţele la ţară
Sau de vizita la Luvru,
Tot ar mai fi timp să priveşti către aştrii,
Arcturus, Vega, Albireo, Altair…
Cu puţin noroc vei putea să te bucuri
Chiar de câteva stele căzătoare,
(care din ele o fi steaua ta?!)
Timp ar mai fi să-ţi faci planuri de viitor,
Care viitor?-o să mă-ntrebi-
Ei bine, viitorul acesta,
Până mâine mai e cale lungă… >>>>

INTELESURI

Nu avem dovezi ca suntem indragostiti

De rauri,

Mai ales ca uneori pietrele uita sa cante,

Se tem sa ne mai strige.

Nu stiu de unde incepe si unde

Se sfarseste setea de valuri

******

Cand am deznodat taina neinteleasa

Din sarutul merilor ,

Niciodata n-am crezut mai mult

In puritatea ninsorilor albastre.

Pentru iertare, am lasat  liliac ,

La sapte oglinzi – trecatoare

Spre  amiaza unui rau pierdut  .

In cuib   uitat   sub  dor .   >>>>

ÎNTEMEIERE

Mă întemeieză o tăcere.

-Domnule, vreţi tăcerea mea?

-Doamnă, nu doriţi o tăcere îngenuncheată?

-Tu, tinere, nu-ţi lipseşte o tăcere?

-Cosânzeano, ia şi tăcerea mea!

Pot să tac absolut.

Să tacă oceanele în plutirea abisului!

Să tacă munţii în înalţarea rugilor!

Să tacă pădurile în vieţuirea clorofilei!

Să tacă păsările în foşnetul aerului!

Să tacă soarele!

Să tacă noaptea!

Şi-n vidul de tăcere

Vreau să te sărut, Joe Black,

Ca strigătul luminii

Sindereză în subito. >>>>

Moto: ”Nu există un spectacol mai frumos ca cel al mării, poate doar cel al cerului sau cel din sufletul omului”(Victor Hugo)

Fericirea pentru mine începe la mare. Este o fericire care freamătă în fiecare val ce tremură, topindu-se în spume albe, dantelate, pe nisipul umed. Albastră uneori, verde peste câteva clipe, Marea Neagră îşi întinde pânza nesfârşită, limpede şi unduitoare între cer şi pământ, un ţărm ce se-nalţă cu semeţie în lumina clară a Dobrogei, cu o plajă an de an mai îngustă.

Nisipul cu sclipiri de aur şi sidef păstrează paşii noştri, cu urma lor efemeră, amintind de trecătoarea noastră existenţă prin această lume.

Câte urme ale celor ce au trăit şi au visat pe ţărmul acestei mari de legendă nu au fost şterse de valuri prin ani?

De ce iubim marea? Poate pentru că aici trăim şi regăsim un vis, un vis al omenirii, unde frumosul atinge perfecţiunea, ca orice lucru creat de divinitate, căci geniul divin coboară peste ape, le face sidefii sau azurii, roşcate sau argintii, verzi ca smaraldul sau aurii în lumina înserării. >>>>

ATENŢIE! LUNI, 20 NOIEMBRIE 2003, Remember Artur Silvestri- ”Noi suntem România Tainică ” la TVR 3, ORA 13.

Se va prezenta filmul documentar realizat de Cleopatra Lorinţiu, completat cu partea a II-a- ”Scriitorul Artur Silvestri”

• Vineri, 27 noiembrie , ora 17, în Pavilionul central al Târgului de carte GAUDEAMUS, a avut loc,  conform programului anunţat, lansarea volumelor Apocalypsis cum figuris  şi Perpetuum mobile reeditate de D-na Mariana Brăescu Silvestri într-o prezentare grafică pe măsura conţinutului literar, a volumului documentar  Artur Silvestri  – Fapta culturală (din Colectia Pro memoriam), documentar realizat de sociolog Teodora Mîndru şi prezentarea în cadtrul expoziţional al Târgului a volumului Vocaţia Căii Singuratice, de Cleopatra Lorinţiu.

• Sâmbătă, 28 noiembrie 2008, Artur Gabriel Silvestri a fost comemorat religios, la Mânăstirea Pasărea , unde  se odihneşte pe veci şi la sediul Asociaţiei ARP-Artur  Silvestri  din Bucureşti.

