ECOUL * revistă de creaţie, opinie şi atitudine culturală

Va impartasesc cateva ganduri despre ce am aflat ca fiind prostitutie . In ziare romanesti din preajma Invierii Domnului , am aflat disproportionate stiri privind aducerea in tara a “urnelor” continand ramasitele pamantesti ale Monicai Lovinescu si ale lui Virgil Untaru,zis Ierunca. Revenirea lor in tara a fost ,pana la un punct si probabil,optiune personala.Ce a fost disproportionat , si cu siguranta in taramul prostitutiei,a fost amploarea data de catre stapanirea de la Bucuresti , si acolitii ei,acestei intamplari.

Cei doi pomeniti(M.Lov. si Vg.Untaru) au fost,in cel mai bun caz, doi scriitori minori.In acelasi timp cei doi,prin optiune,au fost functionari ai unor servicii de informare/contrainformare occidentale angajate in “razboiul rece”.Nu este vorba daca cei doi adusi in urne au facut o optiune “buna” sau “rea”,nu este vorba nici macar daca serviciile pomenite -si care ii plateau -erau “bune” sau “rele”,este vorba de faptul ca in ceeace au facut si pentru treaba pentru care au fost platiti,cei doi urnari nu faceau decat sa slujeasca pe cei care ii plateau,fara limita,neconditionat,indiscutabil. >>>>

(sau: despre cine şi despre ce n-are voie să scrie ziaristul de azi…)

De o bucată de vreme, a apărut, în peisajul mondial al ziaristicii, o cucoană, pe nume POLITICAL CORRECTNESS…O cucoană zburlită, ceva teribil…!!! – şi care pune ziariştilor botniţă, te şi miri din ce motive - scornite, unele, pe loc…Sau, cel puţin, aşa s-ar zice. Adevărul, aşa cum îl vrea cucoana respectivă, ţine, se pare, însă, de o maşinărie de premeditare, perfidă şi pidosnică şi ticăloasă – care, evident, reuşeşte să facă, din presă, o servitoare a intereselor celor mai meschine şi hidoase şi diverse… Se zice şi se repetă, ca la flaşnetă, că lumea europeană trăieşte într-o democraţie… Cum s-ar zice, poporul are puterea…poporul îşi poate spune cuvântul…Direct? Nu, că nu suntem la Athena anului 500 a.H. Şi atunci, cum?! Prin reprezentanţi, vezi bine! Şi care ne sunt reprezentanţii? >>>>

CE AR PUTEA UNIVERSUL
“Dacă Arhimede ar fi avut un punct de sprijin, Ar fi dărâmat Universul.”

Dar cum nimeni
Nu i l-a putut oferi,
Universul ar putea
Într-o bună zi
Să se auto-dărâme
În mii de miliarde de fărâme.>>>>

„Nunta” cuvintelor - Profilul căutătorului de frumos - Nicu Vintilă Personalitate plurivalentă cu o certă plenitudine intelectuală, înzestrat în orientări estetice, “d-l avocat Nicu Vintilă, nume de referinţă în domeniul ştiinţelor umaniste, doctor în drept,-confe-renţiar universitar “, autor de cărţi de specialitate juridică, s-a lansat în literatură cu următoarele volume dense, din care au răsărit miraje şi genuni: - Timp si anotimp - poezii, Editura M.J.M, Craiova, 2004,202 pag. - Tentative de tentaţii - poezii, Editura M.J.M, Craiova, 2004, 230 pag - Din zori de zori - poezii, Editura Universitaria, Craiova, 2006,150 pag. - Metaforisme - poezii, Editura Universitaria, Craiova, 2006,70 pag. - Gânduri bine gândite - aforisme, Editura M.J.M, Craiova, 2004, 126 pag. - Combinaţii amestecate - aforisme, Editura Universitaria, Craiova, 2006,210 pag. - Hapuri pentru … Contra - epigrame, Editura M.J.M, Craiova, 2004, 80 pag. - Cu judecata prin instanţe - Epi… grade - perle din şedinţele de judecata şi epigrame, Editura Universitaria, Craiova, 2006,65 pag. >>>>

16 iulie 1872 – 13 noiembrie 1914

In 1914 o drama a zguduit lumea culturala romaneasca. O drama sentimentala care se derulase de-a lungul mai multor ani – incepuse in 1909 – implicase pe Dimitrie Anghel, pe prietenul sau St. O. Iosif si pe Natalia Negru, femeia ce s-a dovedit, desigur fara voia ei, fatala pentru amandoi. Din pacate, cei doi poeti legati printr-o profunda prietenie au iubit aceeasi femeie, pe Natalia Negru, care s-a casatorit mai intai cu Iosif, a divortat si apoi s-a casatorit cu Anghel, situatie care a dus la zguduitoarea drama. Felul cum s-au desfasurat evenimentele in care Dimitrie Anghel si-a tras un glonte in piept pare a depasi chiar si imaginatia unui romancier. Viata intrece uneori si literatura prin neasteptatele rasturnari de situatii si de evenimente ce se pot derula pe canavaua destinelor. >>>>

Ma-ucide vantul prin uluci de case

In inima-mi e-un labirint pagan

Mi-a inghetat o avalansa-n vase

Si codru-n soba strans il mai ingan…

M-aplec setos pe negre portative

Si mi se pare albul notelor imaculat.

