ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Cel ce avea chipul unui „înger frumos, pe fruntea căruia era scris semnul Dumnezeirii”, cel ce-a visat  „visul vieţii cel chimeric”, când viaţa îi părea „un basm pustiu şi urât”, cel care a revărsat  „gândirea-i fără margini peste marginile lumii”, semănând lumină din „tainica-i simţire”, cel care prin menirea de geniu n-a  fost fericit şi n-a putut „face fericit pe cineva”, acesta este  marele Eminescu  al cărui nume  „a scăpat de  noaptea uitării”,  el fiind un simbol al eternităţii.

Suflet al poporului român, Eminescu a ridicat spiritualitatea românească  pe culmile perfecţiunii, opera sa fiind esenţa acestei spiritualităţi. Poetul şi-a propus în tinereţe să ridice un „palat poeziei şi altul dramei” ce avea ca scena istoria poporului nostru.  Eminescu  a ridicat un templu in literatura română, opera sa fiind „Ave Maria” în literatura universală.

Geniu românesc, Eminescu a pătruns pe cale universală în sufletele iubitorilor de poezie, graţie profunzimii şi armoniei versurilor sale. Opera sa poartă pecetea eternităţii, prin strălucirea imaginilor artistice şi profunzimea cugetării. >>>>

S-a vorbit mult  în ziare, la televizor şi la radio despre necesitatea de a face publice dosarele de la securitate ale preoţilor, fiindcă, vezi Doamne, ar fi divulgat secretele mărturisite de către enoriaşii lor la Sfânta Spovedanie. Totul pleacă de la o lege ce s-a dat în acest sens de către scumpii noştri parlamentari. Au socotit domniile lor că toate celelalte probleme ale ţării le-au rezolvat, doar asta o mai au şi … gata, pot apoi să doarmă liniştiţi. Toţi au început apoi să bălăcărească în presă ierarhii, preoţii, Biserica şi Sfintele Taine, mai ales Sfânta Spovedanie.

Dacă aş vorbi unor oameni  ca cei de la Gruia, care nu se spovedeau şi nu se împărtăşeau decât în ultimele momente ale vieţii, când nu mai aveau nici o speranţă de scăpare, mi-ar fi foarte greu, fiindcă oamenii  aceia nu ştiau ce este Sfânta Spovedanie. Vă vorbesc însă Dvs., cei care vă spovediţi şi vă împărtăşiţi cu sutele în timpul unui an, la cele patru posturi mari şi ori de câte ori simţiţi nevoia să vă descărcaţi sufletul. >>>>

Născătoare de Dumnezeu,Fecioară,

Milostivă fii mie,cel de ocară.

Ajută-mă Maică în această clipă grea,

Căci afară de tine nu stiu pe nimenea.
**********

Ajutorului omenesc nu mă lăsa Stăpână,

Din prăpastia pierzării,scoate-mă de mână.

La tine vin, izvor de milostivire,

Acoperamânt fierbinte-mi fii de mântuire.

Cercetării tale,Născătoare, mă-nvredniceste,

De grele ispite,Maică mă fereste.

Tulburarea sufletului,Fecioară o risipeste

Şi săgeţile nesfârsite,Doamnă,le opreste. >>>>

FEMEIA PĂMÂNTULUI
Mă-ntorc ariadnă

şi biciul ţărânii

mă-ncinge precum  o eşarfă.

Tulbur fântâna

cu răsuflarea-mi fierbinte.

Îmi ustură talpa  sărutul

cu apa din tandrul izvor,

sunt femeia ţărânii

cea de copii născătoare

ai focului… >>>>

Se spune în popor că odată cu naşterea pruncului se aprinde o nouă stea pe cerul constelaţiilor.Poate de aceea există  acolo sus un popor de stele şi aici pe pământ un cer de destine.În acest sens Monseniorul Vladimir Ghika spunea că”Omul este una dintre făpturile care se alcătuiesc cel mai încet şi care trec cel mai repede”.

Născut într-o zonă unde stelele picură un dram de noroc în scăldătoarea copilului nou născut,este vorba de satul Mreneşti, comuna Creţeni, la 12 noembrie 1959, de Sfântul Ioan cel Milostiv,Patriarhul Alexandriei,Eugen Petrescu este coborâtor dintr-o dinastie de de boieri ,daco-români-creştini –ortodocşi,descendent al Popeştilor şi Bălenilor, care l-au dat pe cronicarul Radu Popescu la 1655.Ai cărui părinţi Vasile şi Valeria, oameni gospodari şi cu frică de Dumnezeu,   ce au ştiut să-şi educe copilul în spiritul iubiri de neam , de glia străbună şi de frumosul care are şi valoare morală ce serveşte eticii sociale şi creează ethos.Fiindcă frumosul purifică, descătuşează, chiar şi atunci când este un strigăt de disperare.Il exprimă pe om, ori divinitatea.Frumosul creează astfel mereu libertate.Iar etica adevărată înseamnă libertate. >>>>

Prin credinta-n Iisus, crestinii ar trebui sa fie ca frati,

Uniti împreuna pe viata, avand o inima calma si buna,

Caci Dumnezeu ne-a creat sa fim mereu laolalta legati,

Prin credinta-n jertfa Lui pecetluita de spinii-n cununa!…

Pana cand El va reveni din Cer iar pe pamant,

Este nevoie de lupte-nclestate-n greaua furtuna,

În cortul nostru de lut, cucerit de Duhul cel Sfant,

Ca sa ne-altoiasca un suflet curat si-o inima buna…

Marturisesc ca nu exista alt Dumnezeu în afara Celui ce S-a numit „Eu sunt Cel ce sunt”; si Iisus Cristos, si Duhul Sfant! În El, eu cred!…

Fara credinta în Dumnezeu, omul este pandit de pericolul de a deveni o fiinta uscata ce nu traieste, ci se tareste zilnic ca o larva. Fara credinta esti fara de Cer! Gol pe dinauntru, cu un suflet zbarcit si nefericit! Fara iubire… >>>>

Recent, am susţinut o conferinţă publică menită a evoca elita intelectualităţii clujene în perioada interbelică. Acţiunea se înscria în ciclul de manifestări consacrate împlinirii a 90 de ani de la preluarea conducerii destinelor acestui important centru cultural, ştiinţific, artistic, universitar şi academic de către autorităţile române, ca rezultat imediat al făuririi, la 1 decembrie 1918, a statului naţional unitar român.

Am urmărit să evidenţiez, pe baza unei consistente documentări,  că perioada interbelică reprezintă domeniul de maximă afirmare a culturii şi spiritualităţii clujene, pentru că era pentru prima dată în cele peste douăzeci de secole de existenţă a acestui oraş, când majoritatea locuitorilor ei, respectiv cetăţenii de limbă română, puteau să se exprime nestingherit şi să îşi pună în valoare potenţialul lor creator.