Sâmbătă  dimineaţa,începând  la ora 10,30, a avut loc slujba religioasă de pomenire  a lui Artur Gabriel Silvestri , întâi în biserica mare a mânăstirii (construită de Sf. Calinic) apoi la mormântul lui, acoperit cu flori de cei prezenţi, de dimineaţă.  Preoţii au sfinţit întâi, cu rugăciuni speciale şi stropind cu aghiazmă crucea  din bazalt cu efigia scriitorului în bronz, apoi, împreună cu maicile au făcut   pomenirea rugându-se şi rugându-ne toţi cei prezenţi  pentru odihna veşnică şi fericită a lui Gabriel Artur Silvestri.  Au participat rudele, prieteni,  scriitori, colaboratori veniţi de la Bucureşti cu  soţia, Mariana Brăescu Silvestri, în autocar şi în maşini personale, precum şi tatăl lui împreună cu alte rude şi prieteni de la Drăgăneşti.

• Partea  doua  a comemorării a avut loc la sediul Asociaţiei ARTUR SILVESTRI- ARP , unde ne-am întors majoritatea celor prezenţa la slujba de la Mânăstirea Pasărea.  Cum este frumos şi creştineşte, mai întâi preotul a sfinţit  noul sediu al ARP, care poartă, de acum înainte, pe bună dreptate,  numele fondatorului.
• Pe urmă, s-a făcut din nou pomenirea lui Gabriel Artur Silvestri, am înălţat cu toţii o rugăciune pentru sufletul lui şi, aşa cum se obişnuieşte , a urmat masa de pomenire, servită de această dată sub formă de bufet sudez.
• A urmat apoi un timp, nu pot spune doar un moment, foarte emoţionant: cei prezenţi  au urmărit  filmul ”Remember Artur Silvestri”, realizat de Clepatra  Lorinţiu şi difuzat pe TVR3( FIL M CARE A FOST COMPLETAT ULTERIOR CU PARTEA A II A, ŞI CARE SE VA DIFUZA LUNI, 30 NOIEMBRIE 2009, LA ORA 13, PE CANALUL TV 3). Artur Silvestri a fost astfel, din film, prezent în mijlocul celor care îl iubesc şi acum, îl apreciază şi s-au adunat pentru el şi în numele lui. Cristian Neagu, poet , scriitor, publicist, fost coleg cu Artur Silvestri , a  dat glas într-un  fel emoţiei şi sentimentelor tuturor printr-un poem dedicat lui Artur Silvestri.



• D-na Mariana Brăescu a prezentat cărţile lansate vineri la Târgul de carte şi a oferit tuturor noile apariţii editoriale Artur Silvestri –Apocalypsis cum figuris (ediţia a III a, îngrijită de Mariana Brăescu şi Artur Silvestri-Fapta culturală –documentar), şi, de asemenea,   celelalte cărţi editate în anul 2009 şi  a mulţumit tuturor celor care au participat.

Multe persoane cu care am discutat mi-a spus că au  încă sentimentul  de grup în jurul lui Artur Silvestri, sentimentul că ne cunoaştem  şi  suntem împreună în jurul  lui Artur.

Artur Silvestri, cum spun  foarte mulţi dintre prietenii, colaboratorii, discipolii lui, ne aduna în jurul lui, era centrul , liantul, cel care nu lăsa pe nimeni singur, pe nimeni în afară.

Ne adună şi acum şi ne va mai aduna încă, nu numai în jurul datelor de pomenire religioasă  , ci în jurul cărţilor,  proiectelor, publicaţiilor lui, la care putem contribui, pe care le putem citi aşa cum şi-a dorit, pe care le putem duce mai departe.

Dumnezeu să-i dea lui Artur Silvestri veşnică şi fericită odihnă, iar  celor ce îl  citesc, îl pomenesc,  duc mai departe ideile şi proiectele lui,  să le dea sănătate, putere, gânduri bune.

A consemnat

TEODORA MÎNDRU

ARTUR SILVESTRI

Scriitor, istoric al culturii, promotor cultural

(19 martie 1953 – 30 noiembrie 2008)

Luni, 30 noiembrie 2009, se împlineşte  un an de când Artur Silvestri a plecat  pe neaşteptate spre veşnicie, lăsând în urmă  o imensa durere dar şi o mare moştenire culturală: cărţi tipărite sau în manuscrise, asociaţii culturale,edituri, cel mai mare grup de presă culturală on-line, importante programe culturale în derulare.