Cand dorm visez la oameni ca stative.>>>>

Se ridică şi păşii încet spre fereastră. Îşi lipi obrazul de sticla rece care se aburii ca o aureolă. Printre picăturile ploii trecute tufănelele clipeau jucăuşe, cu ochii căprui ce parcă adunaseră întreaga căldură a zilelor luminoase de vară care acum începeau să se îndepărteze tăcute, pe aleile din parcuri, înspre marginea oraşului, unde aveau să mai zăbovească câteva zile, hoinărind prin grădini, ca apoi să se piardă neştiute prin desişuri de pădure.

Toate acestea se vor pierde în curând sub mantia albă a zăpezii şi prea puţine dintre ele vor revedea primăvara. Nu se vor mai înălţa deasupra celorlalte flori, cu graba de a prinde o rază de soare, nu se vor legăna uşor pentru a-şi adormi mugurii. Nu vor mai exista, şi nimeni nu-şi va aminti de ele, pentru că din sămânţa lor alte flori, mai tinere, mai frumoase, le vor lua locul, vor zâmbi, vor lupta pentru lumină. Se întoarse şi se aşeză pe marginea patului. Un fior rece îi străbătu întreaga fiinţă, şi nu ştia dacă vinovate erau adierile dimineţii sau răceala pornea de undeva din adâncul fiinţei, întinzând mâna frăţeşte spre lume. >>>>>

Eu sunt

de nu ştiu când
pe malul unui râu din gând
ce nici nu trece,
nici nu vine
şi nu există,
existând.>>>>>

POEM NETERMINAT 18.

Rugă

De ziua ta, Neguţa

Să îmi apari în vis,

Să îţi sărut guriţa

Şi ochii care-au plâns,

Să vii mereu în casa ta.

Pe locul unde ne-am trăit

O tinereţe… nu-i aşa?

Şi unde am îmbătrânit.

Căci fără tine-mi este greu

Şi zilele - mi sunt cenuşii

Iar de atunci eu plâng mereu.

De ce-ai plecat şi nu mai vii?

Din seara Sfântă de Crăciun,

Rămâi …o neuitată-n veci

Când te rugam să mai rămâi

Iar tu-mi spuneai… că ai să pleci >>>>

SPOVEDANII…

Postumă…

Doamne,

cine va prăvăli

piatra

de la uşa

acestui mormânt

în care zac

de atâta

Viaţă?…>>>>

PRIN RĂSTIGNIRE, STĂPÂNI PESTE HAR

În sărbătoarea dulce-amăruie

aceeaşi febră mă cuprinde,

preacăutând cuvântul să-mi descuie

drum spre cel ce nu te vinde.

Grădini în Ghetsimanii primăverii

le simt ca pe cuiele caznei,>>>>

LA PAŞTI

Păstraţi vie flacăra Lui Dumnezeu

Arătând Lumina vieţii mereu !

Şi nu uitaţi să fiţi prezenţi

Trecând din moarte la viaţă prudenţi !

E momentul în care ne-a răscumpărat

Fericitul şi Bunul nostru Împărat !

E miezul nopţii, ora sfântului miracol

Realizat întocmai după divinul oracol !

Iese Adam cu toţi morţii din morminte

Ca să ne spună : Biblia nu minte !

Imitaţi gestul povestitorului

Tăinuind Învierea Mântuitorului ! >>>>

Îl adoră… Mai ceva ca pe un căţel de promenadă pe podiumul de fotomodel. Ai crede că ar fi gata să-i mânănce urechile alea lăsate şi l-ar da şi cu gel pe capul lui cel mare. Şi cum altfel când mititelul dă din coadă a bucurie chiar şi când ţipă stăpânul la el?! Iar când e vorba de laude, nu-i mai trebuie nici îmbucături… O mânghiere pe cap îi ajung pentru trei plimbări (electorale!) de acum înainte.

Dacă e lăudat cum trebuie, nu mai are nevoie nici de lesă. Că nu se mai îndepărtează de aleea Cotrocenilor nici dacă se îndreaptă ditamai tancul opoziţiei spre el. Şi, în fond, ce ar mai conta încă o lăbuţă ruptă. Doar a mai trecut el prin asta, nu?! Coada să nu i-o strivească însă nimeni! Că la zâmbetul lui puţin nerod, de căţel cules de pe stradă, dacă nu ar mai avea din ce dea, nici nu ar mai remarca stăpânul când este fericit.

I-a căzut dară cu drag. Vorba vine, dintr-o dată… De fapt, a educat-o tăticul cum trebuie să iubească patrupedele politice. Pentru că Traian nu putea să-i facă singur frecţie de lustru public căţeluşului de casă. Ar fi fost prea de tot. Aşa că i-a dat voie lui Elena să-i dea cu >>>>>>

Motto:

Rosie iarba / Lacrimi verzi /Viitoare flori de camelii.

Am inceput sa pasim pe covoare de petale.Ca imparatii lumii.Azi-noapte a tunat puternic si a plouat cu galeata.Am iesit pe la opt seara sa cumpar un iaurt si m-am facut ciuculete.