După  cum se ştie, la scurtă vreme după evenimentul istoric de la 1 decembrie, la Cluj au luat fiinţă nu numai şcoli, licee¹ sau facultăţi în limba română, ci şi importante instituţii culturale cum ar fi Teatrul² sau Opera³ în limba română. >>>>

“Adormirea Maicii Domnului”
“Păstrarea tradiţiei” este una dintre caracteristicile poporului român.

Primite ca moştenire de la strămoşi, fără însă a li se cunoaşte data exactă sau  împrejurările în care au apărut, tradiţia, obiceiurile, multe la număr, unele cunoscute doar pe plan local, de unde şi zicala: “câte bordeie, atâtea obiceie”, sunt respectate adesea cu sfinţenie.

Voi povesti unul dintre obiceiurile locului, aşa cum l-am pomenit de când mă ştiu pe lume, la care, cu ajutorul Lui Dumnezeu am participat, trup şi suflet, şi anul acesta, 2009, în comuna mea natală Mârşani, judeţul Dolj. Este vorba de Marele Praznic al “Adormirii Maicii Domnului”, sărbătoare cunoscută şi sub denumirea de “Sfânta Maria Mare”. După cum se ştie, această sărbătoare are loc în fiecare an, la aceeaşi dată de 15 august.

Cu mic, cu mare, locuitorii comunei cu toţii de religie ortodoxă, au fost cuprinşi de febra pregătirilor pentru a slăvi cum se cuvine, după datină, “Sântă-Măria” (aşa i se spune prin părţile locului).

După  tradiţie, în acestă zi la mare cinste se află rodul viţei de vie: “de Sântă-Mărie se împart struguri”. Astfel, pe lângă feluritele bucate ce sunt puse pe colaci, cea mai mare importanţă o au strugurii. Struguri pe alese. >>>>

Ne-am aşezat la masa de Thanksgiving şi conform tradiţiei canadiene pe care o respectăm şi noi cu bună-cuviinţă, am spus fiecare pentru ce aducem mulţumiri înainte de a băga cuţitul în dolofanul curcan răsturnat în platoul din mijlocul mesei. Apoi, treptat, am alunecat cu discuţiile în comentarii şi amintiri pe tema mulţumirilor sau a curcanului.

Am început cu admiraţia pentru canadieni fiindcă nu uită niciodată să mulţumească cu zâmbetul pe buze, fie chiar şi pentru ceea ce noi socoteam absolut neînsemnat, că l-ai întrebat ce mai face, cum îi merge copilului, că i-ai admirat căţelul…Ba mai mult, am auzit cu surprindere o functionara a Bancii Guvernamentale careia i-am adresat rugamintea sa ma ajute sa descurc o greseala baneasca pe care am facut-o nestiind limba, ca in final, dupa indelungate operatiuni, imi spune:”multumesc ca mi-ati oferit prilejul sa va ajut”. Şi mi-a răsărit în minte o întamplare. Eram într-o excursie în Grecia. În Salonic, împreună cu o prietenă, Silvia, am plecat să căutăm o româncă stabilită aici şi căreia i-ar fi făcut şi ei plăcere să ne revedem. >>>>

UN EŞAFOD PENTRU BOGAŢI

Să-mpodobim eşafodul

cu florile reginei, cele mai alese

s-aşternem covoare de scrisori

de la flămânzi şi orbi …

securile s-aştepte blând

pe albe mese

şi invitat în primul rând

un cor de corbi …

***********

Să adunăm mulţimea renegată

la marea sărbătoare

veştile să umble triumfale

bătând la  poartă „vinovată” …

Voi suflete uitate!

nemângâiaţii viselor fugare … >>>>

Noutatea volumului intitulat „Atentat la veşnicie”, ediţia a II-a, 2007, e de căutat mai întâi în conţinutul său: 615 maxime şi reflecţii şi 346 recviemuri (specie literară inedită). Cu aceasta am definit şi individualitatea lui Traianus, autor a 27 de cărţi, care pune în lumină un lirism mai curând manierist, făcând loc fragmentarismului şi pulverizării senzaţiilor. Senzaţiile, când sunt prea insistent căutate, lucru care se întâmplă îndeosebi în a doua secvenţă a cărţii citate, ajung într-un fel de vitrină biografică („Eu sunt un autor de linişti sonore, foarte uşor de-ngânat la ora de maximă moarte a vieţii” – pag. 57, „Eu scriu ce-mi spune cerul şi la zori/Vulturi aruncă-n mine cu viori” – pag. 107), dar şi la amintiri laborioase, care nu se mai supun fragmentarismului pomenit, acesta rămânând o problemă de autentic şi spontan. În asemenea situaţii, bijutierul intervine pentru a şlefui şi a spori lumina, ca şi cum, peste o brăţară străveche s-ar sufla o pudră de aur. >>>>

Am primit volumul de versuri într-o împrejurare festivă, când nimic nu anunţa surprinderea de a mă regăsi în suma detaliilor sentimentale, exprimate de versurile Luizei Grama. Nici după ultimul vers citit nu am închis cartea. Retrăiam vinovăţia impardonabilă faţă de femeia iubită de mine la superlativ, buna mea Donia… Da, şi mie mi-au fost şoptite rugăminţi de genul: „Cere-mi orice,/Dar nu-mi cere să nu te mai iubesc.” (Cere-mi orice, p.5)  Apoi, în cumulul nefast al ezitărilor, când sufletul meu nu reuşea o anumită desprindere, tot ea, Donia, privindu-mi bagajele, a murmurat cu lacrimi în ochi: (lacrimi ce mă mai dor şi astăzi) „Ţi-aş spune să rămâi,/Dar mi-e teamă că n-ai să vrei/Şi-ai să mă răneşti/Încercând să găseşti o scuză/Pe care ai vrea să o cred.” (Ţi-aş spune, p.6) Am făcut această introducere cu caracter personal, pentru a se înţelege ce m-a determinat să disec sentimentalismul de o rară profunzime aflat în fiecare poezie ce întregeşte volumul Risipitor de albastru (Ed.Anamarol 2009) >>>>

M-a plantat, pe planeta Pămant, Dumnezeu,

Ca pe o  sămanţă vie, ca să-nfloresc ca un pom

Si s-aduc roade gustoase, ca mărturie că-s Om,

Cu inteligenţa din veşnicie pusă în creierul meu…

Galopez, de atunci, pe un cal sănătos de Viaţă,

Pe care am moştenit-o de la părinţi, de dimineaţă.