Cărţile  lui Artur Silvestri şi despre Artur Silvestri , Casa memorială Artur Silvestri, Troiţa şi monumentul de la Ceahlău,  ansamblul monumental comemorativ din  Drăgăneşti Vlaşca de care ca sotie, m-am ingrijit, dar şi scrierile , scrisorile,  emisiunile, concertele, etc, toate acţiunile culturale   dedicate  lui Artur Silvestri de către discipoli, admiratori, prieteni, cititori, vorbesc despre valoarea marelui cărturar, despre urma adâncă lăsată de Artur Silvestri în cultura românească şi în sufletele celor care l-au iubit, îl iubesc, îl preţuiesc şi îl vor păstra mereu viu în amintire pe înţeleptul generos care a făcut atât de multe pentru oameni pe care, cel mai adesea, nu i-a văzut niciodată.

Acum, la împlinirea unui an  de când suntem mai singuri fără  Artur Silvestri , să-l pomenim creştineşte, cu o rugăciune şi o lumânare aprinsă şi, dacă este posibil, participând  la SLUJBA RELIGIOASĂ DE POMENIRE , SÂMBĂTĂ, 28 NOIEMBRIE 2009, ORA 9, la MÂNĂSTIREA PASĂREA, locul odihnei sale de veci.

Să-l pomenim pe scriitorul Artur Silvestri aşa cum şi-a dorit, citindu-i cărţile,  ducând mai departe modelul si mesajul sau.

Să ne rugăm lui Dumnezeu dă-l odihnească în pace, în împărăţia Sa!

Cu aceeaşi durere,

Mariana Brăescu Silvestri, soţie si parintii

Cel ce avea chipul unui „înger frumos, pe fruntea căruia era scris semnul Dumnezeirii”, cel ce-a visat  „visul vieţii cel chimeric”, când viaţa îi părea „un basm pustiu şi urât”, cel care a revărsat  „gândirea-i fără margini peste marginile lumii”, semănând lumină din „tainica-i simţire”, cel care prin menirea de geniu n-a  fost fericit şi n-a putut „face fericit pe cineva”, acesta este  marele Eminescu  al cărui nume  „a scăpat de  noaptea uitării”,  el fiind un simbol al eternităţii.

Suflet al poporului român, Eminescu a ridicat spiritualitatea românească  pe culmile perfecţiunii, opera sa fiind esenţa acestei spiritualităţi. Poetul şi-a propus în tinereţe să ridice un „palat poeziei şi altul dramei” ce avea ca scena istoria poporului nostru.  Eminescu  a ridicat un templu in literatura română, opera sa fiind „Ave Maria” în literatura universală.

Geniu românesc, Eminescu a pătruns pe cale universală în sufletele iubitorilor de poezie, graţie profunzimii şi armoniei versurilor sale. Opera sa poartă pecetea eternităţii, prin strălucirea imaginilor artistice şi profunzimea cugetării. >>>>

S-a vorbit mult  în ziare, la televizor şi la radio despre necesitatea de a face publice dosarele de la securitate ale preoţilor, fiindcă, vezi Doamne, ar fi divulgat secretele mărturisite de către enoriaşii lor la Sfânta Spovedanie. Totul pleacă de la o lege ce s-a dat în acest sens de către scumpii noştri parlamentari. Au socotit domniile lor că toate celelalte probleme ale ţării le-au rezolvat, doar asta o mai au şi … gata, pot apoi să doarmă liniştiţi. Toţi au început apoi să bălăcărească în presă ierarhii, preoţii, Biserica şi Sfintele Taine, mai ales Sfânta Spovedanie.

Dacă aş vorbi unor oameni  ca cei de la Gruia, care nu se spovedeau şi nu se împărtăşeau decât în ultimele momente ale vieţii, când nu mai aveau nici o speranţă de scăpare, mi-ar fi foarte greu, fiindcă oamenii  aceia nu ştiau ce este Sfânta Spovedanie. Vă vorbesc însă Dvs., cei care vă spovediţi şi vă împărtăşiţi cu sutele în timpul unui an, la cele patru posturi mari şi ori de câte ori simţiţi nevoia să vă descărcaţi sufletul. >>>>

Născătoare de Dumnezeu,Fecioară,

Milostivă fii mie,cel de ocară.

Ajută-mă Maică în această clipă grea,

Căci afară de tine nu stiu pe nimenea.
**********

Ajutorului omenesc nu mă lăsa Stăpână,

Din prăpastia pierzării,scoate-mă de mână.