Dimineata, cameliile de la intrare au aruncat pe jos bogatia lor de flori rosii. Imi era mila sa le calc. In parcul din jurul blocului alte flori rosii ,petale de piersic ornamental. Un covor de flori peste gazonul verde si marunt, tuns cu doua zile mai inainte dadea impresia de vis. In care vezi flori, le calci si te umpli de sange. Sunt imagini ce se dau privirii, sunt imagini vizuale si mirosuri pe care le percep prima oara. Simti cum misterioasa China te imbratiseaza uneori cu bratele ei nevazute si te pune pe ganduri, te face sa-ti fie dor de ea, inainte chiar de a o parasi. Nu se spune degeaba ca cine a stat mai mult de o luna in China se va intoarce aici neaparat. Cine creeaza atatea frumuseti pe care le vedem noi cum iesim din bloc, la piata, unde revarsarea de legume, fructe, peste si alte minunatii te face sa crezi ca ai ajuns pe o alta planeta… >>>>

O dupa-amiaza torida de august. Suntem exilati la tara, in comuna Poroschia, eu si fratele meu mai mic, insotiti de mama, care nu si-a reluat inca serviciul intrerupt pentru a ne creste pe noi. Plecam la rau cu mama; bunica, mama tatei, nu este in totul de acord cu “iesirile” noastre la raul Vedea, la Fisteici, pe marginea caii ferate sa vedem apusul soarelui, la Alexandria la verisori, pe deal la cimitir, la vie, la hora la Monument, sau la matusa Vanghelita care are o capra si doi iezi jucausi.

Ea nu vine cu noi, merge destul de greu, sprijinindu-se intr-un baston din lemn de salcam, lustruit de atata purtat. Bunica ramane acasa si ne poarta grija, stiindu-ne “singuri” prin acele coclauri.

Pentru noi insa, aceste excursii sunt adevarate aventuri. Copii crescuti la oras, fiecare tufa, animal si firisor de apa sunt interesante promitand noutatea, cercetarea, expeditia, aventura…

O zi de august petrecuta la rau pe nisipul fierbinte, in apa rece, adunand scoici mici cat unghia degetului mic, facand statuete de animale din lutul malului sau cate un castel din nisip - este o zi bine intrebuintata. Poate, daca suntem norocosi vom prinde si cativa pestisori, plimband cosul rotund din nuiele in avalul apei.

Plecam la rau; iesiti din raza vizuala a bunicii ne taram picioarele in tarana fierbinte a drumului. Ajunsi la apa, observam >>>>>

SENZAŢIA PRIMĂVERII
În spuma vântului îs îmbăiat

Cuminte aşteptând din nou în nări

A patruzecea răsărire înc-odat

A primăverii Doamnă peste patru zări

Îmi şfichiuiesc atenţia şi mi-o ascut

Cu scoborârea din munte turment

Cu izul de prune arhicunoscut

Al betei revenirii la viaţă ferment.>>>>>>

Urcase primul etaj mai mult pe întuneric, iar la etajul al doilea domnea o semiobscuritate care ascundea in mare parte murdaria scarii. Pe dibuite,Maur reuşise să descuie uşa şi să aprindă becul palid din hall.O lasase să treacă înainte şi ca din întîmplare lasă iala să se încuie singură.Simţise din primul moment că nu mai era nimeni în apartament şi liniştea stranie ce domnea, îndemna la reflecţie. Nu crezuse nici un moment că Maur o invitase la el acasă să-i arate ceva deosebit…surpriza. Nu era numai un pretext. Alarma ei interioară o avertizase de cînd urca scara neluminată. Cu fiecare pas creştea in ea o nelinişte greu de controlat.Abia desluşea mobilele, alese cu mult bun gust era adevarat, dar şi cu mari cheltuieli.

Cu Maur de mîna traversă o sufragerie superbă.Nu-şi imaginase , un tapet, care imita foarte bine pluta si contrasta puternic cu lumina mobilierului.Mama lui Maur chiar se întrecuse pe sine. >>>>

Viorel Zegheru ,tanar poet si prozator ,doctorand in economie politica ,traieste in Franta unde a publicat primele sale carti .El este sigur ca « poezia este totul chiar si in matematica.Important este de a pune in ecuatie spiritul cu imaginatia libera.El reuseste cu brio aceasta reconciliere intre poezie si matematici,face sa « surada »cititorii sai intre « triunghi si cuadratura cercului »…:traieste la Millau,practicand un bilingvism perfect pentru un intelectual care intre 2005-2006 a publicat la Editions Clapas (unde editorii si autorii Jacqueline Robin et Cristophe Liron l-au luat sub aripile lor protectoare )trei carti : « Les Tourments d’André »(poezie si proza),”Incident sentimental “(bilingv in franceza si in romana) si « Les ailes d’un ange cubique » . O coincidenta simpatica ne-a reunit in cursul unei intalniri literare la invitatia editurii Clapas la sediul ei din Millau.Intre cei sapte ori opt poeti prezenti ,trei dintre ei eram …romani !!!!>>>>