Părinţii o aveau ca tezaur primit de la bunicii mei,

Iar acestora li s-a dat de străbunii ce-o aveau de la Dumnezu…

Viaţa-i o călătorie ce o faci mai mult pe uscat: pe pămant, dar, uneori, în acest marş forţat, ajungi la o mare înfuriată, cu valuri ce bat cu forţă nebună ţărmurile, izbite de vant, cand înapoi nu mai poţi da; şi eşti într-o stare de suflet disperată, căci ţi-ai irosit toată energia din tine, ca să ajungi la o ţintă! Totuşi, mai trebuie să-ţi fi rămas o palpăială mică de speranţă, că vei reuşi să treci marea şi să ai din nou credinţa de siguranţă!… >>>>

„Eu sunt un creion în mâinile lui Dumnezeu.

El scrie ceea ce vrea.”

-Fericita Tereza de Calcutta-

De-o bună lacrimă de vreme, un poet se autodefineşte: Fiul Munţilor Apuseni.

În inima Şagului, în istoricul Ardeal care se poate traduce „dealul cu har”, simbioza om-natură  îşi află în creaţia lui Nicolae Nicoară Horia un temei fericit, preschimbat demult în destin.

Şi poate că Munţii Apuseni, nicicând n-au fost mai slăviţi în cântec şi-n vers decât aici, în paginile acestui poet care, cu discreţie şi har îşi transmite ca un profet, gândurile şi simţămintele, dăruite fraţilor săi de suferinţă şi de istorie, moţilor din care îşi află sorgintea.

Strigătul munţilor e implantat în fiinţa sa pentru totdeauna ca un jungher pe care trebuie să-l poarte în piept, pentru că  dacă l-ar scoate, durerea şi sângerarea ar fi fatale. E durere şi bucurie, chemare şi dor, e vis şi împlinire, suspin, loc de refugiu, loc de martiriu, biserică, icoană, altar de jertfă, credinţă, speranţă. E temelie. E Olimpul pe care se nevoieşte omul să-l urce. >>>>

DORINŢĂ…

03 Septembrie 2009.
Aşa îmi vine, Doamne, să m-ascund

Într-un Cântec tânăr şi „bolund”

Şi-acolo toată moartea să rămân,

Sufletul să nu mi-l ştiu bătrân,

Iar trupul meu, acesta, amărui,

Fie ori nu fie, treaba lui!

Cel ce zilnic îmi tot cere vamă,

Să nu-l mai  bag de-a pururea în seamă.

Cu tine, Poezia mea, vorbesc acum,

Că nu ne-aude nimenea pe drum

Şi dacă, îi voi spune verde-n faţă,

Nu mă doare, -n cotul ei de Viaţă! >>>>

Deşteptătorul îngână alene o melodie ambientală plăcută şi se îmbujorează în culori pastelate, ton în ton, ca la baia populară  de aburi. Barbu cască şi se întinde cinci minute. Are grijă să respecte măcar în linii mari instrucţiunile din cartea de yoga.

Îi vine greu să se dea jos din patul cu saltea modelată după conturul coloanei sale vertebrale, anume conceput ca să-i faciliteze odihna plăcută. Odată ajuns în baie, întinde mecanic mâna spre tubul cu pastă de dinţi hi-tec, protecţie maximă cu înălbitori şi întăritori de smalţ. Ca să poată zâmbi mai târziu fără complexe, dacă-i vine.

La micul dejun consumă un iaurt cu culturi benefice, care-l ajută  să meargă regulat la WC. Ca să aibă o zi bună, fără dureri de stomac. Bea o cafea fără cofeină, îmbogăţită cu extracte de ginko. Îmbunătăţeşte memoria şi combate senilitatea.

Aruncă  ambalajul de la iaurt în sacul de deşeuri recuperabile şi depune cana de cafea în maşina de spălat vase. Pentru un consum economic. Şi ca să cruţe planeta. □ >>>>

PRIMESTE-MA, DOAMNE

Primeste-ma, Doamne, la Tine-n pustie,

Naprasnic e gerul, arsita e vie,

Dar bland este chinul, si-atat de frumos

Cand Fata Morgana e Domnul Hristos!

**********

Aspidele toate, de musca, aici,

Cei mari, de te-alunga, te scuipa, cei mici –

De foc, de e cerul, o, cat de milos,

Nisipul sub talpa, e Domnul Hristos!

**********

De-ti sangera ochii, nisipul, in gura

De-ti toarna pustia, si viata iti fura,

Lumina memoriei te –nvie, duios,

Cand moartea e vie, in Domnul Hristos! >>>>

În vara lui 2002, poeta şi eseista Camelia Tripon participă la Palatul Culturii din Târgu Mureş, la lansarea atlasului „Hărţile adevărului”. Într-o sală plină până la refuz, aceasta ia cuvântul şi se pronunţă plină de curaj, în apărarea valorilor trecutului neamului nostru. Mesajul ei profund şi spontan are atunci, puterea de a impresiona şi a inspira o  asistenţă numeroasă, care îi apreciază în mod pozitiv şi cu discernământ, intervenţia. Camelia Tripon s-a născut pe 4 august 1957, la Brăila – “Oraşul cu salcâmi” al lui Mihail Sebastian – într-o familie de intelectuali. Tatăl – doctor în agronomie, dar şi poet şi publicist, iar mama, o pasionată de beletristică, autoare, în anii ’80, a două romane – îi asigură Cameliei Tripon o educaţie solidă. Alături de dascălii minunaţi pe care îi are la gimnaziu şi liceu, părinţii îi insuflă viitoarei poete şi prozatoare, dragostea pentru istorie şi literatură. Printre eseurile şi poemele scrise de Camelia Tripon se numără „Să ne preţuim strămoşii”, „La izvoarele Milcovului”, „Îmbrăţişarea >>>>

IZVORUL DIN TUGĂ
Când cântă guguştiucul printre blocuri

îmi aduc aminte cum la mine-n sat

juca, în aer, fagure, căldura,

iar eu mergeam, cu tata, la arat.

Tata-ntorcea cu plugul brazde lungi

iar eu eram cu gândul doar la masă

când boii se vor odihni şi vor bea apă

şi noi vom sta sub salcia pletoasă.