La tine vin, izvor de milostivire,

Acoperamânt fierbinte-mi fii de mântuire.

Cercetării tale,Născătoare, mă-nvredniceste,

De grele ispite,Maică mă fereste.

Tulburarea sufletului,Fecioară o risipeste

Şi săgeţile nesfârsite,Doamnă,le opreste. >>>>

FEMEIA PĂMÂNTULUI
Mă-ntorc ariadnă

şi biciul ţărânii

mă-ncinge precum  o eşarfă.

Tulbur fântâna

cu răsuflarea-mi fierbinte.

Îmi ustură talpa  sărutul

cu apa din tandrul izvor,

sunt femeia ţărânii

cea de copii născătoare

ai focului… >>>>

Se spune în popor că odată cu naşterea pruncului se aprinde o nouă stea pe cerul constelaţiilor.Poate de aceea există  acolo sus un popor de stele şi aici pe pământ un cer de destine.În acest sens Monseniorul Vladimir Ghika spunea că”Omul este una dintre făpturile care se alcătuiesc cel mai încet şi care trec cel mai repede”.

Născut într-o zonă unde stelele picură un dram de noroc în scăldătoarea copilului nou născut,este vorba de satul Mreneşti, comuna Creţeni, la 12 noembrie 1959, de Sfântul Ioan cel Milostiv,Patriarhul Alexandriei,Eugen Petrescu este coborâtor dintr-o dinastie de de boieri ,daco-români-creştini –ortodocşi,descendent al Popeştilor şi Bălenilor, care l-au dat pe cronicarul Radu Popescu la 1655.Ai cărui părinţi Vasile şi Valeria, oameni gospodari şi cu frică de Dumnezeu,   ce au ştiut să-şi educe copilul în spiritul iubiri de neam , de glia străbună şi de frumosul care are şi valoare morală ce serveşte eticii sociale şi creează ethos.Fiindcă frumosul purifică, descătuşează, chiar şi atunci când este un strigăt de disperare.Il exprimă pe om, ori divinitatea.Frumosul creează astfel mereu libertate.Iar etica adevărată înseamnă libertate. >>>>

Prin credinta-n Iisus, crestinii ar trebui sa fie ca frati,

Uniti împreuna pe viata, avand o inima calma si buna,

Caci Dumnezeu ne-a creat sa fim mereu laolalta legati,

Prin credinta-n jertfa Lui pecetluita de spinii-n cununa!…

Pana cand El va reveni din Cer iar pe pamant,

Este nevoie de lupte-nclestate-n greaua furtuna,

În cortul nostru de lut, cucerit de Duhul cel Sfant,

Ca sa ne-altoiasca un suflet curat si-o inima buna…

Marturisesc ca nu exista alt Dumnezeu în afara Celui ce S-a numit „Eu sunt Cel ce sunt”; si Iisus Cristos, si Duhul Sfant! În El, eu cred!…

Fara credinta în Dumnezeu, omul este pandit de pericolul de a deveni o fiinta uscata ce nu traieste, ci se tareste zilnic ca o larva. Fara credinta esti fara de Cer! Gol pe dinauntru, cu un suflet zbarcit si nefericit! Fara iubire… >>>>

Recent, am susţinut o conferinţă publică menită a evoca elita intelectualităţii clujene în perioada interbelică. Acţiunea se înscria în ciclul de manifestări consacrate împlinirii a 90 de ani de la preluarea conducerii destinelor acestui important centru cultural, ştiinţific, artistic, universitar şi academic de către autorităţile române, ca rezultat imediat al făuririi, la 1 decembrie 1918, a statului naţional unitar român.

Am urmărit să evidenţiez, pe baza unei consistente documentări,  că perioada interbelică reprezintă domeniul de maximă afirmare a culturii şi spiritualităţii clujene, pentru că era pentru prima dată în cele peste douăzeci de secole de existenţă a acestui oraş, când majoritatea locuitorilor ei, respectiv cetăţenii de limbă română, puteau să se exprime nestingherit şi să îşi pună în valoare potenţialul lor creator.

După  cum se ştie, la scurtă vreme după evenimentul istoric de la 1 decembrie, la Cluj au luat fiinţă nu numai şcoli, licee¹ sau facultăţi în limba română, ci şi importante instituţii culturale cum ar fi Teatrul² sau Opera³ în limba română. >>>>

“Adormirea Maicii Domnului”
“Păstrarea tradiţiei” este una dintre caracteristicile poporului român.