Iubitule ,sa fie doar amintirea de vina ? sau acel ceva care fara sa vrei te face sa simti ca totul a fost frumos
sau era o simpla amagire ?Uneori adierile de vant poarta peste mari soapte spuse cuiva fara chip si nume, alteori cate un suspin inabusit,
in inima noptii poarta chiar visele ,printre ierburi frumos mirositoare ma trezesc dimineata si as vrea sa prelungesc visul in realitate dar niciodata nu se poate ,noaptea are darurile ei diafane si iluzorii desi lumina duioasa a lunii uneori ma doare caci nu exista cineva care sa-l pot vedea oglindindu-se in chipul ei perfect ,numai stelele dau speranta, lumina unei stele singure nu ar calauzi pasii impreuna toate insa dau liniste sufletului exista si stralucesc pentru mine si pentru sufletele asemanatoare si sufletele noastre sunt la fel …>>>>>

De ce oare avem tendinţa să ne clasificăm semenii în diferite categorii? Ori de câte ori pomenim pe cineva, mai devreme sau mai târziu, apare inevitabil o clasificare de genul „e dintre aceia care ştiu ce vor”, sau: „un visător incurabil, ce să mai vorbim!” Un cunoscut mi se plângea deunăzi că, „atunci cand gătesc, femeile nu folosesc căldura remanentă a plăcilor ceramice”; altul susţinea că nu-i plac femeile care nu spală cu atenţie resturile acumulate dintre dinţii furculiţelor. Primul e din tabăra „radicalilor”, adică a celor care le bagă pe toate într-o oală: „femeile sunt aşa”. Al doilea e la un pas mai avansat, cum s-ar zice din tabăra „alba/neagra”. Pentru el, femeile se împart in două categorii: cele care spală bine furculiţele şi cele care nu acordă suficient elan acestei ocupaţii.

Şi uite aşa, ca-ntr-o joacă, am împărţit si eu bărbaţii în două categorii: cei care generalizează la nivel înalt şi cei care disting între două feluri de femei. Am vrut să categorisesc sau mi-a ieşit aşa doar întâmplător pe gură platitudinea asta? Cert este că>>>>>

drumeagul pustiu-

pe urmele frunzelor

doar eu şi vântul.

*****

nicio frunză-n ram-

doar vrabia ciugulind

albul zăpezii.>>>>>

Cititorul Legii conservării scaunului ( Adrian Dinu Rachieru, Editura „Eubeea”, Timişoara – 2002; 2004 ) va fi descoperit că provocarea romanescă nu vine dintr-o vocaţie a marilor teme, ci, cum răspicat rosteşte o instanţă naratorială la un moment dat, „viaţa măruntă, chinul unei existenţe, gândurile nerostite reverberând” ( vol. I, pag. 165 ). Maniera în care acest gând fiinţează în cuvinte contopite romanesc este una, se vede bine, originală în spaţiul literaturii române. Autorul nu experimentează prin mimetism riguros, scolastic formule uzitate ale speciei şi nici nu este atras, surpriză!, de intruziunea fantasticului în spaţiul ficţiunii sale. „Modelaţi de ficţiune” ( vol. I, pag. 24 ), naratorii acestui roman sunt voci distincte ce-şi lasă liber răgaz unul altuia în gândul comun de „a recupera adevărul”.

Pe lângă râvna epică ambiţioasă de a dezvălui prin Alex, personaj cu mare miză, o viziune estetică asupra romanului, cele două volume de până acum ale trilogiei frapează prin vocile naratorului. Găsim în Legea conservării scaunului un narator exponenţial, generic, a cărui voce se diseminează în operă într-o diversitate de ipostaze. >>>>>

MEREU MĂ LAŞI SĂ IES DIN CÂTE-O NOAPTE

Mereu mă laşi să ies din câte-o noapte

pe nesimtite când pătrund în ea

De n-aş simţi durerea pe aproape

cine-ar putea mie să mă redea?

Atâtea ceruri m-au îngreuiat

cu ploaia nevăzută de cenuşă

şi nici un fulger nu îmi descuia

cu-a lui lumină salvatoarea uşă

Din noapte, dintr-o dată, iar te văd –

e noaptea sufletului salvatoare

de-atât de proaspătă mă-nfăţişează

în ochii mei ca-n ochii Tăi

şi Ceru-ntreg în mine se visează?… >>>>>

Din punct de vedere arhitectural, se vede că acest oraş e capitala unui fost imperiu, aşa cum şi Viena şi Budapesta te face să vezi acelaşi lucru. Sunt cetăţi ale unor imperii care au avut perioada lor de dominaţie în lume şi descoperi clădiri uriaşe, impunătoare, care au o sobrietate a lor şi cred că după clădiri îţi poţi da seama de trecutul unei ţări. Clădirile transmit mult. Interesant e că Madridul are monumente impunătoare, caracteristice oricărei capitale, dar şi numeroase statui umane, care transmit multă căldură. Toreadorul din Plaza, Monumental de Las Ventas salută mulţimea ca la coridă. Am ajuns în parc şi m-am aşezat pe o bancă. La celălalt capăt al băncii am văzut un om care fumează: era o statuie. În imensa piaţă Puerta del Sol, care este şi centrul istoric al oraşului, un tip mătură - e o statuie de bronz. Seara, această piaţă e plină de lume. Foarte mulţi puşti care stau pe jos, fumează, beau. Locuitorii Madridului sunt foarte liniştiţi şi civilizaţi. Nu am auzit nici o maşină la care să-i scrâşnească roţile, să claxoneze – ca la noi în capitală - sau să se dea cineva în spectacol. Cred că aici intervine şi respectul pentru celălalt. >>>>