Tata-mi spunea atunci poveşti cu zâne

iar eu beam apă rece dintr-o tugă

de pe ştergarul alb, pe iarba verde,

mâncam cu poftă ceapă, mămăligă…

Dar tata nu mai e, nu e nici plugul,

nici boii ce trăgeau din greu la jug,

curtea-i pustie, casa stă  să cadă

iar buruiana creşte din belşug. >>>>

Octavian Curpaş n-a repovestit, până acum, basmul lui Andersen, dar e oricând dispus să istorisească pe-ndelete despre cărţi pe care le-a citit. Şi spune cu atâta har, încât nu încape îndoială că operele comentate au fost vrăjite de mâna cui le-a scris, spune despre cărţi pe care mulţi dintre noi niciodată nu le vor citi, ele negăsindu-se prin părţile noastre. Ţi le închipui, după descrierea lui, extraordinare, dar le ştii inaccesibile, cel puţin pe moment, şi e ca şi cum luminile spiritului emise de ele ar fi de-adevăratelea lumini fastuoase şi intangibile ale unei perdele boreale născute din ionizarea emisiunilor minţii sub influenţa radiaţiilor fanteziei (conform definiţiilor fizicii).

Cronicile literare ale lui Octavian Curpaş sunt, de obicei, ample, lucru care dă impresia de redare în detaliu a volumului prezentat, unii crezând chiar că nu mai au nevoie să citească  şi cartea, ceea ce nu e şi adevărat. Octavian Curpaş are un spirit sintetic. El prinde imediat fondul mesajului şi, pe lângă aceasta, optează totdeauna să realizeze monografii concise. >>>>

SIMFONIA CUVINTELOR

La porţile gândurilor,
Cuvintele înflorite călătoresc
Prin tărâmuri ştiute şi neştiute.
*********
Purtătorul Luminii Cuvintelor,
A simfoniei cereşti, ne trimite
În dar punţi de iubire…
*********
Nimeni nu vâsleşte pe norii cerului.
*********
Cuvintele de lumină,
Altar nemuritor,
Înăbuşă răul din interior,
Muguri de viaţă rodind. >>>>

MOTTO: „A iubi inseamna a suferi si cum multi fug de suferinta putini stiu sa iubeasca” (Emil Cioran)

S-a scurs şi această tulburătoare toamnă, care nu a vrut să ne părăsească, rămânând cu noi o îndelungată perioadă şi dăruindu-ne aproape tot ce poate dărui mai mult anotimpul de toamnă. Au fost dimineţi însorite şi multe după amiezi plăcute, când nobila doamnă toamna, te îmbia să o însoţeşti pe străzi, pe cărări neumblate, răscolind totul spre a te impresiona şi în final, atingându-şi ţelul, te răscolea pe tine însuşi, te făcea să devii mai bun, mai puţin imun la toate podoabele cu care ne înconjoară. Arborii te însoţesc pretutindeni şi nu eşti niciodată singur, chiar dacă tu vrei să fi singur, iar Bega, mereu agitată, te invită să-i urmezi cursul şi îţi răsplăteşte amabilitatea printr-un concert simfonic unic, care nu s-a născut încă , în notele celor mai iscusiţi compozitori. E concertul liniştii şi al zbuciumului prin care fiecare din noi trece. >>>>

POEZIE

Ce-as fi putut sa-ti spun?

Eu nu ceream lumina noptii Tale;

Prea mandru as fii fost…

Dar,nu era in glasul vocii de petale,

Nimic fara de sens,si far-de rost;

Ma mangaiai, fara sa vrei,cu ochii,

Duiosi-intunecosi, de luminosi;

Aveai in ei,desenul unei rochii,

Din invizibil,fir de peruzea…

As fii dorit ceva,fara de nume,

Sa defineasca,ale marii spume,

Si sa-ti arate,pretuirea mea…

In fata valvotaii de Ondine,

Ce se impurpurau, toate, in tine, >>>>

HOINARI PRIN NOAPTE
Pe aripi de lumină
m-ai purtat-tu,
fur al nopţii,
ca să străbat
lumi după lumi,
ceruri după ceruri
şi să mă adăp
din izvorul nemuririi.
Sufletul meu-fântână nesecată-
l-ai hrănit cu albe petale,
te chem din nou,
fur al nopţii,
să hoinărim
prin ţara dintre lumi
ca doi hoinari
flămânzi de stele. >>>>

TOAMNEI
Îţi voi aduce acasă ploile

Şi frunze îţi voi răvăşi prin păr,

Toamnă, fată  nebună,

Voi culege fructe şi brumă

Din ochi tăi plânşi

Şi le voi ascunde în cămară,

Aşa cum cerneala o ascund

În spatele scrisului.

Ştiu că şi  ţie îţi e greu

Să vezi păsări plecând,

Să asculţi  îndepărtatul lor ţipăt,

Al neintoarcerii uneori. >>>>

VERSURI DE TOAMNǍ

Bǎtrânul teasc topind arama

Într-un izvor  de tǎmâioasǎ,

De bucurie, cu pastrama,

I-a invitat pe toţi la masǎ :

***********

Ca şi un fur, printre muşcate

Vǎrsându-şi auru-n odaie,

Soarele-n cer, peste bucate

Se-alintǎ blând cu-a lui vǎpaie ;

***********

Pe searǎ, stelele-ntr-un car

Toate coboarǎ-ncetişor,

Iar cǎlǎuzǎ le e doar

Mireasma pâinii din cuptor ; >>>>

Arşiţa minimaliza universul. Soarele, protector al vieţii, ucide.
Duminică: mic dejun în familie, prânz…tot aşa, siesta! O nouă zi, totuşi copie a celei de ieri, a celei de alaltăieri, a întregii saptamani( de fapt). Să sper că noua săptămână va fi altfel!? Vacanţă, concediu: ce mult am aşteptat şi ce bine venite păreau să fie! Am o jumătate de oră a mea, numai a mea! Mă aşez la calculator: vreau să comunic, să-mi alimentez dorinţa de noutate, vreau să simt pulsul zilei de azi,”trăiesc clipa”!
Sunt FEMEIE, sunt mamă “înger fără aripi”( aşa mă simte fiica mea), sunt dascăl, sunt mândră că în astfel de zile pot oferi un sprijin, o mângâiere, o alinare, chiar dacă” binele nu se face cu de-a sila”, iar ceea ce ţie iţi pare bun, celui de lângă tine nu i se potriveşte!…
norul învinge, canicula este momentan alungată, sunt obosită, simt nevoie de odihnă, de alunecare în braţele lui Moş Ene. >>>>

Amintirile vin în galop peste mine, cu vuiet, precum roibii sălbatici în pusta fără sfârşit, mânaţi de sperietura neprietenului tunet al cerului mânios, în dezlănţuirea sa.

În ceasuri de răgaz, copilăria intră peste mine cu năvala de chiote, de hazuri, de genunchi juliţi, ce n-au timp să doară.