Primite ca moştenire de la strămoşi, fără însă a li se cunoaşte data exactă sau  împrejurările în care au apărut, tradiţia, obiceiurile, multe la număr, unele cunoscute doar pe plan local, de unde şi zicala: “câte bordeie, atâtea obiceie”, sunt respectate adesea cu sfinţenie.

Voi povesti unul dintre obiceiurile locului, aşa cum l-am pomenit de când mă ştiu pe lume, la care, cu ajutorul Lui Dumnezeu am participat, trup şi suflet, şi anul acesta, 2009, în comuna mea natală Mârşani, judeţul Dolj. Este vorba de Marele Praznic al “Adormirii Maicii Domnului”, sărbătoare cunoscută şi sub denumirea de “Sfânta Maria Mare”. După cum se ştie, această sărbătoare are loc în fiecare an, la aceeaşi dată de 15 august.

Cu mic, cu mare, locuitorii comunei cu toţii de religie ortodoxă, au fost cuprinşi de febra pregătirilor pentru a slăvi cum se cuvine, după datină, “Sântă-Măria” (aşa i se spune prin părţile locului).

După  tradiţie, în acestă zi la mare cinste se află rodul viţei de vie: “de Sântă-Mărie se împart struguri”. Astfel, pe lângă feluritele bucate ce sunt puse pe colaci, cea mai mare importanţă o au strugurii. Struguri pe alese. >>>>

Ne-am aşezat la masa de Thanksgiving şi conform tradiţiei canadiene pe care o respectăm şi noi cu bună-cuviinţă, am spus fiecare pentru ce aducem mulţumiri înainte de a băga cuţitul în dolofanul curcan răsturnat în platoul din mijlocul mesei. Apoi, treptat, am alunecat cu discuţiile în comentarii şi amintiri pe tema mulţumirilor sau a curcanului.

Am început cu admiraţia pentru canadieni fiindcă nu uită niciodată să mulţumească cu zâmbetul pe buze, fie chiar şi pentru ceea ce noi socoteam absolut neînsemnat, că l-ai întrebat ce mai face, cum îi merge copilului, că i-ai admirat căţelul…Ba mai mult, am auzit cu surprindere o functionara a Bancii Guvernamentale careia i-am adresat rugamintea sa ma ajute sa descurc o greseala baneasca pe care am facut-o nestiind limba, ca in final, dupa indelungate operatiuni, imi spune:”multumesc ca mi-ati oferit prilejul sa va ajut”. Şi mi-a răsărit în minte o întamplare. Eram într-o excursie în Grecia. În Salonic, împreună cu o prietenă, Silvia, am plecat să căutăm o româncă stabilită aici şi căreia i-ar fi făcut şi ei plăcere să ne revedem. >>>>

UN EŞAFOD PENTRU BOGAŢI

Să-mpodobim eşafodul

cu florile reginei, cele mai alese

s-aşternem covoare de scrisori

de la flămânzi şi orbi …

securile s-aştepte blând

pe albe mese

şi invitat în primul rând

un cor de corbi …

***********

Să adunăm mulţimea renegată

la marea sărbătoare

veştile să umble triumfale

bătând la  poartă „vinovată” …

Voi suflete uitate!

nemângâiaţii viselor fugare … >>>>

Noutatea volumului intitulat „Atentat la veşnicie”, ediţia a II-a, 2007, e de căutat mai întâi în conţinutul său: 615 maxime şi reflecţii şi 346 recviemuri (specie literară inedită). Cu aceasta am definit şi individualitatea lui Traianus, autor a 27 de cărţi, care pune în lumină un lirism mai curând manierist, făcând loc fragmentarismului şi pulverizării senzaţiilor. Senzaţiile, când sunt prea insistent căutate, lucru care se întâmplă îndeosebi în a doua secvenţă a cărţii citate, ajung într-un fel de vitrină biografică („Eu sunt un autor de linişti sonore, foarte uşor de-ngânat la ora de maximă moarte a vieţii” – pag. 57, „Eu scriu ce-mi spune cerul şi la zori/Vulturi aruncă-n mine cu viori” – pag. 107), dar şi la amintiri laborioase, care nu se mai supun fragmentarismului pomenit, acesta rămânând o problemă de autentic şi spontan. În asemenea situaţii, bijutierul intervine pentru a şlefui şi a spori lumina, ca şi cum, peste o brăţară străveche s-ar sufla o pudră de aur. >>>>