COPIII STRAZII
As vrea sa imbratisez
Cu inima si sa alin
Durerile din ochii ce trist se mai deschid
Sa soarba razele de soare, fara nori.
Ochi de copii adevarati,
De noi toti uitati.
Cu trupuri fara stele,
Intinati de ganduri rele.
Nuferi grei inchisi sub zloata,
Lumea toata tristetea lor nu poate sa incapa.
Daca am umbla pe ape,
Poate mainile mangaind le-ar salva sufletele. >>>>>

Intoarcerea in tara a celor trei a fost umbrita de incidental petrecut pe Aeroportul John Fitzgerald Kennedy. O functionara cam zeloasa, dupa ce a controlat pasapoartele celor doi si a vazut pruncul din caruciorul pliant, a cerut actele acestuia.
“Doamna,baietelul este cetatean american. Nu poate pleca din Statele Unite neinsotit de cineva din familie”.
“Este copilul meu!”
“Nu-i trecut in pasaportul dumneavoastra”.
“N-am stiut. Poftiti actul de nastere”.
Vamesa s-a uitat in graba peste el.
“N-are tata”.
“Duhul Sfant ii este tata”.
“Ma luati peste picior? Veniti cu mine!”
Adjunctul sefului vamii a ascultat povestea spusa de Purita. A cercetat actele, dar tot nu s-a dumirit. >>>>>>>>

“Ştim ce-i în urmă Incertitudinile Sunt înainte” (Jules Cohn Botea)
De ce este necesară această măsurătoare? Fiindcă Dumnezeu are nevoie de o nouă sistematizare, cum omenirea are nevoie de o NOUĂ METAFIZICĂ. El vrea să aducă oamenii care nu mai pun piedici la cerinţele cereşti. De aceea, în tot ceea ce facem suntem judecaţi după faptele şi după roadele Duhului Sfânt.
De aceea, am şi spus că dacă nu ar fi poeţii şi filozofii, cuvântul ar lua-o la trap. Nu e o repetiţie. E o subliniere că poetul adevărat e considerat limba lui Dumnezeu. Fiindcă ea insăşi, Poezia este respiraţia lui Dumnezeu pe pământ.
Aşa se face că orice scriitor cu bune intenţii lasă să se întrevadă aceste premise: dacă jos am avut restricţia la genialitate, sus în faţa unei coli albe nu mai sunt întotdeauna de unul singur. Aşa se face că doamna Ioana Stuparu începe cu un motto care ne răscoleşte atât teologic cât şi teleologic: >>>Gim Laurian>>>

AUTOPORTRET
Sunt deplorabil subiect,
Al lumii voastre inumane,
Si-n cauza,dar si-n efect,
Dau –aritmetic – o eroare;
Ma aratati cu degetul
In sila stapinita greu…
Nu-mi judecati gresit prezentul
Caci n-ati fost prin trecutul meu,
Si nici n-aveti ce cauta!
Atita timp cit prea tirziu
Ma acuzati ca-i vina mea
Daca destinul mi-e pustiu
In timp ce voi,-din procedura-
Adepti ai tezei festiviste,
Imi sunteti jalnica procura
Spre-a-mi scrie versurile triste,
Ramin neobosit hoinar
Décor mobil pe-orice trotuar >>>>

Fluturele! Omul şi destinul său într-o cavalcadă de gânduri, de sentimente… Imaginea puternică, simetrică a acestor creaturi fragile (omul – fluturele), este predominantă în volumul Ecloziuni, un volum al profunzimilor, al purificării şi al metamorfozei cotidiene. Căci asta face Viorel Zegheru, ascede prin fiecare cuvânt către sine, printr-un proces poetic, un joc extrem de dureros, cu reguli stricte precum singurătatea, moartea şi introspecţia.
În Grecia antică fluturele era simbolul sufletului. Toată această carte este marcată de dorinţa de a zbura, de a ajunge departe, de a depăşi barierele umane. Poetul, preocupat de simbol şi mister, leagă şi dezleagă cuvinte, trăind într-o lume a propriei sale respiraţii dar… înaintează cu privirea / spre Paradisul / posibil. – Înserare.
În zborul său, asemenea unui Icar-poet, autorul are îndrăzneala de a ironiza divinitatea: dumnezeu sare coarda / în grădinile noastre / suspendate / dumnezeu ia nota maximă / la bârna din ochiul / veşniciei / dumnezeu / ne împrumută vieţi / pe datorie / dumnezeu / are rău de înălţime / şi noi îi săpăm / groapa – Rău de înălţime. >>>>>

DANTESC

Ca un vartej navalnic se deruleaza anii

Ne erodeaza stresul , efortul ce-l dau banii

Sabia lui Damocles penduleaza la cap

Si timpul galopeaza , cu varsta e satrap .

Iluziile pe care le-ai cultivat atent

S-au risipit fugace , tristeti dand stimulent

Iar tineretea -ciuta te-a parasit perfida

Lasand in urma boala , o stare insipida……….