De timpuriu am intrat întro ţară a fericirilor, unde  între jocurile, cu  farmecul şi bucuriile lor, o tot întrebam pe moşica de ce lăcrămează aşa de uşor, chiar şi atunci când era să pornească o nuntă, la biserică, anunţată de strigăturile de bucurie ale  druştelor şi ale vătăjeilor ce purtau plosca cu rachiu în mână, cinstind şi chemând pe toţi la evenimentul sărbătorit de  satul întreg.

Moşica întotdeauna ofta şi-mi spunea că aşa e neamul nostru; plângem şi la bucurii, că n-a  avut parte de prea multe  după cât şi-aduce aminte.

Şi moşii şi strămoşii ei, pe care-i mai prinsese, au tot fost năpăstuiţi de soartă. Şi tot ea adăuga; „da’ tu, draga moşâcăi, ai sâ trăieşti altfeliu, că io tot mă rog  să-ţi lumineze Domnul mintea şâ cărărili,  iară tu sâ îmbli cu mari bagari di samă în lumea asta, >>>>

Iubesc doar acea inteligenta fara fisura, care nu permite falsurilor sa se fofileze, sa se strecoare printre ridurile si crapaturile ei. Acea inteligenta taioasa, necrutatoare, in preajma careia orice minciuna face subit atac de cord si moare. Nu cred decat in inteligenta iubitoare de adevar, chiar daca adevarul are uneori aparenta minciunii asa cum minciuna aproape intotdeauna are aparenta adevarului. Asa-zisa inteligenta care iubeste minciuna, fie ea si convingatoare, este o falsa inteligenta asa cum minciuna e un fals adevar. Adevarul cu majuscula e Unul singur si El coboara din Cer. Toate celelalte “adevaruri” ori sunt provizorii, relative, ori sunt false si duc intr-un labirint fara iesire.

De aceea, niciodata cunoasterea umana nu va atinge cunoasterea absoluta, rezervata

exclusiv lui Dumnezeu, cunoastere la care insa eram conectati in starea de gratie in care ne aflam in Paradis, inainte de caderea in pacat, si din care ne hraneam intr-o forma ingenua, asa cum se hraneste pruncul in pantecul matern. >>>>

În una din excursiile organizate cu pelerini români la Locurile Sfinte creştine din Israel, am avut marea bucurie de avea ca şofer, şi, în acelaşi timp, ghid pe autocar, unul din cei mai profesionişti angajaţi ai companiei Egged (se citeşte Eghed), israelian originar din România. Pe când mă aflam în Valea Hozevei din Deşertul Iudeei, am profitat de o pauză şi am stat de vorbă cu şoferul autocarului, licenţiat în istorie. Cu mâna stângă conduce volanul, iar cu mâna dreaptă ţine microfonul. Nu mai vorbesc de faptul că este o enciclopedie, mai ales în cunoştinţe de istorie şi geografie.

- Stimate domn, vă rog să vă prezentaţi pentru cititorii români de pretutindeni, apoi să ne relataţi câte ceva despre aceste pelerinaje cât şi despre activitatea dumneavoastră, atât la compania unde lucraţi cât şi cu pelerinii români la locurile sfinte.

- Mă numesc Victor Camil şi sunt venit în 1976 în Ţara Sfântă, dar, în ”timpul liber”, o fac, cum se spune, pe şoferul – ghid, cu pelerini români. Îmi place ceea ce fac şi fac parte din ceea ce se cheamă un Israel – asociaţie, care înseamnă un Israel frumos. >>>>

Fiind un scriitor/artist plastic/om de cultură cu o bogată experienţă, cum vedeţi raportul biografie/livresc în ceea ce vă priveşte. Vă puteţi face un autoportret în puţine cuvinte – un CV sentimental?

Omul de cultură este copilul durerii,spunea Constantin Tsatsos.Tot ce am trăit a trecut mai înainte prin durere,chiar şi bucuriile.La baza edificiului de mai târziu,pe care l-am construit cu ajutorul creaţiei se află o rană.Fiindcă şi atunci când construim o casă, un monument producem o  rană Pământului ,prin săparea temeliei.Viaţa mea a fost consacrată artei cuvântului şi aceasta îmi aminteşte de rana care înseamnă pentru mine începutul rotniciei, şi în final bucuria lucrului bine făcut.

Revoluţia din 1989 ne-a aruncat direct şi brutal într-o lume guvernată de materialitate, uneori chiar sălbatică. Am fost/suntem pregătiţi pentru aceasta? Cum au stat lucrurile în cazul dv.? >>>>

„Micul paradis poate fi oriunde acolo unde omul sfinţeşte locul” – spunea  Ana Călin Almăşanu.

Dar, faptul că fiecare om născut pe pământ, are un loc numai al său, loc de reîntoarcere şi odihnă, loc de binefacere sufletească, unde nu se mai simte străin şi pribeag prin valea de lacrimi în care este nevoit să trăiască în pelerinajul său spre Patria cerească, este un Dar special făcut de pronie.  Şi locul acela special, se numeşte, desigur, ACASĂ. Oriunde ar fi acest ţinut miraculos oricât de departe  ne-am afla, el se numeşte la fel. În toate limbile, la fel. ACASĂ, este echivalentul naşterii şi al copilăriei, este tot una cu maica, tot una cu neamul, cu limba, cu patria şi cu fraţii tăi, cu cele dintâi vorbe rostite şi cu primii paşi prin ograda bunilor şi străbunilor. Primele jucării, sânul neprihănit, poveştile leagănului, lacrimile mamei, înseamnă întreg universul închipuit la sclipătul stelelor. >>>>

Firicelul de nisip auriu – delicat şi discret – din clepsidra situată pe un raft în faţa mea, chiar în dreptul ochilor pironiţi obsesiv asupra ei, se scurgea dureros de lesne, cu nepăsare… şi tot nu puteam să realizez cum se petrecuse vremea mea. Atâţia musafiri se perindaseră prin palida-mi viaţă!!! Le deschisesem, la diverse unghiuri, uşa sufletului, unii ospătându-se cu lăcomie până la leşinul dezmăţului afurisitor cu toate afectele, mereu proaspete, asezonate momentului fugarei vizite…, dar ceasul plecării se anunţă – nimic aici nu e nemuritor, nu-i aşa? – cu neclintire, nu mai suporta nici un moment de amânare.