Am primit volumul de versuri într-o împrejurare festivă, când nimic nu anunţa surprinderea de a mă regăsi în suma detaliilor sentimentale, exprimate de versurile Luizei Grama. Nici după ultimul vers citit nu am închis cartea. Retrăiam vinovăţia impardonabilă faţă de femeia iubită de mine la superlativ, buna mea Donia… Da, şi mie mi-au fost şoptite rugăminţi de genul: „Cere-mi orice,/Dar nu-mi cere să nu te mai iubesc.” (Cere-mi orice, p.5)  Apoi, în cumulul nefast al ezitărilor, când sufletul meu nu reuşea o anumită desprindere, tot ea, Donia, privindu-mi bagajele, a murmurat cu lacrimi în ochi: (lacrimi ce mă mai dor şi astăzi) „Ţi-aş spune să rămâi,/Dar mi-e teamă că n-ai să vrei/Şi-ai să mă răneşti/Încercând să găseşti o scuză/Pe care ai vrea să o cred.” (Ţi-aş spune, p.6) Am făcut această introducere cu caracter personal, pentru a se înţelege ce m-a determinat să disec sentimentalismul de o rară profunzime aflat în fiecare poezie ce întregeşte volumul Risipitor de albastru (Ed.Anamarol 2009) >>>>

M-a plantat, pe planeta Pămant, Dumnezeu,

Ca pe o  sămanţă vie, ca să-nfloresc ca un pom

Si s-aduc roade gustoase, ca mărturie că-s Om,

Cu inteligenţa din veşnicie pusă în creierul meu…

Galopez, de atunci, pe un cal sănătos de Viaţă,

Pe care am moştenit-o de la părinţi, de dimineaţă.

Părinţii o aveau ca tezaur primit de la bunicii mei,

Iar acestora li s-a dat de străbunii ce-o aveau de la Dumnezu…

Viaţa-i o călătorie ce o faci mai mult pe uscat: pe pămant, dar, uneori, în acest marş forţat, ajungi la o mare înfuriată, cu valuri ce bat cu forţă nebună ţărmurile, izbite de vant, cand înapoi nu mai poţi da; şi eşti într-o stare de suflet disperată, căci ţi-ai irosit toată energia din tine, ca să ajungi la o ţintă! Totuşi, mai trebuie să-ţi fi rămas o palpăială mică de speranţă, că vei reuşi să treci marea şi să ai din nou credinţa de siguranţă!… >>>>

„Eu sunt un creion în mâinile lui Dumnezeu.

El scrie ceea ce vrea.”

-Fericita Tereza de Calcutta-

De-o bună lacrimă de vreme, un poet se autodefineşte: Fiul Munţilor Apuseni.

În inima Şagului, în istoricul Ardeal care se poate traduce „dealul cu har”, simbioza om-natură  îşi află în creaţia lui Nicolae Nicoară Horia un temei fericit, preschimbat demult în destin.

Şi poate că Munţii Apuseni, nicicând n-au fost mai slăviţi în cântec şi-n vers decât aici, în paginile acestui poet care, cu discreţie şi har îşi transmite ca un profet, gândurile şi simţămintele, dăruite fraţilor săi de suferinţă şi de istorie, moţilor din care îşi află sorgintea.

Strigătul munţilor e implantat în fiinţa sa pentru totdeauna ca un jungher pe care trebuie să-l poarte în piept, pentru că  dacă l-ar scoate, durerea şi sângerarea ar fi fatale. E durere şi bucurie, chemare şi dor, e vis şi împlinire, suspin, loc de refugiu, loc de martiriu, biserică, icoană, altar de jertfă, credinţă, speranţă. E temelie. E Olimpul pe care se nevoieşte omul să-l urce. >>>>

DORINŢĂ…

03 Septembrie 2009.
Aşa îmi vine, Doamne, să m-ascund

Într-un Cântec tânăr şi „bolund”

Şi-acolo toată moartea să rămân,

Sufletul să nu mi-l ştiu bătrân,

Iar trupul meu, acesta, amărui,

Fie ori nu fie, treaba lui!

Cel ce zilnic îmi tot cere vamă,

Să nu-l mai  bag de-a pururea în seamă.

Cu tine, Poezia mea, vorbesc acum,

Că nu ne-aude nimenea pe drum

Şi dacă, îi voi spune verde-n faţă,

Nu mă doare, -n cotul ei de Viaţă! >>>>