Pe calea ce-ai urmat-o de spini ai sangerat

Iar furiile vietii destinul ti-au marcat

Rarissime placeri cu bucurii putine

Ca restul e tristete cu cioburi si ruine.

O lupta sanguinara cu viata grea , ostila , >>>>>>

” Spiritul Naturii - in sufletul vostru - vise sa’nfloreasca“.

Mi-e dor de verde ,de iubire crudă –
Când florile se pierd în şoapte colorate…
De râsul cristalin – al râului ce curge…
De cer albastru ce visele-mi inundă!

E-atâta vreme de când n-am ascultat
Glasul codrului îmbrăcat în verde –
Tăcerea muntelui ce-a stat mereu de veghe…
Părea că’n veşnicie…viaţa se ascunde. >>>>>

O atracţie irezistibilă a exercitat-o pentru Eminescu, încă din copilărie, mitul cum mărturiseşte în poezia „Fiind băiet păduri cutreieram”, în care spune că poveştile şi eresurile, i-au încântat sufletul, în vremea tărmului fericit rămas în urmă, păstrând din el o stare de spirit aparte, în legătură cu întreaga creaţie populară.
Pe firul mitului, Eminescu pătrunde până în vremea dacilor, în patria lor legendară, în matricea stilistică – Dacia Felix; în inima codrului avându-şi şi locul de plăsmuire, de făurire şi lămurire a neamului geto-dacilor; a daco-românilor.
Este o reconsiderare poetică a patriei originare a protopărinţilor, a tătânilor, cum spune Nicolae Densuşianu în opera „Dacia preistorică”.
Înclinarea romanticului spre luminarea timpurilor prin onirism, este dublată de un real interes pentru mito-istoria şi istoria neamului său.
Poemul „Strigoii” – ultima creaţie eminesciană de la sfârşitul anului 1876, perioada foarte fecundă, de după moartea mamei sale, ţine şi de legătura sa cu Veronica Micle.
Suntem împinşi departe, în perioada trecerii barbare.
O poveste de dragoste; impresionantă, se întrupează între Arald „stăpân peste avari” şi regina dacă. >>>>>>>

ANDA ZAHARIA (n.1954 ) are disponibilitate nativa pentru poezie si cuvantul scris literar, ca o completare a starilor sale sufletesti care ating toate coardele sensibilitatii.. A mai scris volumele.. ‘Prin ochiul timpului “, Editura MIRTON TIMISOARA, 2003 ; In Memoriam Preot iconom stavrofor Ioan Juncu. Iasi, 2006 . Acum semneaza acest volum de poezii si eseuri, Clepsidra timpului : O voce ascunsa, nestiuta,traind intr-un univers al sfintei poezii; un inceput tarziu  pentru a-si ascunde durerea printre petale . Mariana Gurza

O altă linişte
Liniştea existenţei se sparge şi se transformă în pulberi pe care-i duce vântul, într-un alt univers de unde, cu răbdarea secolelor, se formează din nou, tacit, o altă linişte. Apoi, iar şi iar, până într-o zi, când cineva strigă mai tare, şi atunci, universul tăcerii se revoltă şi ne trimite pe noi, oamenii, acolo unde ne este locul. Pentru unii dintre noi, locul înseamnă neumblat şi un necesar de înţelegere interioară, pe care puţini ştiu să ţi-o dăruiască. >>>Anda Zaharia>>>

POEZIE CU SÂRMĂ GHIMPATĂ
însera şi eu te ţineam de mână
să nu care cumva să cad
să nu care cumva să mor în timpul vieţii tale
pe coline
departe
îşi întindea spre soare pletele firave
nostalgia
prin iarba uscată se aprindeau lumi mărunte
era pace cu ungaretti şi o jumătate de pâine pe masă
apoi s-a făcut un gol uriaş în jurul nostru
aerul se rarefiase
vocea ta aluneca
şiroia prin rigole
planetele de damă anunţau mari câştiguri
mulţi bani
un viitor prielnic >>>

CLOCOTIRI

Mi-am închis petalele a teamă
ca o mână-adusă peste ochi
într-un gest îngrijorat de mamă
care-alungă vraja din deochi.

Frunza mi s-a zgribulit în sine
înfăşându-se pe trupul pal
cu credinţa c-a aflat în mine
lotca ce-o va-mpinge către mal.

Valurile cresc pe depărtare:
biciuită fugă de exod.
Vaietul din undă-n undă sare
printre clocotiri croindu-şi pod. >>>>>