Mă  regăseam din nou singură, în aşteptarea noilor degustători de arome energetice necunoscute. Închid uşa o vreme, ca să mă realimentez de la canalul inepuizabilei, tămăduitoarei şi parentalei lumini, care-mi umpluse în scurtă vreme casa de norii anihilatori, purificatori – uşori şi jucăuşi – gata să reîmprospăteze aerul îmbâcsit de încărcătura emoţională, asemenea apei slinoase din troaca porcină. >>>>

Ştiinţa la porţile fanteziei, fantezia la porţile ştiinţei (I)

Mă  pregătesc să scriu un foileton – utopic – descpre lumea de mâine în variantă personală, am să-l fac în colaborare – metaforică – cu ilustrul Thomas Morus, deocamdată însă, stârnit de un „grupaj” (dosar) din minunata revistă „Science et vie” şi de o vizită în suburbiile oraşului universitar Oxford, mă simt tentat să cârmesc spre alte orizonturi, unele în care ştiinţa şi imaginaţia se întreţes, derutând atât casta savanţilor cât şi, veţi vedea, breasla scriitorilor de science fiction. Se întâmplă că eu lucrez pe marginea ambelor „felii” de cultură, aşa că ştiu ce spun.

Mă  explic.

Ca scriitor de SF îmi pot permite toate libertăţile, cu condiţia să mă menţin într-un cadru logic, acela pe care l-am inventat la primele pagini ale povestirii sau romanului şi, desigur, să nu fiu absurd în ipoteze, ceea ce m-ar trimite la categoria scriitor de „fantasy” (vezi „Stăpânul inelelor” sau seria Harry Potter). >>>>

Ce titlu inspirat a putut alege Elena Buică pentru cel de-al patrulea volum al său! Oglindiri…Acum când cunoaşterea s-a înmulţit şi scrieri elevate bazate pe date ştiinţifice vorbesc despre oglinzile noastre interioare, putem privi adâncul omenesc cu mai mare uşurinţă şi convingerea că nu greşim. Noi, întocmai ca o oglindă reflectăm ceea ce este în jurul nostru, de aceea în mod instinctual căutăm frumosul atât în natură cât şi în oamenii cu care venim în contact.  Exact acest lucru esenţial l-a remarcat demult doamna profesoară de limba română, preocupată nu numai de domeniul filologiei ci asa cum rezultă din scrierile sale este înzestrată cu o deosebită cultură universală ale cărei seminţe, întocmai ca în parabola Semănătorului, au căzut pe terenul roditor al unui suflet cald, plin de dragoste şi putere de comunicare faţă de elevii săi, de colegi de oamenii printre care  a trăit şi locurile pe care i le-a rânduit viaţa să le sfinţească prin prezenţa sa şi să le eternizeze chiar prin scrierile sale încărcate de iubire. >>>>

Cetatea este în mod universal simbolul refugiului. Este şi simbolul locului. Încă de la început, cetatea a reprezentat pentru omenire o zonă fortificată, o fortăreaţă care adăposteşte de primejdii. Aici se produce “comunicarea privilegiată între sufletul omului şi Divinitate”.

“Povăţuieşte-mă. Ai fost nădejdea mea, turn de tărie în faţa vrăjmaşului”(Psalm 5)

CETATEA LUI  BUCUR

Cine îşi mai imaginează azi, acel început cu un cioban, cântând la fluier , însoţindu-şi mioarele pe malul Dâmboviţei?

Poate doar, reînnoindu-se acea imagine prin sunete de carnaval, declanşate în perimetrul Curţii Vechi, într-un fastuos spectacol, ce poate reînvia vremuri idilice!

Să ne amintim apoi de ceremonialurile domneşti, de la urcarea pe tron a lui Mircea Ciobanu(1545-1554). Stau mărturie şi ruinele de la Curtea Veche, ridicată de Vlad Ţepeş(1456-1462), cel care a atestat întâia dată, în 1459, capitala ţării. Toate acestea , au încă puterea să ne stârnească imaginaţia, gândindu-ne la spectacolul prin care voevozii erau unşi pentru a domni cu credinţă, în cel mai vechi edificiu al Bucureştiului, biserica sfârşitului de veac al 16-lea, ctitoria lui Mircea Ciobanu, lăcaş care a rămas în picioare, >>>>

Icoană  Făcătoare de Minuni,

Cu Sfântul Duh tu mă cununi…

Bisericuţa Dintr-un Lemn lăstar

Îţi e prin secolii de jar…

Din Athos fulgerata-i neamul Basarab

Ţâşnind nu pe vreun bidiviu arab,

Ci absorbită de-un ciclon albastru:

Dorul de Dumnezeu-Cuvântul, ochiul-astru…

Într-un stejar plantat de Noe poposit-ai,

Tainele sfinte le-ai cernut prin sita-i –

Potop de frunze-îngeri… Tu mă  iartă,

Icoană  bizantină-n iie, treaptă

Spre Calea mântuirilor celeste

În Orion clipind, în Cea ce este

Neprihănită. Precista Marie,

Botează-mă-n lumina veşnic vie

Şi gândurile hâde, păcătoase

Dezbracă-le de humă şi de oase –  >>>>

POEM PENTRU FIINŢĂ…

30/31 iulie 2009.

„Născută pentru niciodată”,

Trăind aici pentru nicicând?

O Viaţă numai ţi-a fost dată,

A doua, nu se ştie când…

Întotdeauna ia aminte,

Există mai duruţi ca noi,

Drumul nu merge înainte,

Drumul nu merge înapoi

De nu sunt paşii tăi pe el

Şi  gândul să le dea putere,

De nu-i Iubire într-un fel,

În Celălalt nu-i mângâiere…

De ce te-ascunzi în Cerul tău,

Biet bulgăr înstelat de tină,

De ce să-ţi pară veşnic rău

Tot suspectându-te de vină? >>>>

ASCULTA-TI INIMA!

Stiintele vorbesc de departari,

De infinite spatii virginale,

Lagand cu gandul punte de carari –

Cercam al vesniciei cale!

E timpul rau pierdut

Intr-un haotic spatiu?

Ori noi suntem oriunde inceput

De timp si loc in vesnic naufragiu?

De viata eu mi-o fac,

Segment de masurare,

Crestez ani dupa plac

Pe-a timpului carare,

Apoi cobor in mine:

“Adanc de diamante,

Neinceput depozit de-aurifere mine,

Iubiri in zacaminte si intuiri savante!

Si fiece fiinta, >>>>

M-a plantat, pe planeta Pămant, Dumnezeu,

Ca pe o  sămanţă vie, ca să-nfloresc ca un pom

Si s-aduc roade gustoase, ca mărturie că-s Om,

Cu inteligenţa din veşnicie pusă în creierul meu…

Galopez, de atunci, pe un cal sănătos de Viaţă,

Pe care am moştenit-o de la părinţi, de dimineaţă.