Mare pişicher era nea Nache. Îi plăcea cheful, muierile, voia bună şi trândăveala. De muncit nu muncea, dar de câştigat câştiga. Nu-şi făcea palat, nu-şi cumpăra avere, n-avea vite,
n-avea griji, dar în cârciumă era mereu prezent. De unde făcea rost de bani, puţini ştiau, dar aceia la alţii nu spuneau. Se fripseseră, se arseseră ei înşişi, iar după aceea simţeau parcă
nevoia să mai lase şi pe alţii s-o plătească. Se simţeau mai bine dacă nu erau ei singuri păcăliţii. Cu cât erau mai mulţi în acea stare, cu atât li se părea mai onorabil. Nea Nache îi înşelase ba cu una, ba cu alta, le luase banii, le dăduse de băut şi lor. Nici nu - 1 puteau urî. Nu mai era vorba de bătaie, de răzbunare. De altfel, nea Nache era un zdrahon cât toate zilele şi la o adică ar fi fost în stare să - 1 strângă pe oricare să - i trosnească oasele. El însuşi se numea când Tarzan, când Hercule, când Rasputin şi pe mulţi îi treceau fiori pe şira spinării când nea Nache le arunca vreo săgetătură din privire.
Într-o zi s-a dus la Baia de Aramă. Era agent agricol. Nici el nu ştia bine ce are de făcut în funcţia respectivă, dar îi plăcea mai ales când venea ziua salariilor şi trebuia să semneze ştatul de plată. Îl cunoşteau mulţi din multe sate. >>>>>>>>

DE TOAMNĂ

Chemată de frunze-n instanţă
pentru al meu fard
făcut, cei drept, din rugina lor vie…
am să răspund cu aceeaşi prestanţă
cu care coboară verdele-n galben
la ora când nimeni nu ştie!

Când… totu-i confuz-
apără-mă, marea mea doamnă!
Nu de-o sentinţă mă tem
ci de-o sentinţă de toamnă
şi de un trup umplut cu frunze
până la refuz… >>>>>>>

Nu stiu pentru a cita oara in acea dimineata clara de mijloc de vara, strabateam drumul ingust de coasta care ca o centura de piatra inconjura “Malin Head”, punctul cel mai nordic al peninsulei Inishowen din Irlanda de Nord. Poate ca ma asteptam sa-mi reapara in cale acel semn de la marginea drumului pe care era scris simplu cu litere de mina: “Food & Ale” si la citiva pasi de acolo, ascunsa intre stincile tarmului, casa joasa de piatra cenusie, dar orisicit ma straduiam sa-mi concentrez atentia si sa-mi adun gindurile ravasite, tot nu reuseam sa vad altceva decit aceleasi ruine de piatra intunecata, adunate acolo parca la intimplare de o mina nevazuta si uitate pentru totdeauna in bataia vintului. Si totusi, parca mai trebuia sa fac o tura….
Totul incepuse cu o simpla excursie de sfirsit de saptamina, cind obosit de rutina plimbarilor prin Belfast, obosit de multimea galagioasa de studenti, pentru care tineam niste cursuri de biologie avansata si de genetica, m-am hotarit sa explorez la intimplare coasta de NW a “Canalului Nordic” care despartea Irlanda de Scotia. >>>>>>

Ştim cu toţii că, odată ajunşi în Occident, nu ne gîndim decît cum să trimitem bani acasă, să ne punem centrale proprii, să ne cumpărăm un apartament etc… Toate acestea, trebuie rezolvate şi cît mai curînd. Toţi sîntem de acord că în ţară au rămas multe lucruri nerezolvate, multe datorii de achitat şi, nu în ultimul rîn d, ne doare să ştim că sîntem departe. Vrem să credem că trimiţînd bani, sîntem mai puţin vinovaţi, iar cei rămaşi în urmă vor putea suporta mai uşor distanţa care ne desparte.
Îmi amintesc de acele timpuri cînd încă mai locuiam în România, de felul în care îi priveam pe toţi aceia care se întorceau din Occident în vacanţă. Era un fel de invidie nevinovată care îmi trezea un sentiment de neputinţă şi disperare. Pe atunci credeam că în Occident banii se cîştigă mai uşor, iar grija zilei de mîine dispare , aşa ca şi cînd ar fi de ajuns să pleci ca să te realizezi.
Azi, după atîţia ani, ştiu care este realitatea. Fiecare dintre noi, cei care am luat din diferite motive această decizie, are istoria lui, una mai interesantă decît cealaltă. >>>>>

Sub aspectul problematicii morţii abordate şi dezvoltate, poeziile Mortua est şi Moartea lui Fulger au câteva puncte comune. În cele două creaţii, sunt detectabile două atitudini referitoare la problematica amintită
Spre a înţelege cele două atitudini, se cuvine mai întâi să cităm consideraţiile lui Ernest Bernea, care în eseul Semnificaţia spirituală a morţii precizează: „Experienţa morţii altuia poate fi ceva exterior până la spaţial, dar poate fi trăit ca un fenomen fundamental, ca un dat ontologic. În primul caz, este vorba de constatarea unei absenţe, uneori însoţită de o meditaţie asupra destinului nostru comun, iar în al doilea caz e vorba de o experienţă spirituală care poete avea un caracter transformator şi dramatic.”
În Mortua est, eul poetic confruntându-se cu experienţa morţii altuia – „sfânta regină” – are prilejul să mediteze asupra destinului uman, ca şi asupra morţii şi a vieţii: „O, moartea e-un chaos, o mare de stele,/ Când viaţa-i o baltă de vise rebele;/ O, moartea-i un secul cu sori înflorit,/ Când viaţa-i un basmu pustiu şi urât.” >>>>>

Ma ia de brat si ne indreptam catre Seminar. E un intuneric dens, aproape ca nu vedem unde calcam dar in jur pluteste parca un sentiment de liniste coborat din alta lume. Ajungem in camera unde ne imbracam in pijamale groase si ne ascundem sub plapumi de lana. E aproape miezul noptii. Povestim despre drum, despre Mihai si pachetul de tigari ajuns la maica. Chicotim ca doua scolarite puse pe sotii candi imi suna telefonul. Nu-mi gasesc ochelarii asa ca nu stiu cui raspund
-Alo ? o voce de barbat. Teodora, ce faci tu la ora asta, nu vii la o cafea ?
-Buna –seara, multumesc de invitatie dar nu stiu cu cine vorbesc.
-Hai mai, Teodora, cum sa nu stii cine sunt ? Sunt din ce in ce mai nedumerita. O voce pe care totusi o cunosc de undeva.
-Va rog sa va prezentati, altfel inchid telefonul, spun eu scurt. Nu o data m-au sunat tot felul de oameni cu chef de gluma iar acum eram prea obosita.
-Teodora, ma enervezi, nu-ti mai aduci tu aminte de « rejele asfaltului » ? >>>>

Timpul, Prinţul ăsta tânăr ce-aleargă de mii de ani
S-a oprit astăzi la mine, ca să-mi spună „La mulţi ani!”
M-am privit o clipă în oglinda sufletului meu zglobiu
Şi-am văzut în el imagini din al vieţi-mi drum lung viu…

Bucureştiul copilăriei şi tinereţii mele îmi spunea atunci, demult, când eram nevoit să plec din ţara mea: „Nu mă lăsa, căci aici este casa ta, aici locuieşte trecutul tău ce ţi l-a dat Dumnezeu…” Şoseaua spre aeroportul Otopeni îmi tot striga: „Întoarce-te, nu pleca, rămâi în ţara ta, unde vei avea viitorul credinţei în inima şi în casa ta; şi nu vei avea sufletul plin de dor, te rog nu pleca!… Iar dacă nu poţi s-asculţi şoapta mea, nu uita,creştine, de mine, nici de ţara ta frumoasă ca o zână din poveştile noastre străbune şi fii bun, şi liniştit; şi-n ţară străină, române!” >>>>

Este evident că atunci când a scris Rugăciunea unui dac Eminescu era într-o fază de profundă decepţie. Era mistuit de o durere pe care doar o menţioneaă dar despre care nu dă amănunte.
Poemul e o rugăciune, deşi una neobişnuită, ciudată, dar totuşi rugăciune. Este interesant de remarcat că deşi nu le are în ordinea consacrată, totuşi el conţine elementele esenţiale ale unei rugăciuni tradiţionale: lauda care constituie aspectul dogmatic al textului, invocarea şi slăvirea sau doxologia.
În cazul nostru poemul începe obişnuit cu partea teologico-dogmatică unde atributele divinităţii sunt conştientizate şi enumerate. Aici însă poetul introduce şi doxologia la sfârşitul strofei a doua (în loc de a o plasa în finalul poemului): “Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i/ El este moartea morţii şi învierea vieţii”, după care urmează invocarea, cererea propriu-zisă care este un fel de autoblestem şi care predomină întreaga rugăciune. >>>>

Desigur că numai bunul Dumnezeu ne-a întâlnit, lucru pe care îl cred cu tărie, pe cel care scrie rândurile de faţă şi pe minunatul om şi slujitor al Cărţii româneşti şi al Destinului românesc care este domnul Ioan Miclău, român ardelean stabilit în Asutralia, căci altfel cum să-ţi explici depăşirea distanţei enorme şi comunicarea sufletească profundă ce s-a înstăpânit dintr-o dată între noi !Altfel cum să îţi explici faptul că sufletele noastre rezonează profund descoperindu-ne apropieri sufleteşti, ca şi faptul că la ora aceasta ţin în mână o carte frumoasă (carte frumoasă şi bună, cinste cui te-a scris !) a unui om care trăieşte tocmai la capătul lumii.Cartea se numeşte „SCRIERI ÎN PROZĂ, VOL II”, de dl Ioan Miclău, şi a apărut la Editura Cuget Românesc, în 2007, prin truda harnicului şi împătimitului om de cultură, preotul şi profesorul Al Stănciulescu Bârda.Cartea aceasta ca şi autorul eu sunt realităţi româneşti deosebite. De aceea le voi analiza şi comenta dintr-un punct de vedere aparte, şi anume din punctul de vedere al spiritului românesc, al românismului. Pentru că această carte, dincolo de literele ei, conţine un Văzduh, un Cosmos uriaş de suflet românesc. Iar autorul cărţii, dl Ioan Miclău, care în Australia a înfiinţat o Bibliotecă românească, şi căreia i-a dat numele celui mai mare poet român, a scriitorului total prin care românismul se ridică din straturile adânci ale mitosului şi logosului dacic, turnându-se în formele desăvârşite şi strălucitoare ale spiritului modern, este unul dintre românii care lucrează cu spor la înălţarea sufletului românesc şi a prestigiului nostru în lume !. Dl Ioan Miclău este din acei patrioţi rari, cu mare greutate, pe care îi dă un popor spre creşterea şi continua lui lucrare în vremi. >>Stefan Dumitrescu >>