Părinţii o aveau ca tezaur primit de la bunicii mei,

Iar acestora li s-a dat de străbunii ce-o aveau de la Dumnezu…

Viaţa-i o călătorie ce o faci mai mult pe uscat: pe pămant, dar, uneori, în acest marş forţat, ajungi la o mare înfuriată, cu valuri ce bat cu forţă nebună ţărmurile, izbite de vant, cand înapoi nu mai poţi da; şi eşti într-o stare de suflet disperată, căci ţi-ai irosit toată energia din tine, ca să ajungi la o ţintă! Totuşi, mai trebuie să-ţi fi rămas o palpăială mică de speranţă, că vei reuşi să treci marea şi să ai din nou credinţa de siguranţă!… >>>>

AVC

(Accident vascular cerebral)

Uitasem cuvintele sfinte

Pe care să le adun mi-au trebuit ani

Acum numai gestul ca un părinte

Prea bun făcea semne cui întreba

Avere vedere cădere

Acum ce interes mai aveam

Când uitasem şi cum mă  numisem

Mai ales de mine mă-ndepărtam…

În timpul neprevăzutelor crize

Şi eram singur şi înnotam

Într-o tulbure apă o vreme

Până ce târăş de pe jos mă strângeam.

Târâş şi lipsit de voinţă

Culoare vânzare alerge

Cel care mai putea alerga aveam

Nici o voinţă: trecutul era inutil,

(din memoria se ştergea singur….) >>>>

În măsura în care epoca de la începutul sec. al-xx-lea este o operă  interesantă, ea este o operă  tragică, o perioadă de joncţiune, când viaţa socială se situează între glorie şi ameninţări, viitorul este nesigur, iar prezentul  este dramatic.

Este perioada ce conţine starea latentă, idiosincrozii care vor prolifera. Această situaţie nu se explică numai prin invazia socialului, explicaţia trebuie căutată şi în impertinenţa nulităţilor, a mediocrităţilor, ca şi în invidia spiritelor primare şi agresive care nu şi-au putut recunoaşte limitele şi nu au putut suporta gloria naţională a altora ca: Eminescu, Maiorescu, Coşbuc, Blaga, Barbu, Caragiale, ce au fost învinuiţi de plagiat şi mimetism, contestaţia mergând până la anularea personalităţii creatoare, a contribuţiei lor la dezvoltarea literaturii noastre.

Numit “Moliére al românilor” încă din timpul vieţii de către Haşdeu, Caragiale nu a scăpat de acuzaţia nedreaptă  şi gratuită de plagiat. Două tabere stăteau în luptă faţă în faţă: valoarea şi nonvaloarea; situaţia nu era de tragedie, căci forţele implicate nu aveau deopotrivă dreptate, nu erau justificate de un ideal, situaţia era de tragicomedie. Pentru Caragiale atacul a venit pe neaşteptate însă ca un arbore falnic îşi adună sevele, ripostează: Realitatea văzută din partea ei comică, în opera sa dramaturgică şi epică, îşi dezvăluia şi partea tragică, imprevizibilă şi nedreaptă. >>>>

Cu arta desăvârşită a detaliului pictural, poetul timişorean Marcel Turcu transmite, dintr-o fugară impresie de călătorie,  un sentiment al realului nu prea uşor de suportat. Obişnuit al călătoriilor lungi, prin meleaguri îndepărtate, notează – cu o fină ironie – chipul nehotărât şi, totuşi nu lipsit de o anume îndrăzneală, al emigrantului rătăcitor:

„Îl însoţeau şi trenurile şi gara –

Chiar şi iubita sa, pe nume: Buzunara !…”

Privit de departe, acel oraş nordic pare segmentat în peisaje care se succed într-un magic caleidoscop, într-o ordine care are mai degrabă caracter aleatoriu decât strict cronografic. Despre emigrant, nu ştim a spune prea multe lucruri… Despre prietena sa – chiar mai puţin. Se insinuează cumva, dincolo de cuvânt, o existenţă destul de furtunoasă, cu perioade lungi în care se trăieşte din mai nimic, dar cu o continuă tensiune sufletească din care nu se prea poate ieşi…

„Se zugrăvea: plutea în aer un curând serios al incintei – un metropolis;

Părea un cazinou dezafectat; o farmacie croma şi neutral…” >>>>

Se spărsese orizontul în milioane de cioburi… Căldura infernală picura dogoare pe obrajii nebărbieriţi, iar bărbatul îşi spuse drace, aş da orice pentru o cişmea. Să-mi pun ceafa sub şuvoi, apoi să mă întorc cu gura deschisă şi să înghit în neştire. Ce dracu’, nici ţâşnitori nu mai există… E drept că autostrada tăia în două un decor din care nu ieşeau în evidenţă decât mărăcinii şi ceva tufişuri plictisite de atâta stat pe loc, aşa că apariţia unei ţâşnitori nu putea să fie decât cel mult o iluzie extrasă din creierul perpelit al unui călător însetat. Călător, am spus? Nimic mai fals… Bărbatul nu era echipat corespunzător, nu avea nici măcar nelipsitul rucsac. De fapt şi de drept, rămăsese fără benzină – cu toate că alimentase chiar după ce plecase de-acasă! – şi, fiindcă ştia că între cele două benzinării din ţinut nu erau mai mult de patru kilometri, se decisese să pornească pe jos. Acum regreta hotărârea luată, din două motive. Unul era acela că avusese o sticlă de suc, de cinci sute de mililitri şi nu-i ajunsese nici pe o măsea. Al doilea motiv îi sfredelea creierul de câteva minute. Dacă un om merge, hai să zicem, cu cinci kilometri pe oră, să zicem că aşa merge el, în pas vioi, iar eu merg acum cu vreo trei, că de-abia mă târăsc din cauza zăpuşelii, rezultă că tot aş fi reuşit să ajung deja la blestemata aia de benzinărie. Iar benzinăria nu e… >>>>

POEM

Te-am aşteptat

şi fiecare clipă de aşteptare

a purtat numele veşniciei.

Te-am plâns

până  când am devenit lacrimă.

Te-am dorit

până  când m-am născut din nou

şi am purtat numele dorului.

Te-am iubit

de cred că până şi lui Dumnezeu

i-a fost sete de atâta iubire.

Şi tu niciodată

n-ai venit

respirarea mea…  >>>>

Reinventează clipa

Clipa de rătăcire când timpul nu mai contează ,când durerea ne aminteşte că suntem oameni.

Lasă gândul  care sfredeleşte fără încetare.

Apropie-te cu paşi de lumină.

Cauţi ceea ce nu poţi avea.

O revedere tainică ,speranţa care te ţine in viaţă.

Durerea unei clipe tainice ,sărutul şăgalnic al dragostei.

Să iţi pleci  chipul,să  nu te vadă decat umbra ta..

Lasă gândul,iubirea  iţi dă puterea să reinventezi clipa.

Să îi simţi parfumul,dorinţa  ,dezamăgirea de a fi doar o clipă în oceanul de freamăte.

Cauţi ceea ce te-a ţinut în viaţă atât de mult.Oclipă care să iţi amintească  de  trecerea ta,de primavara pe care o simţeai printre firele de iarbă.

Clipa de reverie când trecutul  devine prezent ,ca o coloană a infinitului  lânga inima ta. >>>>

Mare Crisium,din depărtare
Ovală oglindă şi neagră pare.
Ochi de huhurez,în noapte scrutând
Albastre întinderi,departe,pe Pământ.
***********

Pe Mare Crisium aş vrea să plutesc,
Corabia Lunii uşor s-o cârmesc.
Dar praful acolo te-nghite şi nu-s
Nici valuri,nici briză ori corăbii de dus.
***********

Mai bine pe-o planetă cu arşiţă şi ger,
Cu stele deasupra şi Lună pe cer.
În mijlocul Mării Crizelor
Aş duce dorul valurilor,aş duce dorul brizelor. >>>>

ODA FLORII (AUTOPORTRET)
te sfarami ca o
dorinta…
te pedepsesti in fiecare
zi
partea care nu o traiesti tu o
darui!
***********
tu-mi esti al treilea
plaman al meu
roca a ierbii,ma
narui-
gustul tau e sangeriu
si-amarui…
***********

inocenta,plangareata,crucificata,
mereu alaturi,cu nimeni
egala-
***********

fericire-abandonata!-
esti un zvon,un rug,o
prisma
sangeranda si mentala! >>>>

In zilele de 26-30 iunie 2009, in Atlanta/Gwinnett, Georgia, S.U.A., a avut loc cea de-a doua Conferinta Internationala a Uniunii Internationale a Femeilor Romane, UNIFERO Inc., cu tema “Unitate in diversitate a femeilor americane, romane si de alte etnii – specificitate si universalitate”. Conferinta a fost anuntata in ziare locale si pe paginile de website ale Birourilor Vizitatorilor din Alpharetta si Gwinnett, Georgia, ca un eveniment deosebit.

UNIFERO Inc., este o organizatie umbrela, nonprofit si nonguvernamentala, o platforma si o porta voce pentru femeile romane din tara si dinafara ei, o organizatie in care sa se regaseasca femeile din oricare parte a lumii, indiferent de rezidenta, grup etnic, pozitie sociala, calificare profesionala, virsta, denominatie religioasa, sau preocupari.

In cele cinci zile ale Conferintei au fost prezenti circa 120 de femei si barbati din S.U.A., Romania, R.Moldova, Israel, India, Pakistan, Banglades, Nepal, Irak, Venezuela.

Conferinta a fost onorata de mesaje primite din partea Excelentei Sale Adrian VIERITA, Ambasador al Romaniei la Washington, >>>>

SCAUNUL HARULUI

Se simte primăvara-n aer

copacii deschid ochii-n vânt

şi parcă simt cum creşte iarba

şi ghioceii din pământ.

O altă primăvară  vine

şi-mi înfloresc cuvinte-n gură

şi cad tristeţile din mine

ca florile de pe răsură.

Vino-n pădure să simţim

natura-ncet cum prinde viaţă

să ne cuprindă  primăvara

în nesfârşit-ai dimineaţă.

______________

CĂRAREA

Doamne Te caut mereu

Undeva acolo-n cer

Şi de n-am să te găsesc

Doamne  Sfinte simt că pier.

Căci nimic nu are rost

In astă  lume muritoare

Dacă nu putem umbla

Pe ingusta Ta cărare. >>>>

“Cu fiecare zi murim câte puţin; Aşa-i viaţa; Vis, Întrebare; Căutare; Răzvrătire; Rugăciune; Vremelnicie; Nădejdea învierii, sunt titlurile unor poezii din noul volum de versuri a cunoscutei poete clujene Titina Nica Ţene, apărută la Editura Contrafort din Craiova,2009,(54 pagini).

Titina Nica Ţene , o poetă completă, profundă, sensibilă şi iubitoare, care se hrăneşte încă cu o bucurie copilărească din rădăcina dulce şi trainică a obârşei sfinte care i-a dat viaţă, satul Uşurei din judeţul Vâlcea, cuibul şi locul unde poeta şi azi îşi mai caută paşii printer petalele de flori ale primăverii, pe uliţele satului, prin pădurile copilăriei, prin frunzele toamnelor, cu nostalgia dezrădăcinatului.

“Părinţii”,”Casa ta”,”Întoarcere”,”Prea târziu”,”Mama”,”Lelea Floarea”,etc, sunt poezii de-o rară frumuseţe, în care bucuria reîntoarcerii la vatra strămoşească(Bucuria lucrurilor simple), se îmbină cu nostalgia amintirilor, a trecerii şi petrecerii timpului:”tristă stau pe prispa casei/ nu ştiu încotro s-apuc/ în oraş nu mă mai duc!”(Întoarcere).Poeta este însă înaripată de credinţa şi optimismul reîntoarcerii în sânul celor de care s-a înstrăinat, pentru că ea a înţeles mai repede şi mai bine ca mulţi dintre noi că:”Viaţa asta-i doar vremelnicie,/, şi că “Ne ocupăm cu lucruri efemere.”(Vremelnicie). >>>>

Abia dacă s-au stins ecourile celebrării solemne a Conferirii Mirului de către Excelenţa Sa, episcop Petru Gherghel, unor copii din parohia „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul” din Galaţi, că, şi iată că,   de un alt prilej de bucurie au avut parte enoriaşii acestei biserici, împreună cu parohul ei, Părintele Cristian Blăjuţ, O.F.M.Conv. Este vorba despre concertul de muzică clasică susţinut de doi artişti  consacraţi, Eugen Popovici – flaut şi Silvia Popovici – orgă veniţi anume din capitală ca să concerteze aici.

Artista Silvia Popovici este organistă la Biserica Franceză din Bucureşti iar flautistul Eugen Popovici susţine actualmente un masterat în dirijorat.

Ei ne-au făcut cinstea să accepte invitaţia de a susţine un recital de o oră în biserică şi pentru a vedea orga, acest obiect de patrimoniu românesc,  şi a cânta la ea. Iniţiatorul acestei serate culturale este părintele paroh Cristian Blăjuţ şi animatoarele congregaţiei Însoţitoarele Credincioase ale lui Isus (FCJ), surori care-şi desfăşoară activitatea misionară la Galaţi şi urmează carisma, exerciţiile spirituale şi Constituţiunile Sfântului Ignaţiu de  Loyola, după modelul iezuit. >>>>